Într-un preambul pe care-l făcusem cândva cărţii lui Mihai Rădulescu, intitulată lapidar şi exhaustiv: “HRANDT”, avansam ca trăsătură fundamentală a personalităţii autorului – timiditatea. Felul de a trata plastica artistului şi manifestările lui ca om mă făcea să cred că maniera constructivă a temei nu ţinea de o structură stilistică, ci trăda o particularitate caracterială, puternic modelată de un fond emotiv. Mi-am dat seama, nu mult mai târziu, citind portretele pe care Mihai Rădulescu le făcea câtorva profesori regăsiţi în “CALENDARUL MEU”, al lui Radu Gyr, că nu era vorba de un timid, ci pur şi simplu, de un sfios. Timiditatea e o trăsătură cu puternice implicaţii sociale. Pe timid îl sperie distanţa dintre el şi personajul cu care trebuie să ia contact, are impresia că este străin de formulele consacrate în acest caz, se teme că ar putea să-l supere cu un gest imprevizibil pe interlocutor şi că, peste toate, suferă de o nevindecabilă stângăcie. Timidul este înspăimântat de gafele pe care ar putea să le facă şi de neplăcerile susceptibile să cadă asupra lui. Nu, Mihai Rădulescu, fără să fie un îndrăzneţ, şi cu atât mai puţin, fără să năzuiască la arta relaţiilor sociale profitabile, este, dacă se poate spune aşa, de o cuviincioasă îndrăzneală, datorită căreia nu rămâne nimănui vinovat cu nimic, chiar dacă ar fi să calce fără voie vreuna din normele de comportament. El se poartă, însă, invariabil ca un sfios. Sfiala derivă dintr-o trăire ursită pe plan metafizic, şi nu social. Ea vede lucrurile pe un tărâm sublimat, ca şi transcendent, învăluit de un nimb care pogoară de undeva, de sus, şi le conferă o altitudine înrudită cu sfinţenia. Se apropie de ele cu o quasi-evlavioasă grijă, căci în clarobscurul sfielii creaţia se înfiripează binecuvântată de mâinile lui...

ÎNSEMNĂRI PE “CALENDARUL MEU” de RADU GYR O experienţă literară mai puţin obişnuită, din trecutul meu apropiat, mi-a oferit suficiente bucurii pentru a mă simţi incitat să o repet. Adunându-mi într-o cărţulie eseurile privitoare la creaţia lui Mircea Eliade, am avut norocul ca un mult prea smerit cărturar dintre amicii mei, domnul Dinu Mazilu, să-mi atragă atenţia asupra unui fragment din memoriile studiosului român stabilit în Statele Unite, pasaj în rândurile căruia istoricul religiilor aducea un omagiu binemeritat tatălui celui dintâi, profesorului Dumitru Mazilu, acela care i-a deschis ochii elevului, autor viitor al “NUNŢII ÎN RAI”, asupra posibilităţilor sale literare şi, la drept vorbind, l-a determinat a deveni scriitor, singurul dascăl care, în pletora unor cadre didactice înclinate a-l lăsa corijent an de an, i-a ştiut citi psihologia şi să-l îndemne pe făgaşul potrivit firii şi înclinaţiilor sale. Mai mult, ceea ce n-am menţionat-o cu respectivul prilej, deşi îmi stătea în datorie să o fac (dar nu am găsit justificarea de a mă aduce şi pe mine în prim plan), un nepot al aceluiaşi profesor de limba română a jucat un rol de mare însemnătate în propria mea existenţă. Mă refer la cognomenul său Dumitru Mazilu, cunoscut confraţilor literaţi ca şef al secţiei de limbi germanice de la Editura Univers, într-o perioadă când, eliberat din puşcărie şi student a doua oară aflându-mă, a binevoit să-mi acorde credit, confirmându-mi propunerea şi comandându-mi traducerea romanului: “SILAS MARNER” de George Eliot, ulterior al volumului de eseuri de Oscar Wilde: “INTENŢIUNI”. Am mândria că acel roman a fost, în conformitate cu nesigurele mele amintiri de astăzi, prima scriere publicată la noi (într-o ţară comunistă practicând ateismul de stat), cea dintâi operă, spuneam, cu tematică deplin creştină şi deosebit de convingătoare în denunţarea unor racile ale neoprotestantismului şi în...

