CAPITOLUL 17 EU, CELĂLALT ŞI OMUL Rătăcirile pe care ni le impune înţelegerea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii ne-au dat o sete pantagruelică, autorului şi de bunăseamă cititorilor, de zonele mai clare şi mai ozonate ale unor regiuni în care binele să fie bine şi răul rău. Cât de fericit şi relaxat este cugetul omenesc când poate spune, sigur pe simţurile şi pe judecata sa: acesta sunt eu şi nu altul! Or, tocmai certitudinea fuge de noi parcă tot mai departe, lăsându-ne să ne afundăm în mocirlele semiobscurului unde Trecutul e una cu Prezentul, unde Viitorul e un alt chip al aceluiaşi Prezent, unde poţi fi şi fiară şi oglindă lui Abel, unde eşti stârv şi fiinţă ce palpită, în acelaşi timp. În căutarea acestei certitudini, am irumpt din Renaştere – această sferă a trăirii cu centrul orişiunde. În căutarea ei am hotărât să pornim într-o nesăbuită CĂLĂTORIE ÎN JURUL ODĂII MELE [Xavier de Maistre, Voyage autour de ma chambre. Le Lépreux de la cité d’Aoste, Paris, Éditions Nilsson (1919)], sărind peste veacuri, se va vedea curând din care pricini anume. În capitolul V, foarte aproape de începutul cărţii, ţinând seama de dimensiunile miniaturale ale capitolelor, antonimiile se impun atenţiei printr-o succesiune tot mai rapidă. Ne aflăm în faţa celui de al doilea obiect descris: patul. Există teatru care să dea mai avan prilejuri închipuirii, care să trezească idei mai gingaşe decât mobila în care uit câteodată de mine însumi? (19-20) După această prezentare introductivă, intrăm în discursul antonimizat, prin fraza: Modestule cititor, nu te speria, că n-aş putea vorbi oare despre fericirea unui bărbat iubitor care îşi strânge în braţe pentru întâia oară soţia cuminte (p. 20). şi, acum, al doilea termen, antonimic: plăcere inefabilă, pe care soarta-mi ticăloasă mă condamnă să n-o gust nicicând! Fraza nouă aduce cu sine o antonimie...

CAPITOLUL 18 DESPRE CÂTEVA FIGURI DE STIL CA MIJLOC DE CUNOAŞTERE 1 SIMBOLUL – Înainte de a încerca o sinteză a celor discutate, se cuvine să insistăm asupra perspectivei noastre, pentru a izbuti o înţelegere deplină a metodelor şi scopurilor ce ne-am propus. În lucrarea INTRODUCERE CRITICĂ ÎN PSIHANALIZĂ [Victor Săhleanu, Ion Popescu-Sibiu, Cluj, Editura Dacia, 1872 ], autorii cercetează, printre nenumărate aspecte ale vieţii psihice, unele particularităţi ale afectivităţii, ale logicii   şi ale memoriei în vis (p. 59). Victor Săhleanu şi Ion Popescu-Sibiu comentează: Gândirea onirică este o gândire primitivă […]. Ea se serveşte de simboluri aşa cum se serveşte mentalitatea populară (şi artistică sau religioasă) în mituri, în cimilituri, sau chiar în glume […]. Esenţa simbolizării este o comparaţie (dar nu orice fel de comparaţie) (p. 57). Simbolizarea ea însăşi face visul neinteligibil ; ea efectuează travestirea care se adaugă cenzurii (proces selectiv) pentru a ne ascunde de noi înşine (p. 58). Desigur, dintre toate figurile de stil simbolul a constituit cel mai adesea centrul interesului pentru mulţi cercetători ai activităţii psihice. Nu datorită unei calităţi deosebite a lui. Nu credem că se poate emite ideea unei ierarhizări valorice a figurilor de stil. Ci, pur şi simplu, deoarece străvechea educaţie mitică (şi, ulterior, religioasă) a familiarizat tot omul cu posibilitatea gândirii simbolice, drept care, a făcut simbolul (dintre toate celelalte figuri de stil) accesibil şi medicului, psihanalistului, psihologului. Căci, orice s-ar spune, pentru a folosi un termen stilistic şi a-l integra ştiinţei care te preocupă sunt necesare o temeinică aprofundare a literaturii, mai ales o cunoaştere a poeziei, asimilarea ei până în străfundurile fiinţei şi o sensibilitare artistică traumatizantă. Acestea lipsind, omul de ştiinţă a preluat acel ceva ce cunoştea de mic copil. Ne este teamă, însă, că deşi mulţi s-au obişnuit să vorbească despre simbol în vis, în visare, în comportament ş.a.m.d., puţini au gândit 1) că simbolul este o figură de stil...

