17. BILET PENTRU ARCA LUI NOE Era prima invitaţie în străinătate primită de mine. Semnată de un episcop al Catolicosatului, şef al biroului pentru afaceri externe. Chemarea survenea cu două-trei săptămâni înainte de data când ar fi urmat să ajung la Ecimiadzin. Pentru birocraţia Securităţii noastre era un termen de râs. Cu un an-doi mai devreme să fi ajuns invitaţia, hai, treacă-meargă, dar numai cu paisprezece sau douăzeci şi una de zile…! Iar deplasarea mea nu putea fi întârziată deoarece se specifica în scrisoarea oficială că Sanctitatea Sa intra în concediu la zece zile după sosirea mea şi se muta în vila Sa de odihnă. Omul, când vine vorba despre speranţă, este o fiinţă ciudată. N-aveam nici un temei să nădăjduiesc. Dosarul îmi era acela al unui fost deţinut politic. Nu colaborasem în nici un fel cu regimul. Nu dovedisem că aş fi regretat opoziţia mea faţă de el. În privinţa Armeniei, nu eram defel legat prin sânge de neamul ce o popula, iar cultural vorbind – singura mea apropiere de acea ţară – eram un prea neînsemnat slujitor implicat în popularizarea folclorului ei. Nu aveam nici o şansă. Şi, totuşi, îmi făceam tacite vise – sau cel puţin m-am îndreptat către serviciul de paşapoarte din str. N. Iorga cu sufletul senin, venindu-mi chiar a fluiera. În raţionamentul meu nu ţinusem seama de Dumnezeu, dar parcă îl simţeam lucrând pe aproape… La coadă nu am stat mult, pentru că am fost îndrumat către ghişeul pentru “urgenţe”, unde nu erau solicitanţi. M-a întâmpinat un tânăr deloc acru, cum mă aşteptam. S-a interesat, cu un surâs atrăgând simpatia, de ce m-ar fi invitat Catolicosul taman pe mine. I-am răspuns cu autentică inocenţă că publicasem împreună cu Episcopul armean, Prea Sfinţitul Dirayr Mardichian, o carte de povestiri...

FĂPTUIEŞTE BINELE, ne învaţă Jean Paul; şi adaugă: Aşa hrăneşti şi tu dumnezeiasca plantă a omeniei. Nu creierul, ci inima noastră gândeşte cele mai înalte lucruri, Inima însă, ori miezul personalităţii noastre, este o scânteie din marea lumină a Dumnezeirii. Cine nu ştie ce este bunătatea? Şi cine este acela care să spună despre sine că este un om rău? Iar dacă oamenii nu afirmă că sunt răi, înseamnă că se consideră buni. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi socoteşte că are noţiuni suficiente despre bunătate, pentru a se califica drept un om bun. Să încercăm împreună să verificăm dacă suntem buni cu adevărat. J. Siegfried, în La misere (Mizeria) scria: “A ajuta făr să fii văzut locuinţa celui sărac, înseamnă a face binele la întâmplare şi a săvârşi uneori mai mult rău decât bine; trebuie să ai ca principiu de a nu da decât când cunoşti mizeria şi ai văzut-o cu proprii tăi ochi. Aceste vizite au efect dublu şi, dintre cele mai importante: când cel sărac vede intrând la el o doamnă miloasă care se interesează de necazurile sale, îl întreabă, îl încurajează, îi spune câteva vorbe bune, nu e oare o rază de soare care pătrunde în mansarda sa veşnic întunecată? Sau când un om în vârstă, cu părul alb, se osteneşte să viziteze familiile sărace, un lucrător bolnav etc., nu este pentru aceştia un fapt care-l onorează, care-i mişcă şi nu-şi regăsesc ei curajul numai la gândul că au un protector şi că nu sunt părăsiţi? Dar când un copil sau o fetiţă aduc într-un interior trist şi descurajat câteva veşminte şi alimente, când se aşează câteva clipe lângă patul unui bolnav… nu sunt ei solia  speranţei şi nu-i dau energia de a lupta contra nenorocirii sale? Văzitatoarea celui nevoiaş la el acasă...

18. AEROPORTUL, NOAPTEA Conţinutul conservei umane zburătoare se revărsă în Erevan cu aceeaşi grabă cu care se repezise să umple bordul avionului pe aeroportul moscovit. Coşniţe, plase supraîncărcate, coşuri din împletituri de nuiele devenite arămii prin uscare, toate pieiră ca prin farmec. Lăsai să se scurgă tot valul biped năpraznic până să decid a coborî la rându-mi. Jos, abia de am apucat să zăresc dispărând fundul autobuzului ce-i înghiţise pe colegii mei de călătorie aeriană, petic de lumină fantomatic aspirat în bezne. Personal, nu mă mâna din urmă nici graba de a-mi revedea copiii, nici treburile musai a fi fost încheiate noaptea aceea încă, nici nevasta caldă din aşternut. Pe mine mă aştepta trimisul Sanctităţii Sale, să mă conducă, într-o limuzină neagră, la palatul rezidenţial al celui mai de seamă cleric al Bisericii Armene din întreaga lume. Aşa că, atingând cu talpa piciorului asfaltul, m-am aşteptat să se repeadă careva la mine, întrebându-mă dacă veneam din România. Dar nu se vedea ţipenie, nici pe mine căutându-mă, nici pe altcineva. Ba nici cineva să fi lăsat impresia că lucra undeva pe acolo în chestiunile avioanelor. Aeroportul era pustiu. Sahară . Exerciţiile de limba rusă efectuate până atunci nu mi se păruseră satisfăcătoare decât ca dovadă că oamenii, când vor să se înţeleagă, o fac şi pe alături de cuvinte. Va să zică, nu puneam mare nădejde în folosirea ei. Conştient de slăbiciunile mele lingvistice, în loc să mă străduiesc a-i găsi eu pe delegaţi, rămâneam proţăpit în locul unde mă părăsise elanul. Evrika! Apărură doi inşi cu aer de intelectuali. Nu-mi aruncară nici o privire, ci se aşezară pe una dintre băncile de lemn care se aflau la câţiva metri de poziţia ocupată de mine. M-am apropiat de dânşii: – Parlez-vous français? Cu multă politeţe...