Cel dintâi nume din “Calendarul meu” reprezentând pe careva întâlnit şi de subsemnatul în copilărie aparţine scriitorului Ion Dongorozi. Astăzi este uitat, datorită unei pauze culturale nedorite, neaşteptate, profund dăunătoare neamului nostru, dar peste al cărei fapt nu putem trece. Ion Dongorozi a fost victima regimului comunist prin aceea că nu s-a învrednicit niciodată să fie reeditat şi că probabil niciodată nu a fost menţionat în vreun op de istorie literară sau text critic din acea perioadă. A fost trecut cu vederea în mod intenţionat, ca reprezentant al unei alte epoci, un reprezentant nedorind să se înscrie, în chip umilitor, în vălmăşagul nechemaţilor care se impuneau cu pumnii şi copitele pe porţile gloriolei politico-propagandistice şi mai ales a banilor aduşi de ea (aproape fără limită, datorită împrumuturilor nerestituibile cu care Uniunea Scriitorilor din România îşi încuraja odraslele risipitoare). Dacă s-ar fi întâmplat ca cineva să-mi pună sub ochi următoarele rânduri cu care Radu Gyr îşi portretizează fostul profesor şi să mă întrebe pe care dintre proprii mei foşti dascăli liceali îl reprezintă ele, n-aş fi ezitat nici o clipă în faţa răspunsului corect. “Ion Dongorozi (…), era un bărbat solemn şi distins, cu un început de calviţie şi-o remarcabilă eleganţă vestimentară, cu voce rară şi sacadată, căreia stăruia să-i imprime un accent moldovenesc şi un ton oarecum afectat. Călca grav, cu pasul cumpănit, calculat parcă, precum o barză pe marginea unui eleşteu. Sever şi distant ca profesor, amabil dar reţinut în relaţiile sale cu colegii şi intelectualii oraşului, auster şi claustrat în sine, Ion Dongorozi se dăruia, însă, întru totul, pasiunii sale scriitoriceşti” (p.65-66). Toate sunt adevărate şi în viziunea mea, minus patima cu care dascălul se dedica literaturii, aproape ignorată de preadolescentul ce eram, în clasa a VII-a elementară, când i-am fost, la...

Pincică! Sărmanul Pincică, s-ajungă şi el legionar! Aşa-l botezasem noi, elevii cei răi de la Matei Basarab, pe dragul profesor de limba română, T. Păunescu-Ulmu: “Pincică”! Această poreclă căzuse asupră-i, deoarece asupră-i se năpustise sarcina dezonorantă de a familiariza generaţia mea de şcolari cu versurile siluite, ştirbe sau gângave ale unor poeţi precum A. Toma, autorul imnului republicii, răposatul cizmar Neculuţă sau versificatorul de doi bani Păun-Pincio… Dascălii de istorie şi literatură erau cei mai împovărător ţintiţi de săgeţile otrăvite ale agitatorilor C.C. care ne modificau şi ne pângăreau cultura naţională pe potriva măsurilor şi croiului indicate decuseară din U.R.S.S. Am mai avut şi alţi profesori de limba română în cei patru ani de liceu. Mai ales o domnişoară Creangă, moldoveancă, precum marele său omonim, autoarea unor poezii dulcege, neconstrânse în zalele rigorii ritmului, fade şi plângăcioase. Am constatat-o când i-am solicitat s-o vizitez, după încheierea anilor de liceu, şi, la despărţire, mi-a dăruit, cu autograf, un “Cântec de leagăn”, partitură pentru pian şi voce, pe versurile dumisale. Nu-mi amintesc cine semnase muzica. Pesemne un alt ilustru necunoscut. Dar ce bogat grai moldovenesc răspândea profesoara, când ne iniţia în vieţile şi operele scriitorilor neamului! Ce accent uluitor de mlădiu şi de unduitor cântat! Ce termeni savuroşi populari, culeşi parcă din Anton Pann şi din “Amintiri din copilărie”! Şi ce ciudat se legăna, ca împinsă şi trasă cu forţa de ritmul respiraţiei însuşi, val dus-val întors, permanent, dindărăt înainte şi-napoi, pe scaunul său incomod de la catedră, imitând un fotoliu din scânduri negre, pe care nu-l părăsea nicicând, jilţ sacru precum sicriul! Şi ce straniu vorbea printre cei doi incisivi lătăreţi, inegali şi fildeşii, ce-i săreau din gură să-i muşte buza de jos, precum ai unei vrăjitoare care te ademeneşte de pe drumul codrului să te...

