MI-AM TRĂIT îNTREAGA ADOLESCENŢĂ, ca tot tânărul aflat sub puterea modului de gândire dominând epoca romantică a literaturii, crezând, bănuind, sperând, că nu voi aştepta bătrâneţea pentru a muri, ci că, în plină juneţe, voi repausa ucis de dragoste, de dragoste prea multă, prea intensă, prea totală, o dragoste ce nu va mai îngădui nimic alta pe l2ngă sine, ce va umple inima atât de desăvârşit încât, într-o bună zi, aceasta se va muta, pe o cale misterioasă, pentru a bate în Lumea iubirii. Niciodată nu mi-am pus întrebarea  de eram în stare să mor din pricina Frumosului, cu toate că El era acela care îmi conducea mişcările sufleteşti, mi le îndrepta, mi le călăuzea în cele mărunte şi în cele majore. în schimb, mă maturizasem suficient pentru a şti că pentru Frumos merita să trăiesc. Culmea este că între Frumos şi Iubire se întemeiase o relaţie perfidă şi indisolubilă, cu cât mai  puţin mă captiva Frumosul feminin, căci nu El stârnea simţămintele ce le simţeam sufocându-mă. Nu, dragostea îmi era tributară unor pricini pe care nici atunci nu le puteam determina şi nici acum n-aş putea-o face. Ba, recunoşteam cu drag, cu înduioşare, semnele – dacă nu ale Urâtului, cel puţin – ale Dezechilibrului, ale Neformatului, ale îmbunătăţibilului, pe chipul sau pe trupul aceleia alese să mor pentru ea. Căutarea acelor incompletitudini ale armoniei trăsăturilor cred că o săvârşeam dintr-o inconştientă intuire – intuire în acei ani de început, mai târziu ea devenind certitudine a ştiinţei – , o intuiţie a ceea ce urma să se petreacă, anume a schimbării înfăţişării respectivei tinere sub imperiul iubirii, trecerea ei într-o lumină ce o preschimba radical, o înfrumuseţa desăvârşit, conferindu-i o emanare de raze vestind tuturora că… iubea! Trăiam mitic. Structura mitului  lui Pigmalion şi...

20. UN ROMAN CU GHINION Un sfert de veac mai târziu, adică prin deceniul al nouălea oarecând, reveneam de la mănăstirea Govora într-un automobil al Radiodifuziunii, împreună cu istoricul literar Barbu Cioculescu. În maşină se mai găsea, în afara şoferului, tehnicianul specializat în imprimare. Redactorul emisiunii rămăsese la nişte rude în Oltenia, iar noi fusesem încredinţaţi celor doi să ne aducă acasă cu bine. Participasem la o ‘masă rotundă’ provocată de apariţia unei cărţi de-a mele, nu mai ştiu care. Întâlnirea avusese loc la aşezământul monahal, deoarece ne fusese gazdă Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu, Episcopul vicar al Eparhiei Vâlcea, fostul meu student, el însuşi dialogant î n comentarii. Mâncasem în aer liber, pe o terasă cu vedere amplă asupra peisajului verde cenuşiu, nişte ciorbă de urzici, cu hrean sau muştar, după gust, o plăcintă de post – să fi fost cu spanac? -, iar, în final, o colivă zemoasă cu bobul rămas crocant şi cu miros de vanilie şi cuişoare, dulce după visul cerului gurii. Pentru imprimare se pregătise salonul alăturat, să fim asiguraţi de linişte deplină. Voiajul înapoi se făcea, aşadar, de către nişte inşi satisfăcuţi din toate punctele de vedere. Pe deasupra, propusesem să luăm o pauză în dreptul unei mustării cu o grădină ispititoare, ornată cu frunze de porumb, stuf, oale populare smălţuite, ulcele, ştiuleţi uscaţi, ştergare vioi colorate, unde am tratat toată lumea. Când ne-am apropiat de Bucureşti, începuse a se întuneca. În autoturism era cald. Legănatul roţilor pe asfalt odihnea. Invitatul Radiodifuziunii şi cu mine, osteniţi de prea îndelungată vorbărie doar între noi doi, mistuiam cu bucurie un răgaz de tăcere. Ne simţeam bine, de parcă ne-am fi învins reţinerea ce ne pecetluia pururea purtarea amândurora, din pricina unei timidităţi anevoie de învins, oricât de deseori ne-am fi văzut...