MULŢI OAMENI SUNT IMPRESIONAŢI de propria lor muncă, mai bine spus de eforturile lor, de jertfele făcute pentru a închina o parte din timpul şi energiile lor muncii. Aceasta le conferă un aer chinuit, revoltat chiar, fie că îşi transpun sentimentele în cuvinte grele la adresa trudei depuse fără rezultate materiale pe măsura aşteptărilor, fie că se arată buni cunoscători ai vieţii, superiori celor ce nu pricep inutilitatea muncii când e vorba despre îmbogăţire. Şi unii şi alţii afirmă cu nasul pe sus: nu munca te va îmbogăţi, ci şmecheria; eventual ei duc până acolo neîncrederea lor, încât în loc de şmecherie, zic: hoţia. O fac fără de a-şi da seama că până şi “şmecheria” şi “hoţia” presupun “muncă” – o “muncă” a creierului, o concentrare a tuturor puterilor asupra firii umane şi a conjecturării şi pronosticării reacţiilor posibile ale viitoarei victime, activităţi cerebrale ce le sunt cu putinţă doar ca rezultat al unei observări a semenilor, observare de lungă durată, săvârşită în paralel cu  compararea situaţiilor din care pot deduce o învăţătură în direcţia meşteşugului lor de a stoarce banul. E muncă grea, credeţi-mă! Cea mai grea, fiind muncă intelectuală. ‘Hait!’, veţi exclama. ‘Acum ne spune şi că  hoţii şi escrocii sunt mai intelectuali şi că trebuie stimaţi pentru activitatea lor cerebrală dirijată în vederea obţinerii rezultatelor practice!’ Nici gând să vin în faţa ascultătorilor mei cu  atari pretenţii jignitoare faţă de ei. Voiesc numai să atrag atenţia că nici un rezultat palpabil din punct de vedere material nu poate fi obţinut decât prin transpiraţie; vorba lui Ford: ‘Orice faci, ţine minte că 99% din activitatea ta trebuie să fie transpiraţie şi doar 1% inspiraţie!’ Iar după cum o spune golănaşul dâmboviţean: ‘Mi-am stors creierii până  a ieşit numai sudoare, dar tot am...

19. LIMUZINA COTIDIANĂ S-a petrecut ceva complet neaşteptat şi cât de grăitor pentru portretul Catolicosului Vasken I! A doua zi dimineaţa, pe la ceasurile opt şi jumătate, telefonul din camera mea de hotel sună. Era Capul Bisericii însuşi, Sanctitatea Sa! Nu vreun secretar, măcar pentru a face legătura cu recepţia, nu vreun şef de cabinet, nu vreun episcop, ca acela cu problemele externe pe care apucasem a-l cunoaşte, nu elevul seminarist provenind din Brăila, cu care m-aş fi putut înţelege în limba maternă. Nu. Catolicosul voia să fie sigur că se făceau lucrurile cum trebuia, de aceea se interesa personal. – Bună dimineaţa. Aţi dormit bine? Sunteţi mulţumit de condiţiile existente? La confirmarea mea: – Vă rog să rămâneţi în cameră în jurul orei 10. O să vină un diacon să vă ia; el o să vă însoţească astăzi. Au trecut treizeci de ani de atunci. Cât de puţini au fost oamenii de oarece importanţă socială care s-au deranjat să mă caute personal la telefon, deşi nu rareori interesul le ardea buzele. Dar s-o facă în interesul meu?! Poate că ştiri despre cele ce povestesc cu privire la acest om cu adevărat mare vor ajunge şi la actualii conducători ai obştii româneşti, să le fie de învăţătură cum se manifestă nobila dimensiune a modestiei unei căpetenii. Scurta, dar profund politicoasa lui înştiinţare avu un efect miraculos, nescontat de nimeni: brusc am devenit omul potrivit pentru asimilarea veacurilor, ba miilor de ani de cultură şi civilizaţie armeană cu care urma să mă confrunt. Ce vreau să spun? Până la acea convorbire eram un oarecare, un trepăduş nimerit din întâmplare în acea ţară , un nimeni care nu avea să-şi schimbe statutul anonim prin nici unul dintre contactele ce i se pregăteau. Iar dacă nu mă...