VREŢI SĂ FIŢI FERICIŢI? Iubiţi. Vreţi să fiţi nefericiţi? Iubiţi. Este cu putinţă ca acelaşi sentiment să conducă atât spre fericire cât şi spre nefericire? Da. Numai că se nasc două întrebări, de răspunsul la care depinde priceperea acestui “Da”. Omul, prin iubire, înţelege în cele mai multe rânduri întâlnirea trupească dintre două făpturi. Acela este erotismul şi erotismul este altceva. Dacă prin “iubire” înţelegem erotismul, riscul de a fi nefericiţi este foarte mare. Nu este cazul să discut astăzi despre acest aspect. Am dedicat erotismului o emisiune aparte, ce urmează a fi radiodifuzată mai târziu. A doua întrebare asupra căreia vă atrag atenţia este: “Iubiţi pentru mângâierea voastră sau pentru fericirea celuilalt?”. Dacă răspunsul e: “Iubesc pentru mângâierea mea”, nu vă poate aştepta, categoric, decât nefericirea. Acum să ne întoarcem de unde am plecat, repetând: “Vreţi să fiţi fericiţi? Iubiţi.” Noi întrebări se nasc: Ce sau pe cine să iubim? Cum să iubim? Cât timp să iubim? Să le cercetăm pe rând. Ce sau pe cine să iubim? Cel mai complet răspuns ce ne vine îndată pe buze este: Să iubim viaţa. Să iubim viaţa pentru că datorită ei avem toate bucuriile câte ne sunt date. Acesta este un punct de vedere egoist: ne raportăm la bucuriile noastre. Nu putem ignora însă nici punctele de vedere egocentrice; ele sunt fireşti; dar se cuvine să le ţinem sub observaţie şi sub stăpânirea noastră. Viaţa este mult mai mult decât instrumentul bucuriilor noastre; să ne dăm seama că, în aceeaşi măsură, este instrumentul bucuriilor tuturor vietăţilor. Vă daţi seama ce amploare inimaginabilă dobândeşte puterea vieţii de a mijloci bucuriile? Ea îngăduie tuturor făpturilor, de când există pământul şi vieţuitoarele pe el, în el, deasupra lui, tuturor făpturilor existând astăzi pretutindeni, în pădurile virgine, în oceane şi mări, în văzduhuri, în ţărână, în peşteri,...

ÎN MULTE FELURI se poate cuvânta despre credinţă. Temându-mă de puterea graiului meu modest, când este vorba să conving în privinţa unei teme atât de însemnate pentru formarea noastră, temându-mă că nu voi găsi vorbele ce să se topească în sufletul dumneavoastră, ascultătorilor mei, definitiv şi să-i conducă la picioarele lui Dumnezeu, voi recurge la câteva dintre cele mai frumoase pagini scrise în limba română despre cele ce simte omul într-o biserică. Ele aparţin filosofului Vasile Băncilă şi dau seama asupra unei călătorii făcută de autor în Franţa şi asupra unei reculegeri într-o capelă benedictină. În acelaşi timp, ele sunt şi o puternică dovadă a ecumenismului natural ce infiorează inimile tuturor creştinilor, când nu sunt victimele intoleranţei unor sfetnici ai conştiinţei, căzuţi în greşala mândriei sau şovinismului cultic. “Am fost de curând, scrie moralistul, la o biserică, unde am urmărit cea mai alinătoare dintre slujbele religioase, la cari am luat parte aici… Pe o stradă curată, modestă şi liniştită, biserica aceasta aproape minusculă, acoperită de ziduri şi locuinţe ca un rod nestemat între frunze, pare o sihăstrie, deşi e în Paris. O tăcere desăvârşită a ecourilor, şi materiale şi sufleteşti, ale lumii, o izolare completă ca şi când te-ar despărţi mii de leghe de zbuciumul impur şi indiscret al veacului iar, pe de altă parte, o comuniune de inefabilă dulceaţă cu sferele divine, îţi dau, de îndată ce asişti la slujba de aici, o stare sufletească de o siguranţă perfectă şi o jubilare curată şi ascendentă ca şi când sufletul ar fi făcut din parfum de flori şi lumini de zăpadă… Totul era mic în această chinovie, abea mai mare decât o clasă de şcoală. Stâlpi graţioşi şi miniaturali o susţineau, ornamente fragile şi totuşi  rezistând timpului o împodobeau, culori albastre, purpurii şi cafenii îi...