CAPITOLUL 19 STILISTICA ANTROPOLOGICĂ. O aplicaţie: MECANISMUL DIHOTOMIC-ANTONIMIC AL GÂNDIRII 1 Ce este dihotomia-antonimică – Cercetările pe care le efectuăm ne-au îndreptat, treptat, spre convingerea că multe dintre figurile de stil citate ca antonime reprezintă, de fapt, altceva. Să luăm două exemple: În mine vezi şi grindeni şi seninuri [William Shakespeare, Totu-i bine când se sfârşeşte bine, vol. VIII, în rom. de Ion Frunzetti, V, 3, Regele, p.159] şi Pentru mine / Război e pacea [W. Shakespeare, Viaţa şi moartea Regelui Ioan, vol. I, în rom de Dan Botta, III, 1, Constance, p.103]. Este limpede că în cel dintâi caz avem de-a face cu două obiecte distincte opuse (ceea ce corespunde definiţiei elementare a antonimelor), iar în al doilea, cu un singur obiect cu două aspecte simultan opuse, figură pe care am numit-o: dihotomie-antonimică . Simultaneitatea poate însoţi antonimele (fie specificată, precum în exemplul următor, fie subînţeleasă, ca în zonele universalelor): Vrei să-mi pui în spinare în acelaşi timp treaba lui Dumnezeu şi treaba dracului? [Vezi mai sus, 1, V, 2, Lafeu, p.156]. În schimb, ea este implicită dihotomiei-antonimice: Tabloul ăsta are două feţe, / Pe una e Gorgona, pe cealaltă / Îl văd pe Marte [W. Shakespeare, Antoniu şi Cleopatra, vol. IX, în rom. de Tudor Vianu, II, 5, Cleopatra, p.232]. Circumstanţierea temporală nu îmbogăţeşte simultaneitatea latentă: Otrava e-acum leac [W. Shakespeare, Henric al IV-lea, în rom. de Dan Duţescu (partea I) şi Leon Leviţchi (partea a II), pt. II, I, 1, Northumberland, p.329]. Antonimele pot fi determinate modal astfel încât să sugereze o unitate: Urzeala vieţii noastre e umplută cu fire-amestecate: laolaltă-s şi binele şi răul [Vezi mai sus, I, IV, 3, Întâiul  nobil, p.128]. E o impresie falsă; ne aflăm în faţa a ceea ce matematica numeşte ‘o mulţime’. La fel dihotomia-antonimică poate părea, câteodată, antonimie: Dar cântecul prin harul său / Preschimbă rău-n bine şi binele...

