PUTEREA DE A IERTA ne vine dintr-o stăpânire de sine  bărbătească ce constituie una dintre cele maid e seamă podoabe ale caracterului unui om. Puterea de a ierta poate izvorî şi din blândeţea firii şi din capacitatea inimii de a iubi; pe aceasta, însă, aş lăsa-o în planul al doilea, deoarece nu implică nici voinţa noastră, nici raţiunea, ci numai sentimentele. Pornirea de a ierta este mai presus de judecata noastră, dacă o avem însămânţată în suflet de exemplul matern sau a unei alte fiinţe ce a lăsat în noi o amprentă de neşters din copilărie. Ea devine în astfel de cazuri o a doua natură, nu ne crează dileme, înclinăm către iertare pentru că altfel nu putem. Ne este mai uşor să iertăm decât să mustrăm, să pedepsim, să ne răzbunăm. Dar puterea de a ierta după matură chibzuinţă – ce nu este obligatoriu să fie de durată mare – , puterea de a terta după matură chibzuinţă, reprezintă o formă foarte evoluată a statutului unui om superior. Oricare dintre dumneavoastră doreşte să-şi cunoască nivelul bărbăţiei să se supună probei iertării; cu alte cuvinte, să se verifice cât este înstare să ierte. Voi aduce câteva pilde din istorie, ce merită atenţia dumneavoastră şi mai merită şi să vă puneţi întrebările: ‘Dacă eram eu în locul personajului, mi-ar fi trecut prin minte să iert, asemeni lui? Iar dacă ideea îmi veneam oare aş fi fost în stare să o duc până la capăt şi s-o preschimb în faptă?’ De pildă, prinţul englez Eduard, cunoscut drept  Prinţul Negru, învingător la Poitiers, îl făcu prizonier pe regele Franţei şi pe fiul acestuia. în aceeaşi seară îi invită la cină, în loc să-i arunce în vreun beci. Atitudinea sa cavalerească nu se mărgini la atât ci, depăşind...

15. NAŞUL Scurtându-mi-se firul vieţii în chip sensibil, după cum spuneam în capitolul trecut, nu-mi rămase altceva de făcut decât să mă grăbesc a mă însura la numai o lună de la începerea cursurilor universitare, cu una dintre mânuitoarele iniţiate de mine în arta păpuşarilor, o profesoară. .. Evenimentul n-a izbutit să-mi trezească, nici măcar pentru o clipă, senzaţia că aş fi devenit un om liber. Aşadar, la masa în familie ce avu loc în sufrageria părinţilor mei, înconjurat de nişte prieteni dragi, numai prezenţa naşilor mi-a împărtăşit o amăgire de fericire, ei constituind singura îmbogăţire a vieţii mele, ei de la care nu aşteptam altceva decât tihnă. Poate că cele de mai sus s-ar cuveni dezvoltate pentru a fi mai limpede expuse, dar nu aici se cade s-o fac şi, de altfel, solaritatea clarităţii ar dăuna unui act atât de intim ca o căsătorie. Tatăl meu, aflând ce pregăteam, mă întrebase pe cine gândeam să alegem ca naşi. N-am avut o clipă de ezitare (deşi răspunsul mi-a fost spontan, netrecându-mi până atunci prin minte că aveam nevoie şi de naşi). Am rostit cu oarece temere că surprindeam prin desemnarea mea directă: – Rose şi Hrandt Avachian! – Mihai, dragă, ţi-ai găsit naşul! mi-a dat replica cea dintâi numită, de îndată ce am sunat la uşa lor să le dobândesc acceptul. Cel mai bun lucru izbutit cu prilejul acelei căsătorii şi a căsniciei ce i-a urmat, după cum spuneam, a fost această inspirată dorinţă a mea de apropiere cât mai caldă de cei doi. Nu ştiu ce termeni să găsesc pentru a-mi tălmăci angoasa de care rămăsesem bolnav din anii de închisoare şi lagăr. Probabil că ea nu se ştergea atâta vreme cât nu dispăreau urmele murdăririi lăuntrice, senzaţie apăsătoare ce mă însoţea pretutindeni. Nu...

MĂ ÎNTREB CARE DINTRE VIRTUŢI este mai necesară pentru a străbate viaţa în tihnă, fără confruntări supărătoare cu aproapele, fără vrăjmăşii, fără lupte neplăcute. Cred că este răbdarea. Şi răbdarea nu numai la atât foloseşte. Cu răbdare trecem de la o vârstă la alta, bucurându-ne din plin de darurile fiecăreia. Cu răbdare ne însuşim toate cele bune ale învăţăturii şi din neştiutor precum mânjii, devenim savanţi şi înţelepţi. Cu răbdare cunoaştem oamenii, legăm prietenii trainice cu cei mai deosebiţi dinte semeni şi iubire statornică pentru cea mai potrivită pentru femeie sau, respectiv, pentru cel mai potrivit bărbat. Cu răbdare ne apropiem de ţelul ce ni l-am fixat din tinereţe şi-l cucerim, zi după zi, cum ai cuceri un vârf de munte cu capul ascuns venic în nouri.  Cu răbdare ne învingem pe noi înşine, ne curăţim de toate relele deprinse pe când nu eram încă maturi şi câştigăm, bucăţică cu bucăţică, întreg teritoriul desăvârşirii. Cu răbdare îl aşteptăm pe Dumnezeu să-şi coboare lumina în sufletele noastre. Iar fără răbdare, răul cel mai mare ce ne poate pândi este zdruncinarea echilibrului lăuntric. Deci, atenţie la răbdare! Stăpânirea de sine este o formă a răbdării, o răbdare activă. Şi cum stăpânirea de sine este o altă formă a bărbăţiei, despre care am vorbit cu alt prilej, răbdarea trebuie luată în considerare atunci când ne formăm curajul, în calitate de parte a stăpânirii de sine, nu este greşit să vedem răbdarea ca una dintre rădăcinile caracterului nobil. Răbdarea nu poate fi despărţită de inteligenţă, ba chiar se găseşte într-o relaţie de interdependenţă cu aceasta. Renunţă la răbdare  şi năvălesc asupra spiritului, sufletului şi minţii tale, toate năravurile rele, toate viciile şi, căzând sub puterea lor, îţi pierzi libertatea morală. Libertatea morală este dependentă de răbdarea cu care...