CALEA SPRE FERICIRE începe de acolo unde purcedem la stăpânirea de noi înşine. Iar “în stăpânirea de noi înşine constă singura adevărată libertate individuală”, cum spune Frédéric Perthes. Samuel Smiles subliniază că “stăpânirea de sine nu este altceva decât curajul, într-o altă formă”. Iată o temă vrednică de meditarea oricărui tânăr, căci rar tânăr să nu aspire la a fi curajos. Iar în îmbrăţişarea acestei forme de curaj “stă rădăcina tuturor virtuţilor”, ne comunică acelaşi Smiles. Înstinctele speciei, care ne apropie de stadiul brutei, sunt ţinute-n frâu de stăpânirea de sine, forma cea mai concretă a înţelepciunii, în facultatea de a ne stăpâni pe noi înşine stă deosebirea dintre viaţa fizică şi aceea morală. Stăpânirea de noi înşine ne mută, aşadar, din tărâmul zoologic în acela luminos al omului, fiinţă superioară. Ce înseamnă stăpânirea de sine? Ea se manifestă în trei direcţii: stăpânirea gândurilor, stăpânirea cuvintelor şi stăpânirea faptelor. Acela care dă dovadă de aceasta întreită stăpânire asupra lui însuşi a parcurs jumătate din drumul către înţelepciune. Iar pentru a o poseda avem nevoie să ne autodisciplinăm, să cultivăm respectul de noi înşine şi să nu îngăduim nici unei alte forţe să acceadă la cârma persoanei noastre, că este forţa brută, a unui semen sau grup uman, că este forţa instinctelor sau aceea a ideilor. Obişnuirea, devenită obişnuinţă când voinţa nu mai este necesară pentru impunerea ei, constituie mijlocul psihologic cel mai lesnicios pentru a dobândi stăpânirea de noi înşine. Obişnuinţa are două tăişuri: ea aduce obiceiul rău, după cum îl poate aduce pe cel bun. Devenind conştienţi de natura obiceiului ce-l avem sau ce este pe punctul de a se instaura în cugetul, sentimentul sau faptele noastre, avem libertatea de a alege. Alegerea ne activează dreptul nostru de a ne opune obiceiului rău. Dacă vom înlocui obiceiul rău...

ISTORISEŞTE SENECA despre condamnarea cuiva la moarte pentru omor, de către pretorul Piso. După obiceiul timpului, un centurion îl conduce în piaţa publică pe vinovat, pentru a-l executa. Pe când omul legii săvârşea pregătirile necesare, gloata însetată de dreptate fu stupefiată văzându-l pe cel ce se presupunea a fi fost ucis, adică pe mortul din pricina căruia era celălalt condamnat, făcându-şi loc cu coatele pentru a se apropia de centurion. Nici vorbă să i se fi luat viaţa cu violenţă, după cum ştiuse pretorul când hotărâse condamnarea. Rumoarea adunăturii de coate goale se preschimbă cât ai zice peşte într-un vacarm în care nu se mai înţelegea om cu om. Pe de-o parte, mirarea trezită de cadavrul viu prezent între cei de faţă smulgea exclamaţii uluite din piepturile golănimii doritoare de senzaţii tari şi miracole. Pe de altă parte, veşnicii nemulţumiţi de felul în care cetatea era condusă îşi arătară mânia împotriva nedreptăţii pe cale a fi fost săvârşită, dând vina pe Piso şi pe şleahta cu care se înconjurase, mormăind că ‘dreptatea’ lui ajunsese strigătoare la cer; în orice clipă zbieretele lor puteau deveni îndemnuri la răzmeriţă. Pe de a treia parte, nejudecaţii răcneau la centurion, scoţându-l pe acesta vinovat că era aşa de nechibzuit încât să pună în aplicare o sentinţă atât de strâmbă. Până să se  reverse torentul mâniei, crescut ca din nimic din patul obedienţei populare, de care are mare nevoie liniştea unei cetăţi, până să se reverse peste malurile ce-i zăgăzuiau forţa oarbă, distrugătoare, centurionul, dând, în sinea sa, tuturor dreptate, cu bunul simţ al cuiva care era mai înţelept decât un simlu executant, fără să părăsească locul execuţiei posibile, o amână, să i se confirme de către pretor condamnarea, şi în condiţiile nou apărute. Expedie un ajutor la Piso,...