“Postumele” Antume scrise-n ceas târziu Când parcă-ntârzie plecarea, Când parcă-n jur nimic nu-i viu Şi-n suflet bântuie-nserarea. Că ceasul vine, toţi o ştim, D-am vrea să ştim ora exactă; Să-ncepem să ne pregătim, Căci ştim că timpul se contractă. Ai vrea să pari cum îţi doreşti, Să laşi o stea în amintire; O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”, Şi-ai vrea s-alungi o amăgire. Va fi ceva deliberat, Va fi o nouă măsluire?!… În amintirea lui Nea Mihai   Ai fost… Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost? Mă bântuie-ntrebarea… Un erudit, cum greu găseşti, Un generos, peste măsură, Un literat de anvergură, Un mentor – sigur adăpost. Un chip blajin, dar sculptural, Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă, Fără cuvinte de paradă, Fără de sfaturi fără rost. Cu cât mai mult ai suferit, Cu-atât mai mult ai sfidat moartea; Să fii ce-ai fost, ai servit cartea, Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost… Apropo de  ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.   Te-am cunoscut… Te-am cunoscut întâmplător, Pe la TV, la ”AS”, se pare; Cu Todea drept mediator, Vorbeai de Shakespeare – cercetare. Erai acasă, cum să spun?! Pluteai prin secolul în care, Shakespeare putea părea nebun, Iar tu-l vedeai modern, îmi pare. Şi-l prezentai drept psiholog, Şi nu ca pe-unul orişicare – Era, aş spune, un prolog, La ce urma în prezentare. Renaşterea ţi-a fost tărâm Unde-ai ţintit dihotomia – Un Jago ţi-a deschis un drum, Spre ce-ai numit antonimia. Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin, Inventica şi-a spus cuvântul – Stilistica a câştigat, Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul… * Lui Mihai, cu lacrimi…   Au trecut… Au trecut zile destule De când soarta te-a luat – Râsfoind prin amintire Pe-al meu site de tine-am dat. La ecourile aprinse...

Omul îl vinde pe om. Omul îşi chinuieşte fratele pe stradă, în tramvai, la servici, în temniţe. Prietenul, ruda cea mai apropiată, devin iudă – fără să-şi schimbe, părelnic, atitudinea călduroasă cunoscută de victimă. Omul săvârşeşte acestea şi nu înnebuneşte. De ce să înnebunească? Deoarece nu este conform tiparelor logice să fii şi alb şi negru în comportarea ta faţă de unul şi acelaşi semen, iar aceasta simultan!  E o purtare demenţială! Dar dacă nu înnebuneşte deîndată ce a trecut pragul logicului, ba mai mult, poate vieţui în astfel de condiţii psihice şi afective, înseamnă că ele sunt admise de psihismul nostru, că …suntem dotaţi de la natură să fim talere cu două feţe!… ” Astfel de constatări şi concluzii mă frământau din adolescenţă. Scrisorile anonime spintecau harta ţării şi cu prisosinţă a capitalei, îndreptându-se către sediile Securităţii. Zvonuri despre neveste care-şi denunţau soţii, despre copii care-şi denunţau părinţii, ba chiar şi unele acuzaţii semnate şi tipărite prin ziarele partidului comunist, ce făceau publice imunde dezvăluiri, predându-i cu mâinile legate călăilor pe cei mai apropiaţi, mă nedumireau în privinţa a ce se dovedea peste noapte a fi OMUL în România. Sovietizara noastră extrăgea monştri din bezna cu care învelea patria pentru aproape cincizeci de ani, monştri care… nu înnebuneau! Într-o atare atmosferă de negândit, am vieţuit până am căzut eu însumi în puşcărie. * La câţiva ani după eliberare, reluându-mi studiile universitare, la un curs al profesorului Leon Leviţchi, l-am auzit adresându-se auditoriului cu îndemnul: – Aceşti false friends îşi aşteaptă cercetătorul din rândurile dumneavoastră; e un capitol al lexicografiei engleze încă nescris. Tema de studiat îmi venea ca o mânuşă: cuvinte cu acelaşi aspect ortografic sau foarte uşor diferenţiat de la unul la celălalt care, însă, aveau înţelesuri nu rareori antonimice, iar deobicei foarte deosebite. De aici...

