1 Până la cei optsprezece ani ai săi, Ionuţ Radovan nu luase parte la nici un carnaval. Însă, pătrunzând pe la orele 17,30 în cabina figuranţilor, de la etajul II al Operei Române, se dumiri pe dată ce putea fi aceea. Îl străbătu un fior ce nu-l părăsi nici măcar când ieşi din clădire, la câtva timp după încheierea primului spectacol în care apăruse pe scenă. Jumătate de inimă îi râdea, jumătate i se chircea. Deschizând uşa cabinei, cele zărite îi şi plăcuseră, îi şi stârniseră puţină frică. Nu mai trăise sentimente atât de contradictorii din epoca în care obişnuiau părinţii să-l ducă la Moşi. Mama lui se înspăimânta; tatăl, deşi oarecum încordat, părea stăpân pe sine şi dezinteresat. Ca orice copil, Ionuţ copie ambele reacţii. Acum se pomenea că cele două reacţii părinteşti, deşi opuse, vibrau simultan într-un singur suflet, al lui. Voia să se arate indiferent la priveliştea de Sabat cuprinsă de privirile sale; de fapt, era uşor îngrozit. Cu toate că atât mama, cât şi tatăl său rămăseseră acasă, bine mersi, fiecare cu preocupările sale, proaspătul angajat în corpul artiştilor mimi îşi dădu seama că amândoi împreună respirau în el, odată cu inspiraţiile şi expiraţiile lui, că intraseră toţi trei în sala puternic iluminată şi că, laolaltă, erau şocaţi de panorama ce se desfăşura în afara ochilor fiului. “Niciodată nu mă voi despărţi de ei.” – fu concluzia sa, lipsită de orice legătură directă cu cele receptate de către pupile. Această concluzie îi oferi un simţământ de siguranţă. Tot ea îi provocă, şi o nouă uimire, deşi pieptul îi pulsa, prea plin de nedumeririle puse în mişcare de peisajul uman descoperit. Până la acea vârstă îşi acceptase părinţii ca exteriori şi potrivnici. În prezent, îi resimţea nu numai lăuntrici, ci chiar...

Povestind ba despre una, ba despre alta din amintirile detenţiei ajunseră la prezenţa câtorva borfaşi în rândurile lor, ale “politicilor”. – De ce să-i numiţi “borfaşi”?, se opuse P.P. Ionescu, pregătit oricând să înfrunte orice opinie sau afirmaţie ce nu-i aparţinea. “Matiştii” nu-s borfaşi. Şi-au băut şi ei minţile-ntr-o crâşmă; au înjurat chelnerul că le-a pus apă-n vodcă; de la el au ajuns să blesteme guvernul; şi s-au pomenit în faţa tribunalului militar. Asta nu-nseamnă că-s borfaşi. – Ba erau borfaşi curaţi, nene. Nu vorbesc de “matişti”. De hoţii “cu bună dimineaţa”, cum e cazul lui Gulimănescu, despre care a şi scris unul dintre noi, dacă v-o fi căzut în mână cartea, insistă Vitalie Precup. – Nu ştiu la ce carte vă referiţi. Şi ce vrea să zică: “hoţ cu bună dimineaţa”? – Sunt şmecheri care o pornesc la drum cu o prăjină la spinare, când mijesc zorile. Unde zăresc o fereastră deschisă, ochesc scaunul pe care stăpânii casei şi-au depus hainele, seara, la culcare. Vâră “instrumentul” şi. pescuiesc, din stradă, tot ce pot, spuse bine dispus Vitalie Precup. – Oi fi stat dumneata cu astfel de indivizi, eu nu!, îi ciupi amorul propriu şi demnitatea P.P. Ionescu, inginer proiectant care, în afară de condamnarea sa politică, nu se alesese cu nimic mai de Doamne-ajută dintr-o existenţă searbădă şi disciplinată până la exces; drept care, îşi apăra comoara de orice întinare, ca pe Sfânta Cuminecătură. – Aşa este, am împărţit aceeaşi cameră cu Gulimănescu. Cred că avea la activ vreo douăzeci şi şapte de condamnări pentru tentative de hoţie. Ştiu că s-au găsit unii care-i făcuseră socoteala că-şi petrecuse mai mult de jumătate din viaţă-n puşcărie. Adevărul e că asta şi voia. O mărturisea singur: cum se apropia vremea rea, încerca un furt, să-şi asigure existenţa...

Papini scrie undeva, în Gog, că istoria s-ar cuveni expusă dinspre prezent către trecut, de la efect la cauză, dacă vrem cu adevărat să înţelegem ceva din succesiunea evenimentelor, iar nu invers, cum se procedează totdeauna. Cronologia în sens opus, afirmă el, este aceea naturală, deoarece însemnătatea evenimentului iniţial nu se lasă cuprinsă decât mult mai târziu. Am adăuga că ea e “naturală” când o judecăm din punct de vedere mental, adică al strădaniei de a face lumină cu raţiunea într-o înşiruire adâncită în bezna faptelor. Printre pildele oferite de scriitor se numără şi un amănunt al expansiunii militare a Islamului: ocuparea Ierusalimului de către musulmani, în 637. Detaliul îşi dobândeşte adevăratele dimensiuni valorice abia în 1095, când este predicată întâia cruciadă, când două civilizaţii şi două culturi ajung să se confrunte, atrage prozatorul atenţia cititorului său. Eseistul propune aplicarea aceleiaşi metode şi în cercetarea biografică. Asasinarea ce a curmat viaţa lui Cezar, de exemplu, luminează bogat şi desăvârşit treptata aglomerare de fapte ce a condus la dictatura sa întreruptă sângeros. Temeinicia evidentă a ceea ce, la prima vedere, pare o butadă nu convinge la cea dintâi lectură a paginilor papiniene intitulate: Istoria de-a-ndoaselea. Inerţia disciplinei noastre intelectuale i se opune din răsputeri. Ani de-a rândul am fost învăţaţi prin şcoli să urmărim firul istoric de la origine până la deznodământ. Într-aceasta ne-am adoptat modelul din istoria naturală: naşterea precede moartea; mijirea zorilor pregăteşte apusul; ghinda măruntă se preschimbă în stejarul imens prăbuşindu-se sub secure. Totuşi, personal, îi dau dreptate lui Giovanni Papini. Pentru a percepe semnificaţia undelor lăptoase de la orizont, ce tulbură atotcuprinsul întunericului, trebuie să fi contemplat măcar o dată strălucirea împărătească a soarelui la amiază şi răvăşirea aşternuturilor lui însângerate vălurind întregul univers uman într-un geamăt unanim cu prilejul adâncirii sale în misterul de...