ACELAŞI GIOVANNI PAPINI, tot în volumul CARTEA NEAGRĂ, presupune a fi citit un fragment al unui manuscris de William Blake, marele port şi miniaturist de manuscris britanic, un fragment constituind o schiţă a unui poem: PARADISUL REGĂSIT, schiţă nefinisată şi netipărită. Teoria expusă în versurile lui William Blake se potriveşte foarte bine cercetărilor la care ne supunem în cadrul acestor întâlniri săptămânale mijlocite de undele radio şi în care se caută răspunsul la întrebarea: EŞTI FERICIT, PRIETENE? Să ascultăm cele scrise de eseistul italian. “Blake începe prin a susţine că Raiul despre care vorbeşte Biblia nu poate să fi dispărut de pe faţa pământului, pentru că Dumnezeu este în esenţa Sa un creator şi, în nici un caz, nu şi-ar fi distrus una din capodoperele sale. Trebuie să-l căutăm, aşa cum au încercat şi alţii să-l găsească în secolele luminilor, adică în Evul Mediu. Ultimul navigator care a plecat să caute Paradisul Terestru a fost Cristofor Columb: îndreptându-se spre occident, el îşi propunea să ajungă în orient, unde Dumnezeu crease, pentru primul său oaspete, Adam, faimoasa grădină. Din nefericire, misticul genovez a dat de pământuri care se interpuneau între  Europa şi Asia şi care au devenit pentru el  o barieră şi ocapcană. Cu el s-a sfârşit Evul Mediu iar căutarea raiului a fost abandonată. Blake îşi închipuise că el este noul călător care vrea să parcurgă, din nou şi în sens contrar, drumul urmat de cei doi exilaţi, de primul nostru tată şi de prima noastră mamă. Ani lungi el călătoreşte prin deşerturi şi păduri, printre lanţuri de munţi şi râuri, prin văi îmbelşugate şi jungle înfricoşătoare, printre dune înşirate de-a lungul mării şi pe potecile înierbate ale podişurilor înalte. El întâlneşte câmpii înverzite, grădini în floare, păduri inundate de cântul păsărilor, oaze răcorite de...

21. REÎNTÂLNIREA Mi-e cu neputinţă să-mi amintesc dacă mai întâi am conceput acest subiect sau am primit acel telefon straniu. M-a sunat o femeie, o doamnă, o domnişoară, nici eu nu ştiu prea bine: poate că nu era măritată sau, dacă era, îşi păstrase numele părinţilor. – Domnule profesor, mi-aţi fost recomandat ca specialist în yoga. Aş avea nevoie, pentru nişte probleme de sănătate, de părerea dumneavoastră. V-ar deranja să poftiţi pe la atelierul meu? Parcă cineva mi-ar fi şters memoria cu un acid: nimic, dar nimic n-a rămas imprimat în ea în legătură cu locul unde era plasat atelierul său de sculptură! Ajuns acolo, am recunoscut-o pe dată. Era colega mea din clasa a doua primară: Ioana Kassargian. Cum numele ei cu sonuri nefamiliare mi-era greu să-l reţin la vârsta aceea, îl înregistrasem: Catargi, nume de familie cu care eram obişnuit de la denumirea bulevardului (Lascăr C.) Mai există o lacună în amintirile mele, plasată chiar în acest context: nu ştiu dacă o socoteam în anul cât am fost colegi că era Catargi, ori numai după mutarea ei la altă şcoală, când o evocam în reverii. Cu alte cuvinte, nu-mi dau seama dacă de la început îi ortografiam numele greşit sau dacă trecerea timpului influenţase fidelitatea reproducerii lui în minte. Cititorul pe bună dreptate se întreabă cui foloseşte menţionarea acestor trepte ale ezitării sau uitării. Dacă nici scriitorul nu ar specifica atari scăpări ale minţii din chingile voinţei, cine să o facă? Şi numai adunarea lor în grămezi va sări în ochi, să trezească psihologul şi să-l pună pe lucru. Iar dacă acesta nu va lămuri originea scăpărilor memoriei, mâine omul va uita până şi faptul că este om. Istoria masacrelor împotriva armenilor o dovedeşte ca putinţă şi cu prisosinţă. Revenind, pe loc...

DACĂ TOT DISCUTĂM despre câte  ne pot face fericiţi – şi ce nevoie acută de fericire are fiecare dintre noi, tineri, adulţi şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni cu carte şi fără, oameni înrăiţi şi cei care se străduiesc necontenit să rămână pe calea bunătăţii – , dacă tot discutăm despre câte ne pot face fericiţi, de ţinem seama de ele, se cuvine mai dihai să aflăm ce ne face nefericiţi. Există încă de vânzare o carte minunată; ca toate cele semnate de Giovanni Papini, de acest autor italian, acela pe care, în tinereţe, şi l-a luat drept model Mircea Eliade, şi prin care s-a săvârşit obţinerea bursei acestuia de studiu în India, o scriere intitulată CAMERA NEAGRĂ. Este o continuare a culegerii numite GOG. Ca şi aceea, este o suită de meditaţii morale. Să vă citesc din aceea purtând titlul: PREDICA DESPRE ORGOLIU, câteva extrase de o deosebită importanţă pentru formarea noastră ca inşi ce dorim să fim fericiţi şi, cu siguranţă, vom fi, pentru că altceva mai minunat nu există pe lume, iar noi nu ne jucăm cu sufletul nostru, ci-i dorim ceea ce este desăvârşit. Cele Şapte păcate se reduc, de fapt, la unul singur: păcatul trufiei. ‘Ce simplu este să nu mai păcătuiesc’, va striga de bucurie fiecare dintre ascultătorii mei. ‘Dacă toate păcatele, puzderia ce mă sperie, viermuiala ce mă copleşeşte, lintiţa sufocantă ce mă acoperă, se pot  reduce la unul singur, înseamnă că nu mă va mai chinui să aflu cu care păcat  să îmi încep lupta în curăţire, pentru că nu mă mai aşteaptă nici o alegere; am de înfruntat un singur păcat şi aceasta îmi reduce nespus tulburările sufleteşti. Un păcat, un singur păcat voi fi cu siguranţă în stare să stăpânesc’, îşi spune ascultătorul meu satisfăcut,...