FĂPTUIEŞTE BINELE, ne învaţă Jean Paul; şi adaugă: Aşa hrăneşti şi tu dumnezeiasca plantă a omeniei. Nu creierul, ci inima noastră gândeşte cele mai înalte lucruri, Inima însă, ori miezul personalităţii noastre, este o scânteie din marea lumină a Dumnezeirii. Cine nu ştie ce este bunătatea? Şi cine este acela care să spună despre sine că este un om rău? Iar dacă oamenii nu afirmă că sunt răi, înseamnă că se consideră buni. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi socoteşte că are noţiuni suficiente despre bunătate, pentru a se califica drept un om bun. Să încercăm împreună să verificăm dacă suntem buni cu adevărat. J. Siegfried, în La misere (Mizeria) scria: “A ajuta făr să fii văzut locuinţa celui sărac, înseamnă a face binele la întâmplare şi a săvârşi uneori mai mult rău decât bine; trebuie să ai ca principiu de a nu da decât când cunoşti mizeria şi ai văzut-o cu proprii tăi ochi. Aceste vizite au efect dublu şi, dintre cele mai importante: când cel sărac vede intrând la el o doamnă miloasă care se interesează de necazurile sale, îl întreabă, îl încurajează, îi spune câteva vorbe bune, nu e oare o rază de soare care pătrunde în mansarda sa veşnic întunecată? Sau când un om în vârstă, cu părul alb, se osteneşte să viziteze familiile sărace, un lucrător bolnav etc., nu este pentru aceştia un fapt care-l onorează, care-i mişcă şi nu-şi regăsesc ei curajul numai la gândul că au un protector şi că nu sunt părăsiţi? Dar când un copil sau o fetiţă aduc într-un interior trist şi descurajat câteva veşminte şi alimente, când se aşează câteva clipe lângă patul unui bolnav… nu sunt ei solia  speranţei şi nu-i dau energia de a lupta contra nenorocirii sale? Văzitatoarea celui nevoiaş la el acasă...

MULŢI OAMENI SUNT IMPRESIONAŢI de propria lor muncă, mai bine spus de eforturile lor, de jertfele făcute pentru a închina o parte din timpul şi energiile lor muncii. Aceasta le conferă un aer chinuit, revoltat chiar, fie că îşi transpun sentimentele în cuvinte grele la adresa trudei depuse fără rezultate materiale pe măsura aşteptărilor, fie că se arată buni cunoscători ai vieţii, superiori celor ce nu pricep inutilitatea muncii când e vorba despre îmbogăţire. Şi unii şi alţii afirmă cu nasul pe sus: nu munca te va îmbogăţi, ci şmecheria; eventual ei duc până acolo neîncrederea lor, încât în loc de şmecherie, zic: hoţia. O fac fără de a-şi da seama că până şi “şmecheria” şi “hoţia” presupun “muncă” – o “muncă” a creierului, o concentrare a tuturor puterilor asupra firii umane şi a conjecturării şi pronosticării reacţiilor posibile ale viitoarei victime, activităţi cerebrale ce le sunt cu putinţă doar ca rezultat al unei observări a semenilor, observare de lungă durată, săvârşită în paralel cu  compararea situaţiilor din care pot deduce o învăţătură în direcţia meşteşugului lor de a stoarce banul. E muncă grea, credeţi-mă! Cea mai grea, fiind muncă intelectuală. ‘Hait!’, veţi exclama. ‘Acum ne spune şi că  hoţii şi escrocii sunt mai intelectuali şi că trebuie stimaţi pentru activitatea lor cerebrală dirijată în vederea obţinerii rezultatelor practice!’ Nici gând să vin în faţa ascultătorilor mei cu  atari pretenţii jignitoare faţă de ei. Voiesc numai să atrag atenţia că nici un rezultat palpabil din punct de vedere material nu poate fi obţinut decât prin transpiraţie; vorba lui Ford: ‘Orice faci, ţine minte că 99% din activitatea ta trebuie să fie transpiraţie şi doar 1% inspiraţie!’ Iar după cum o spune golănaşul dâmboviţean: ‘Mi-am stors creierii până  a ieşit numai sudoare, dar tot am...