16. LA FAPTĂ Hrandt nu aştepta să-i fi încredinţat ce mă frământa. După cum eu băgasem de seamă că religiozitatea nu constituia preocuparea lui majoră, la fel, şi el luase notă că, în cazul meu, lucrurile stăteau invers. Aceasta îi slujea scopului mai bine decât ar fi putut-o singur potrivi. Folosindu-se de înclinarea mea naturală, mă puse în legătură cu o persoană ce îmi schimbă la rândul său viaţa, pe linia aleasă mai mult sau mai puţin conştient de către pictorul care mă cucerise definitiv. Era vorba despre, pe atunci, Episcopul Dirayr Mardichian (azi Arhiepiscop) la care mă trimise după ce îl avertizase că îmi sta în intenţie să traduc nişte poveşti populare armene în vederea publicării. Fără să-mi amintesc cu exactitate cum mi-a venit această idee, sunt sigur că s-a născut în mine. După câte mă cunosc, am răsucit orice eveniment al zilelor mele astfel încât să slujească literaturii căreia mă dedicasem. Asta deoarece am renunţat, încă de la începuturile mele ca scriitor, la orice altă veleitate sau aspiraţie în afară de aceea de a-mi ajuta cu orice sacrificiu scrisul. Pentru careva străin, cele ce spun trebuie să sune vanitos şi fals cât încape. Ar fi o greşeală să mi se aplice o atare judecată. Într-aceasta stă şi ridicolul situaţiei multora dintre cei dedicaţi artelor. Fără a izbuti mare lucru în domeniul îndrăgit, ei şi-au luat măsurile de precauţie să nu fie împiedicaţi de nimic în urcuşul lor. După ce şi-au potrivit existenţa rigorilor cărora li se supun, se dovedeşte că alte şi alte piedici din afară şi dinlăuntru li se opun până la a li se refuza orice reuşită, când, de fapt, nu au nimic de comunicat semenilor şi nici mijloacele de a o face în mod convingător. Va să zică, este...

NU PUTEM VORBI DESPRE BLÂNDEŢE, tema ce ne preocupă astăzi, fără a o pomeni pe englezoaica Sarah Martin. Copil al unor oameni sărmani şi rămasă fără privegherea lor de la o vârstă fragedă, ea se amărî într-un orfelinat, fără a se fi bucurat măcar de amintirile unei existenţe anterioare în mijlocul unei familii binecuvântate cu o avuţie ce să-i fi prilejuit o pruncie fericită. Mai târziu, o luă în grija sa una dintre bunici, pe lângă care se îndeletnici a coase rochii, meserie din care trăi cu chiu cu vai. în anul 1819, vui oraşul Yarmouth de aducerea în faţa judecăţii a unei mame care fu condamnată pentru a-şi fi bătut fără milă copilul. Tânăra cusătoreasă, auzind zvonurile, se înfioră, ca toată suflarea, de răutatea ce pusese stăpânire pe sufletul împietrit al mamei aceleia. Nu mai avu tihnă. Nopţile, somnul nu-i mai venea, închipuindu-şi chinurile copilului, ţipetele lui, brutalităţile la care fusese supus, ca şi remuşcările ce trebuia să o fi copleşit pe mamă, după ce s-a desmeticit din starea ei de iritare anormală, regretele sale, hohotele de plâns ce nu o mai puteau mângâia după ce se dovedise atât de câinoasă cu propria-i progenitură. Dacă Sarah Martin izbutea să aţipească, o trezea spaima, auzind parcă în urechile ei înseşi, gata să-i spargă timpanele, strigătele după ajutor ale fiinţei plăpânde şncăpute pe mâna criminală sau zbieretele neomenoase ale născătoarei lui ieşite din minţi. Cusătoreasa nu mai suporta coşmarurile ce o bântuiau. Şi până atunci, de câte ori lungise zidurile sumbre şi mucezite ale temniţei, îi trecuse prin minte că ar fi putut intra să-i viziteze pe bieţii necăjiţi ce sufereau îndărătul lor, în solitudine şi în lipsa libertăţii, să intre pentru a-i mângâia, a le citi din SFINTELE SCRIPTURI,  a le deschide ochii asupra ...