“Chipurile foamei nu sunt totdeauna lupi, aşa cum vă vine a crede. Ele pot fi miei şi miale, rugători şi rugătoare blânde după laptele, stropi, al potolirii smerite, pot fi şerpi ce şi-au lepădat pielea şi pândesc, lipsiţi de apărare, din umbra firelor de iarbă, ori curgere înceată a undei clipocitoare, chipurile foamei îţi pot deveni cei mai aşezaţi prieteni şi obiceiul vieţii”. Astfel intenţionam că încep un poem în proză despre foamea îndurată şi despre aceea observată la Periprava. Căci fiecare dintre cele trei lagăre de muncă unde am poposit s-a depus greu în memorie prin ceea ce avea mai vrednic de luat în seamă: Periprava sau foamea; Salcia sau setea; Luciu – Giurgieni sau pofta. Ce altceva a mai rămas sistemului digestiv să cunoască! Şi mă pregăteam să vestesc oamenilor ce înseamnă foamea. Şi nu ştiam cum. Orice ar fi de scris, nimic nu are vreo legătură cu durerea fizică, ori cu arsura, ori cu alt semn al trupului. Foamea este o stare a minţii, o nebunie. * De câte ori ne îndreptam către digul pe care îl ridicam şi Apostol Trache zărea o mâţă pe toloacă, la marginea satului, se apropia de mine şi, împotriva tuturor opreliştilor de a vorbi, îmi şoptea, cu obrajii îngălbeniţi de ură: – Îi socotesc criminali pe toţi aceia care hrănesc pisici, atâta timp cât în puşcării mor oamenii de foame. De fiece dată îl cântăream la fel de indignat, deoarece dădea glas propriului meu simţământ, despre care gândeam că îl pecetluisem atât de bine în adâncul inimii bolnave. * Student la facultatea de filosofie, Dan Dunia fusese condamnat fiindcă citise în manuscris Scrinul negru de G. Călinescu, atunci încă interzis. Băiat vesel, dogorea de sănătate, pleznea de pofta de a trăi. Aşa l-am cunoscut la fortul nr....

O IDEOLOGIE A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI? (în loc de prefaţă) Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare. De la Mareşalul...

MIHAI RĂDULESCU Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr – povestiri – cu o precuvântare de MIRCEA NICOLAU Fundaţia “Profesor George Manu” – Bucureşti, 2003 Culegerea, corectura, tehnoredactarea autorului EVOCAREA UNOR EVOCAŢI Dintotdeauna evocările unor dascăli implicaţi în viaţa literar-artistică familiară cititorilor contemporani, fie din lectură sau din auzite, de la prieteni şi cunoscuţi, fie că i-au ştiut întâmplător sau le-au fost mai îndeaproape într-o anumită perioadă, le trezeşte acestora în mod deosebit aviditatea interesată să afle ceva în plus despre ei, spre a confrunta cu ceea ce cunosc, ca în cazul meu. În ceea ce le priveşte pe cele ale scriitorului Mihai Rădulescu, atari prezentări sunt extrem de inedit înfăţişate şi în consecinţă curiozitatea cititorului este incitată la maximum. Autorul se opreşte strict la câteva personaje din volumul “Calendarul meu. Prieteni. Momente şi atitudini literare” de Radu Gyr, în “Însemnări pe “Calendarul meu” de Radu Gyr”, personaje pe care, la rândul său, le-a cunoscut. În cazul lui, nu sunt evocări paralele, din alte unghiuri ale comportării lor, ci surprinse mai târziu, la distanţe de câţiva ani, în împrejurări sociale dramatice, comunismul în faza lui brutală punându-şi pecetea asupra existenţei lor. În prezentarea figurii poetului şi pedagogului Ion Dongorozi, Radu Gyr îl înfăţişează ca pe un “bărbat solemn şi distins” şi de o “remarcabilă eleganţă vestimentară”; după câţiva ani, pentru Mihai Rădulescu, îşi schimbase mult fizionomia, având “o chelie pertinentă”, ceea ce îl făcea pe el şi pe colegii săi să-i identifice capul “cu tigvele marmoreene ale înalţilor funcţionari publici… de pe timpul Imperiului Roman”. Cu sinceritate autorul recunoaşte că producţia literară a profesorului îi era necunoscută şi că “luat de val, nu m-am învrednicit niciodată mai târziu să caut vreo scriere dongoroziană, pentru a-mi forma o opinie matură cu privire la moştenirea lăsată...