Socotesc că lăsasem în urmă un an şi ceva din condamnare când fură introduşi în camera noastră din reduitul Jilavei o sumă din membrii cenaclului întrunit în casa doctoriţei soră cu Pamfil Şeicaru. Printre aceştia, un preot răspopit care devenise profesor de română: Popescu. Bărbat chipeş, înalt, masiv, binişor lăsat de spate, parcă ar fi cărat un sac plin cu lână rămas lipit de spinarea sa. Ras în cap, pielea acestuia forma circumvoluţiuni de ca şi când ar fi preluat instigările creierului la modelare conform propriei sale suprafeţe ondulate în spirale. Om blajin, cu hohote de râs puternice. Din păcate, nu dintre aceia oricând gata să te adâncească dimpreună cu ei în labirintul cunoştinţelor îndesite în cursul zecilor de ani, ceea ce ne era nouă tinerilor deosebit de drag şi de folositor. Nu, vorba îi era banală, şi mărgăritare culturale ascunse în sine nu prea-ţi luau ochii cu sclipetul lor. Dar nu se poate afirma nici că rostirea i-ar fi fost umbrită de ceva reprobabil, cum ar fi înclinarea mizerabilă şi sfârşirea glasului în faţa autorităţii ridicole a caraliilor analfabeţi. Despărţindu-ne vreo treizeci de ani, de la etatea lui la vârsta mea, îi simţeam mila când ni se adresa nouă, studenţilor, stârnită, de bună seamă, de strângerea de inimă a fostului profesor confruntat cu cei de o seamă cu proprii săi elevi, aruncaţi în bolgie. Nu un sentiment similar, cald şi proteguitor, proiecta asupră-ne profesorul Păunescu. Răceala sa faţă de noi, dacă nu o uşoară anxietate agresivă, era motivată: albise într-o singură noapte, ori prima din celulă, ori aceea de după ce i s-a comunicat sentinţa, ceea ce-l singulariza faţă de toţi. Drama nu se potrivea trăsăturilor sale împrumutate de pe chipul lui Pinochio: ochi rotunzi, albaştri, goi, uşor protuberanţi şi oarecum speriaţi; nas...

Nu-mi pot despărţi copilăria de tribul lor. Erau mulţi, însă numai doi, mai apropiaţi ca vârstă de mine, mă preocupau şi-mi deveniseră tovarăşi de joacă: unul doar cu un an-doi mai mare şi celălalt bănuiesc că numărând trei-patru ani mai mult ca subsemnatul. Primul numit, smead, trăgând după taică-su, cu vârful nasului rotunjit, cu irişii smoliţi şi privirile învăluitoare, cu constituţia delicată şi fără o muşchiulatură evidentă, precum alţii de o seamă cu el, mai cocoşi. Avea un fel de a te cântări cu privirea, dintr-o parte, cu un zâmbet al simpatiei şi al înţelegerii sclipind la coada ochiului. Fratele lui nu era suficient de înalt, ţinând seama de anii pe care-i număra. Pesemne a crescut mai târziu, ca în atâtea alte cazuri. Legat armonios, puternic, deci cu înfăţişare virilă, moştenind-o pe mama sa la chip dobândise un ce agreabil în trăsăturile regulate, în pielea albă, în părul şaten deschis, ce-mi impunea impresia că era băiat frumos. Cel mai vârstnic dintre fraţi era o fată, cu un nas din aceeaşi stirpe cu al celui mai nevârstnic frate, atât de distanţată de noi încât nici nu o ţin minte altfel decât participând la sau declanşând celebre lupte cu pernele, în cari membrele ei, ca ale unor miriapode duşmănoase descinse din alte planete, membrele sale lungi şi ghimpoase, aţoase şi dislocate, deveneau singurele vizibile în văzduhul odăii pe care-l secerau, ameninţând sau pleznind fără a mai zice păzea, în cadrul unei demonstraţii arhiconvingătoare de forţă şi de neatârnare de regulile bunei creşteri. Prâslea era o pruncă; nu aveam cu ea nimic de-a face. Când vremea o îngăduia, ieşeam în spaţiile verzi, de invidiat pentru amploarea lor, ce despărţeau blocurile scunde puse la dispoziţia angajaţilor institutului unde funcţiona pater familiae. Pe iarba deasă şi grasă încingeam meciuri...