MI-AM TRĂIT îNTREAGA ADOLESCENŢĂ, ca tot tânărul aflat sub puterea modului de gândire dominând epoca romantică a literaturii, crezând, bănuind, sperând, că nu voi aştepta bătrâneţea pentru a muri, ci că, în plină juneţe, voi repausa ucis de dragoste, de dragoste prea multă, prea intensă, prea totală, o dragoste ce nu va mai îngădui nimic alta pe l2ngă sine, ce va umple inima atât de desăvârşit încât, într-o bună zi, aceasta se va muta, pe o cale misterioasă, pentru a bate în Lumea iubirii. Niciodată nu mi-am pus întrebarea  de eram în stare să mor din pricina Frumosului, cu toate că El era acela care îmi conducea mişcările sufleteşti, mi le îndrepta, mi le călăuzea în cele mărunte şi în cele majore. în schimb, mă maturizasem suficient pentru a şti că pentru Frumos merita să trăiesc. Culmea este că între Frumos şi Iubire se întemeiase o relaţie perfidă şi indisolubilă, cu cât mai  puţin mă captiva Frumosul feminin, căci nu El stârnea simţămintele ce le simţeam sufocându-mă. Nu, dragostea îmi era tributară unor pricini pe care nici atunci nu le puteam determina şi nici acum n-aş putea-o face. Ba, recunoşteam cu drag, cu înduioşare, semnele – dacă nu ale Urâtului, cel puţin – ale Dezechilibrului, ale Neformatului, ale îmbunătăţibilului, pe chipul sau pe trupul aceleia alese să mor pentru ea. Căutarea acelor incompletitudini ale armoniei trăsăturilor cred că o săvârşeam dintr-o inconştientă intuire – intuire în acei ani de început, mai târziu ea devenind certitudine a ştiinţei – , o intuiţie a ceea ce urma să se petreacă, anume a schimbării înfăţişării respectivei tinere sub imperiul iubirii, trecerea ei într-o lumină ce o preschimba radical, o înfrumuseţa desăvârşit, conferindu-i o emanare de raze vestind tuturora că… iubea! Trăiam mitic. Structura mitului  lui Pigmalion şi...

ACELAŞI GIOVANNI PAPINI, tot în volumul CARTEA NEAGRĂ, presupune a fi citit un fragment al unui manuscris de William Blake, marele port şi miniaturist de manuscris britanic, un fragment constituind o schiţă a unui poem: PARADISUL REGĂSIT, schiţă nefinisată şi netipărită. Teoria expusă în versurile lui William Blake se potriveşte foarte bine cercetărilor la care ne supunem în cadrul acestor întâlniri săptămânale mijlocite de undele radio şi în care se caută răspunsul la întrebarea: EŞTI FERICIT, PRIETENE? Să ascultăm cele scrise de eseistul italian. “Blake începe prin a susţine că Raiul despre care vorbeşte Biblia nu poate să fi dispărut de pe faţa pământului, pentru că Dumnezeu este în esenţa Sa un creator şi, în nici un caz, nu şi-ar fi distrus una din capodoperele sale. Trebuie să-l căutăm, aşa cum au încercat şi alţii să-l găsească în secolele luminilor, adică în Evul Mediu. Ultimul navigator care a plecat să caute Paradisul Terestru a fost Cristofor Columb: îndreptându-se spre occident, el îşi propunea să ajungă în orient, unde Dumnezeu crease, pentru primul său oaspete, Adam, faimoasa grădină. Din nefericire, misticul genovez a dat de pământuri care se interpuneau între  Europa şi Asia şi care au devenit pentru el  o barieră şi ocapcană. Cu el s-a sfârşit Evul Mediu iar căutarea raiului a fost abandonată. Blake îşi închipuise că el este noul călător care vrea să parcurgă, din nou şi în sens contrar, drumul urmat de cei doi exilaţi, de primul nostru tată şi de prima noastră mamă. Ani lungi el călătoreşte prin deşerturi şi păduri, printre lanţuri de munţi şi râuri, prin văi îmbelşugate şi jungle înfricoşătoare, printre dune înşirate de-a lungul mării şi pe potecile înierbate ale podişurilor înalte. El întâlneşte câmpii înverzite, grădini în floare, păduri inundate de cântul păsărilor, oaze răcorite de...