UNA DINTRE VIRTUŢILE ESENŢIALE pentru dobândirea fericirii este bărbăţia. Încep prin a vă atrage atenţia că bărbăţia nu trebuie confundată cu ceea ce îndeobşte numim: curaj. Socotesc că limba noastră face o distincţie între una şi celălalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puţin antrenarea conştiinţei în actele sale; pe când, dacă nu greşesc, bărbăţia implică demnitatea, convingerea, conştiinţa. ‘Fii bărbat!’ nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca un om de răspundere, în joc fiind renumele tău de fiinţă superioară, de stăpân pe tine însuţi şi pe soarta altora. Curajos este bărbatul care, atacat de nişte brute, le răspunde fără teamă şi le ologeşte pe vecie. Bărbat este acelaşi, dacă chibzuieşte să fie şi de învăţătură reacţia sa, de învăţătură astfel încât brutele să nu-şi repete atacul laş, şi să nu transforme brutele în nişte invalizi rămaşi la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el. Dar nu despre acest soi de curaj şi bărbăţie ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevărata bărbăţie, aşa cum reiese ea din următoarele aforisme. Voltaire dezvăluie cuprinsul întreg al noţiunii; el spune: Adevărata bărbăţie constă în a şti să suferi. Poetul şi dramaturgul Schiller lămureşte cele preconizate de Voltaire; adăugăm zisa lui: Sufletele mari rabdă în tăcere, iar Stammler pare să expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar şi cel mai nobil, stă în a învăţa să-ţi potoleşti prin tine însuţi suferinţele, fără a mai târî în ele şi alţi oameni. În următorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem făcuţi martori atât ai curajului cât şi ai bărbăţiei, în naivitatea şi conştiinţa sa elementară, dar  impresionantă, eroul scrierii oferă o frumoasă pildă de acceptare a suferinţei proprii pentru uşurarea suferinţei celorlalţi. Acela care narează întâmplarea este un chirurg militar. El...

TOATE CÂTE SUNT ALE VIEŢII sunt bune, căci sunt naturale; iar natura oglindeşte înţelepciunea divină şi armonia ce derivă din aceasta. Unde începe răul? căci există şi un rău în aplecarea către toate cele care sunt ale vieţii. Răul începe odată cu lipsa de măsură. Pentru că una este să te foloseşti  de natură, deoarece din natură face şi trupul tău parte; alta este să te îmbuibi cu cele ale naturii şi numai din ele să-ţi derivi nevoile şi bucuriile, fiindcă omul este şi mai presus de fire prin sufletul său. Corpul are nevoie de hrană pentru a supravieţui. Are nevoie de odihnă. Are nevoie de linişte – ca opusă obsesiilor generate de nepotolirea funcţiilor sale. Dar una este să te hrăneşti pentru a dobândi puterea să-ţi împlineşti destinul de gardian al propăşirii pământului creat de Dumnezeu şi alta este să te îndopi cu mâncare, până la gâfâire şi bătăi de inimă, până la căderea în nesimţirea raţiunii, cu atât mai mult când stropeşti hrana şi cu necugetate pahare de băutură fără măsură. Corpul are nevoie de mişcare, văzută ca sport, gimnastică, pentru sănătatea, oricât de modestă pare şi oricât nu s-ar impune ea cu surle şi trompete conştiinţei noastre, reprezintă comoara cea mai preţioasă de care ne putem bucura în viaţă, iar mişcarea constituie un izvor al sănătăţii. Ea ne sporeşte energia, tonusul, optimismul, ne ascunde faţa cenuşie a sâcâielilor fără nume ce ne provin din adâncurile necunoscute direct ale  organismului şi, în locul lor, ne umple de o voioşie permanentă ce ne dă ghes să trăim cât mai plenar. Şi, totuşi, prea multă mişcare şi nechibzuinţă strică, îndobitoceşte, ne preschimbă în animale, de nu o dublăm cu exercitarea minţii şi a sufletului, pentru dobândirea unei fiinţe rotunde şi egal dezvoltate, din toate...