LUMEA LUI CHARLES DICKENS Motto “Verbul este, care va să zică, a fi, a face şi a suferi (asta-i toată gramatica pe care am învăţat-o la şcoală şi cred că-mi ajunge). Apoi dacă există un verb în carne şi oase, atunci eu sunt ăla. Căci eu veşnic sunt, din când în când fac câte ceva şi sufăr mereu” (Charles Dickens, Martin Chuzzlewit, II) “Literatura este, ÎNCĂ, adevărata antropologie” (Victor Săhleanu, Ecce Homo)  CHEIA PAGINILOR CE URMEAZĂ O mai adâncă înţelegere a omului nu poate fi realizată fără o decantare judicioasă a fiinţei lui. O autodepăşire a omului nu se poate obţine fără o cunoaştere precisă şi totală a posibilităţilor sale, recognoscibile la nivelul speciei. L-am ales pe Charles Dickens pentru a întreprinde paşi către această cunoaştere deoarece el ne ajută să înţelegem mai bine umanitatea în explozia varietăţii sale de autoexprimare în procesul intercomunicării. Spiritul ordinii prezent în eseul de faţă contribuie – prin lectura sa atentă, şi doar atât – la asimilarea şi la înscrierea lui ca regulă de bază când suntem puşi să observăm literatura şi viaţa, de pe poziţiile deciziei de a înţelege omul mai profund. Şi, totuşi, de ce tocmai Dickens? Este adevărat. Charles Dickens poate scrie capitole întregi în spiritul tiradei următoare: “Ţi-am spus, fermecătoare şi dulce nestemată, că trebuie să rămâi să mă asculţi, ori de nu, să pricinuieşti un rău ce n-ar mai putea fi reparat nicicând. M-ai întrebat ce rău. Rămâi şi-ţi voi spune. Pleacă şi-atunci răul se va-ntâmpla” (Misterul lui Edwin Drood, p. 245). Sensibilitatea modernă nu mai poate suporta ameninţarea şuvoiului mediocru lacrimogen, ascunsă între aceste cuvinte. Aspiraţia voluntară către puritate, bine, compasiune, tot ce scriitorul şi-a impus în numele misiunii sale, s-a şifonat şi a devenit maculatură, umplând co- şurile destinate literaturii uzate în secolul al...

Mi-am început “interviul prin corespondenţă” cu Dimitrie Grama aşa cum se începe orice scrisoare, cu “Draga Dimitrie…” şi am continuat cu formularea rugăminţii de a-mi răspunde la câteva întrebări legate de prietenia sa cu scriitorul şi profesorul Mihai Rădulescu, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc pe 19 ianuarie trei ani. Mărturisesc că atunci când mi-a venit ideea de a-l aborda pe prietenul fostului meu dascăl de engleză din liceu, acesta a fost titlul sub care micul proiect mi-a apărut – Un interviu… Dar pe măsură ce scriam întrebările îndelung gândite am realizat cât de nepotrivit mi se părea termenul luat din jurnalistică, domeniu cu care nu am nici o tangenţă. Am înţeles că defapt, tot ce-mi doream era să stau de vorbă cu Dimitrie despre prietenul Mihai, într-o atmosferă caldă şi destinsă. Am pus cuvântul “profesionalism” în cui – oricum fiind prea târziu să încerc a deveni chiar şi “începătoare” în arta intervievării, am renunţat la acel “a face lucrurile aşa cum scrie la carte”, adică după legi consacrate ale domeniului amintit mai sus şi m-am aşternut pe scris, condusă de alte reguli, mai la îndemâna mea. Chiar dacă întrebările în sine nu au fost la înălţimea dorită, ştiu că emoţia din cuvinte, gândurile puse printre rânduri, au ajuns cu bine la prietenul Dimitrie. Că este într-adevăr aşa stă mărturie tulburătorul său răspuns – o frumoasă caracterizare a relaţiei dintre doi oameni cărora scrisul le-a păstrat sufletul cald, scriitorul Mihai Rădulescu şi poetul Dimitrie Grama. Dragă Monica, Încerc să-ţi răspund la întrebările pe care mi le-ai pus cu privire la Mihai.  Cum şi când l-ai cunoscut pe Mihai Rădulescu, în ce împrejurări? L-ai întâlnit personal sau doar aţi corespondat? Nu l-am cunoscut personal pe Mihai, dar ne propusesem să ne...