DACĂ TOT DISCUTĂM despre câte  ne pot face fericiţi – şi ce nevoie acută de fericire are fiecare dintre noi, tineri, adulţi şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni cu carte şi fără, oameni înrăiţi şi cei care se străduiesc necontenit să rămână pe calea bunătăţii – , dacă tot discutăm despre câte ne pot face fericiţi, de ţinem seama de ele, se cuvine mai dihai să aflăm ce ne face nefericiţi. Există încă de vânzare o carte minunată; ca toate cele semnate de Giovanni Papini, de acest autor italian, acela pe care, în tinereţe, şi l-a luat drept model Mircea Eliade, şi prin care s-a săvârşit obţinerea bursei acestuia de studiu în India, o scriere intitulată CAMERA NEAGRĂ. Este o continuare a culegerii numite GOG. Ca şi aceea, este o suită de meditaţii morale. Să vă citesc din aceea purtând titlul: PREDICA DESPRE ORGOLIU, câteva extrase de o deosebită importanţă pentru formarea noastră ca inşi ce dorim să fim fericiţi şi, cu siguranţă, vom fi, pentru că altceva mai minunat nu există pe lume, iar noi nu ne jucăm cu sufletul nostru, ci-i dorim ceea ce este desăvârşit. Cele Şapte păcate se reduc, de fapt, la unul singur: păcatul trufiei. ‘Ce simplu este să nu mai păcătuiesc’, va striga de bucurie fiecare dintre ascultătorii mei. ‘Dacă toate păcatele, puzderia ce mă sperie, viermuiala ce mă copleşeşte, lintiţa sufocantă ce mă acoperă, se pot  reduce la unul singur, înseamnă că nu mă va mai chinui să aflu cu care păcat  să îmi încep lupta în curăţire, pentru că nu mă mai aşteaptă nici o alegere; am de înfruntat un singur păcat şi aceasta îmi reduce nespus tulburările sufleteşti. Un păcat, un singur păcat voi fi cu siguranţă în stare să stăpânesc’, îşi spune ascultătorul meu satisfăcut,...

îN SFÂRŞIT, DRAGII MEI, am ajuns în pragul unei cotituri în viaţa noastră. După ce am aruncat priviri mai adânci sau mai superficiale asupra virtuţilor ce le-am putea avea sau pe care le şi avem, după ce ne-am obişnuit cu ele sau chiar am hotărât să le cucerim definitiv în scopul dobândirii fericirii, a venit clipa cea mare a confruntării cu noi înşine. Vom trece examenul acesta sau nu? De ce să nu-l trecem? Războaie cu sine însuşi pentru om sunt făcute. Ele reprezintă şcoala cea mai potrivită în vederea îmbunătăţirii de sine. Să luăm  informaţii de la câţiva înţelepţi ai lumii trecute asupra a ce a gândit omul în această privinţă. Marile religii şi filosofii ale vechimii au îndemnat oamenii cu cuvintele: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Acestea erau înscrise cândva pe faţada celui mai însemnat templu al Greciei antice, cel de la Delphi, şi constituiau miezul întregii învăţături a celui mai mare filosof al antichităţii: Socrate. Aceleaşi cuvinte le-a comentat un matematician şi gânditor la fel de renumit al vremurilor demult apuse: Thales. El zicea: “Ce este greu? A se cunoaşte pe sine. Şi ce e uşor? A da sfaturi altuia”. în India, tot în timpurile de odinioară, s-a zis: “E greu să te cunoşti atât de bine încât să poţi spune că eşti capabil sau nu de ceva. însă cine posedă o astfel de ştiinţă, acela nu-şi pierde cumpătul, nici când e la strâmtoare”. După aflarea îndemnului cel mai important pentru a porni la drum în căutarea fericirii, acela de a ne cunoaşte, căci fără el nu ne putem apropia de pragul liniştii, al împăcării cu noi înşine şi cu Creatorul, să dăm ascultare altui filosof, roman de data asta, când acesta ne învaţă cum să facem:“Fiecine să-şi cunoască, aşadar, firea, şi şieşi să-şi fie judecător...