Nu mai ţin minte cu ce prilej mă aflam cu tatăl meu pe Calea Victoriei, când ne-a ieşit în cale profesorul Barbu Theodorescu. Se cunoşteau din tinereţe, de pe timpul când ambii se număraseră printre colaboratorii săptămânalului “Vremea”. De aici înainte, de câte ori nevoile lecturii mă conduceau la Biblioteca Academiei, îl recunoşteam pe cel din urmă, nelipsit studios, pregătindu-şi o lucrarea sau alta, dintre puţinele ce i se dădea voie să publice sub regimul roşu. Precum mulţi dintre înverşunaţii frecventatori ai lăcaşului de cultură numit, şi doctul iorgolog era chemat fără drept de apel, primăverile, verile şi toamnele, pe aleele umbroase ce dădeau ocol clădirii moderne, era ademenit de un dor de ducă irepresibil, de “cir-li-lai”-urile păsăretului cu treburi multe pe la răscrucile ramurilor, de boarea purtătoare de miresmele verdelui “crud” şi ale mugurilor “alb, şi roz, şi pur”. De aceea, mai îndelung îl vedeai cufundat în nesfârşite solilocvii rostite cu vehemenţă sau cu zâmbetul pehlivan pe buze, pentru uzul câte unui audient doritor de învăţătură neîngăduită de urechile poliţiei politice, decât să-l fi zărit cufundat între tomurile clădite pe etaje de hârtie, fără număr, pe masa de lectură, cum i-ar fi stat bine. Şi dacă eu eram fericitul ales, de fiece dată mă apuca de cot cu două-trei degete şi-mi mai istorisea câte ceva de pe timpul studenţiei sale, ori despre Nicolae Iorga, cu o bună dispoziţie ce te făcea să uiţi şi de propriile-ţi îndatoriri ale lecturii în penumbra incintei. Pe autorul impresionantei “O viaţă de om aăa cum a fost” îl cunoscuse de pe vremea când intrase la facultate. Nu asta era important, ci faptul că (poate chiar în cea dintâi vacanţă legiuită), istoricul l-a întrebat dacă accepta să alcătuiască un inventar al bibliotecii sale de acasă, contra cazare (să...

Există o căutare între oameni, ce se petrece pe deasupra noastră. Te pomeneşti, într-o bună zi, că te afli de câtva timp, de ani, de zeci de ani, în căutarea cuiva, un ins anume, şi el în căutarea ta, eventual, fără a fi fost conştient măcar de ceea ce trăiai şi, mai ales, fără să fii răspunzător pentru nici un efort deosebit în vederea întâlnirii acelui personaj. Împrejurările, însă, trădează că aţi umblat pe drumuri paralele, deseori şi apropiate, că vi s-au încrucişat când şi când căile, ori chiar în momente decisive ale existenţei, că aţi frecventat amici comuni – chiar dacă nu v-aţi întâlnit niciodată în casele lor, pentru că nu ştiaţi unul de celălalt în această calitate -, că aveţi fie şi rude îndepărtate care vă leagă neam prin alianţă. Se poate ca o aspiraţie de a face cunoştinţă unul cu altul să se fi limpezit treptat în cugetul nostru, dar niciodată să se fi manifestat cu ardoarea ce ne determină la faptă. În cele din urmă ale două capete de cărare ajung la un loc: căutarea şi-a atins apogeul. Te întrebi, trezit la realitatea unei neconştientizate absenţe dureroase în sfârşit împlinită, cum de a fost cu putinţă să nu-ţi dai seama cât de arzătoare fusese absenţa întâlnirii acesteia şi cum de ai lăsat zilele să se scurgă pe lângă tine fără a întreprinde nici cel mai mic gest în vederea umplerii acelui gol. Sau rămâi în continuare inconştient de norocul tău şi treci mai departe cu indiferenţă. Abia după ani şi ani te dumireşti că ai trăit o căutare, că ea s-a împlinit, că ai pierdut ocazia vieţii tale, că totul acum este prea târziu. Cititorul va deduce singur din cele ce urmează una dintre numeroasele mele căutări ratate, de acest...