Cât îmi era de mângâietor chiulul de la seminariile şi cursurile facultăţii, înainte de arestare… Bineînţeles că nu-mi luam liber de la acele ore în cari profesorul îşi respecta disciplina şi voia să ne înveţe cu adevărat ceva. Însă la cursurile sau seminariile de marxism-leninism, ori acelea de economie politică, toţi, şi omul de la catedră, şi noi, copiii din faţa sa, cunoşteam inutilitatea vorbelor goale cu cari ne bombarda. Sau când apărea ‘omul de ştiinţă’ Alexandru Graur să ne îndoctrineze asupra limbii moldoveneşti, ca una aparte de cea românească, scornire necesară sovieticilor, invenţiunea producând un argument lingvistic în favoarea stăpânirii Basarabiei de către ruşi, ocupanţii care duceau lipsă de orice alt temei pentru a-şi fundamenta încălcarea drepturilor noastre din veac, singura reacţie onorabilă era fuga din faţa otrăvii deversate pe gura de canal brusc deschisă la catedră, de unde vuiau ape pestilenţiale venite dinspre Răsărit. Chiulul meu nu era unul al abandonării eforturilor. Dimpotrivă, ele erau solicitate abia odată ieşit dintre zidurile cenuşii şi reci ale Universităţii. Mă grăbeam către Biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea, situată în Bulevardul Dacia . Aflasem că aici rigoarea epurării cărţilor fusese mai inconsecventă; pesemne pentru că înalţii funcţionari ai instituţiei diplomaticeşti comuniste se temeau să nu se afle şi prin alte ţări cum dispreţuia partidul cultura lumii, cum ardeau hingherii lui cărţile, cum le aruncau în gropile cu gunoi, cum, dacă le retipăreau sau le traduceau, ele erau croite din nou, căci se eliminau fragmente ample din materia lor, să nu se mai cunoască intenţia ideatică a autorilor. Ei bine, la biblioteca pomenită, rămăseseră în depozitul accesibil tuturora câteva dintre ediţiile princeps ale clasicilor noştri, ca şi bună parte din literatura occidentală modernă, aceea care mă atrăgea cel mai mult deoarece reprezenta leagănul cugetării şi sensibilităţii...

L’HORLOGER DE LA RÉVOLUTION ou BEAUMARCHAIS À SAINT-LAZARE Comédie en trois actes (13 tableaux) La version française appartient à MELANIA MUNTEANU et à l’auteur PERSONNAGES (dans l’ordre de l’entrée en scène) LE GE Ô LIER EN CHEF, ayant dépassé la cinquantaine; un colosse ventru; rustaud, une veritable brute, un bourreau rusé, dégoutant; il pense que son poste lui confère du crédit logique, moral et culturel absolu. LESAIN, prisonnier libéré; chétif, dominé par la stature immense du Geôlier en Chef, une souris auprès de celui-ci. Il sait qu’il ne sait jamais à quoi s’attendre et, par conséquence, ce qu’il faut répondre aux questions du Geôlier en Chef. BEAUMARCHAIS à l’âge de 53 ans. JACQUES COQUAIRE-FILS, moins de 30 ans, le fils du célèbre nouvelliste à la main Jacques Coquaire. Un petit peu infatué. MAÎTRE ANDRÉ CARON, le père de Beaumarchais; environ de 60 ans;un père aimant, mais son amour paternel est exaspéré par la conduite de son fils et par le désintérêt dont celui-ci envisage le métier d’horloger que le père veut lui faire embrasser. Nerveux, faible, il prends des airs, toujours prêt à exploser afin de maintenir son autorité. Mme CARON, épouse du Maître Andr é Caron; environ la cinquantaine; émancipée; elle mènage l’orgueil de son mari, afin de lui démontrer l’inconsistance de ce trait; elle aime son fils, croit à son avenir, le comprend et le défend. LEPAUTE, célèbre horloger de l’époque, tréa infatué, prêt à toute bassesse pour conserver sa position dans la corporation. PÂRIS-DUVERNEY, 70 ans, banquier renommé, sympathique, nulle trace de morgue. LA MARQUISE DE LA CROIX, moins de 30 ans, Française d’origine, habitel’Espagne; outre l’amour et l’argent, rien ne l’interesse. LA DAME AGÉE, environ 80 ans, coquette joue la jeune femme. PAULINE, environ 17 ans, la petite-fille de La Dame Agée; puérile, prenant l’amour à...

Tableau 1 (Dans le noir, on entend une paire de claques énergiques.) La voix du GEÔLIER EN CHEF: C’est un cadeau d’adieu. Et voila de plus un bouquet de ne- m’oubliez-pas! (Mitraille de gifles. Cône de lumiere: Le Geôlier en Chef et Le Sain. Parmi les arguments du Geôlier en Chef l’on compte celui de pousser du ventre sa victime jusqu’a la faire tomber a terre. Le Sain est sur le point de quitter la prison.) LE GEÔLIER EN CHEF: Ne t’imagine pas que si nous lachons prise c’est que t’es devenu un comme il faut. Qui culbute une fois culbute la seconde aussi, et de la meme façon. Ne t’enlise pas dans des reves, benet. A bientôt, a cette meme porte. Ç’est plus intime. Te voila libéré parce qu’il me faut une paillasse. On nous envoie un client célebre qui a risqué de facher le Roi: sieur de Beau-mar-chais! Par la bonne volonté de Sa Majesté, on lui recommande de faire maigre d’urgence! (Confidentiellement.) On dit qu’il a le sang tout bouillonant et Sa Majesté l’envoie faire une cure a Saint-Lazare, par crainte pour sa bonne petite santé. C’est moi votre médecin traitant, pas vrai? “Docteur Brisoisos!” N’est-ce pas comme ça que vous m’appelez? (Le Sain, pressentant le danger qui s’approche, voudrait s’ é loigner. Le geôlier en Chef le retient.) Bouges pas! T’as pas de juste libre passage! (L’empoigne.) C’est comme ça que vous m’appelez, oui? (Craintif, l’autre confirme.) Eh bien, tu vois! Mérite est bien payé, est-ce clair? Vous ne pigez pas logique; autrement vous ne serez pas la. “Docteur Brisoisos”! Me voila! Pour une fois, vous ne mentez pas. C’est rare pour vous, bande de noceurs et de coureurs, que de dire la vérité! Vous avez menti pendant l’enquete; messieurs les enqueteurs –...

Tableau 5 (Même scène sans décor. Un cône de lumière sur Beaumarchais assis, face à la rampe. Un deuxième cône de lumière sur Pâris-Duverney , assis lui aussi sur une chaise, de dos vers la rampe, éventuellement dans la pénombre, de manière a ne pas permettre qu’on se rend compte s’il s’agit d’un homme ou d’une femme. Debout, près de sa chaise, une jeune servante , face au public, lit à haute voix.) LA JEUNE FILLE (lit san difficulté, mais, en fonction des messages chiffrés de la lettre, donc sciemment obscurs, elle s’arrête et laisse voir sa stupeur ): “Mon enfant. Comment se porte la chère petite ? Il y a longtemps que nous ne nous sommes embrassés. Nous sommes de drôles d’amants ! nous n’osons nous voir, parce que nous avons des parents qui font la mine: mais nous nous aimons toujours. Ah ça ma petite ! La petite sait bien que, dans l’origine, le mot fleur signifiait une jollie petite monnaie, et que compter fleurettes aux femmes était leur bailler de l’or; ce qui a tant plu à ce sexe pomponné . Je voudrais donc que la petite me comptât fleurette et qu’elle n’en comptât un beau bouquet.”(Après l’effort fait pour vaincre les difficultés du texte et l’étonnement, elle reste les pieds légèrement écartés. Une certaine pause et Pâris-Duverney se lève doucement, très doucement, toujours dos au publique, il paraît gagner en hauteur mais à vrai dire il s’allonge tout à fait, il ne finit de croître, jusqu’à ce qu’il reste raide. Brusquement courbé, ramoli, il se met à contourner la tâche de lumière, s’appuyant sur un bâton. Ses différentes façons de marcher sont tout autant de messages: la marche rapide, à grands pas trahit la nervosité; la marche désordonnée, traînante, à pas...