PARTEA A DOUA “TRUPUL VORBEŞTE TRUPULUI” Ne amintim cum suna motto -ul cărţii acesteia: “Verbul este, care va să zică, a fi, a face şi a suferi (asta-i toată gramatica pe care am învăţat-o la şcoală şi cred că-mi ajunge). Apoi dacă există un verb în carne şi oase, atunci eu sunt ăla, căci eu veşnic sunt, din când în când fac câte ceva şi sufăr mereu” (MARTIN…, II, p. 363). Partea Întâi a eseului acesta şi-a asumat sarcina de a demonstra că există verbe “în carne şi oase”, ba şi substantive, ba şi adjective, şi tot aşa mai departe până la epuizarea morfologiei comportamentului. Partea a doua va încerca să demonstreze restul motto-ului şi anume că în aceste comportamente se ascund suferinţe, bucurii, un mesaj, pe scurt, un sens. De aceea metoda de lucru va recurge la O SEMANTICĂ A COMPORTAMENTULUI NONVERBAL. De la bun început doresc să recunosc că a căuta un mesaj în comportamentul nonverbal nu este câtuşi de puţin o descoperire personală. Buffon, marele examinator al stilului, remarcase “uşurinţa naturală de a vorbi, care nu este un talent [ca opus geniului, discutat de naturalist anterior], o calitate dăruită tuturor acelora ale căror pasiuni sunt puternice, organele suple şi imaginaţia promptă. Aceşti oameni simt puternic, sunt afectaţi în aceeaşi măsură, semnalizeaă cu vigoare mediului exterior cele resimţite; şi, prin mijlocirea unor impresiuni strict mecanice, ei transmit celorlalţi propriul lor entuziasm şi afecţiunile lor. Avem de-a face cu trupul care vorbeşte trupului; toate mişcările, toate semnele concură şi slujesc în mod egal. Ce este necesar pentru a emoţiona mulţimea şi a o antrena? ce este necesar pentru a mişca majoritatea oamenilor şi a-i convinge? Un ton vehement şi patetic, gesturi expresive şi frecvente, cuvinte rostite iute şi care să fie sonore” (Buffon, DISCOURS SUR LE STYLE, Librairie A.....

PARTEA A TREIA “O PIPĂ IMAGINARĂ” “-Pipăie-mi mâinile, tinere, îl pofti el. – Da’ de ce?, întrebă Mark, căutând să se sustragă invitaţiei. Scadder îi întinse mâinile. – Sunt murdare sau curate?, zise el. Propriu vorbind, erau, mai presus de orice îndoială, murdare. Fiind însă limpede că domnul Scadder le prezenta pentru o examinare figurată , ca emblemă a caracterului său moral, Martin se grăbi să declare că sunt curate ca neaua” [MARTIN…, I, p. 413; subl. n.]. Iată deci că Charles Dickens ne atrage atenţia asupra faptului că ne putem comporta în spiritul unei figuri de stil, simbolic în cazul în speţă. Dealtfel, aceasta nu e de mirare, fiindcă mecanismele gândirii ce stau la originea tropilor nu există numai pentru uzul scriitorilor, să-şi poată înfrumuseţa paginile literare, ci ele sunt prezente în fiece om; şi la ce i-ar sluji fiecărui om dacă nu ca nişte tipare de comportament economicos şi puternic afectivizat (prin carecomportamentul devine paralogic)? Pe de o parte, Pierre Fontanier remarcă: “Figurile nu sunt, aşa cum sunt denumirile lor, o invenţie a retoricienilor sau a gramaticienilor; ele sunt fireşti, naturale, ca şi vorbirea, iar natura este aceea care îi învaţă pe oameni, pe ţăran ca şi pe savant, pe copil ca şi pe adult, să le folosească” (FIGURILE LIMBAJULUI, trad. de Antonia Constantinescu, Editura Univers, 1977, p. 50). Pe de altă parte, el distinge “facultăţile care participă la crearea tropilor sau la vehicularea lor” şi observă, din nou, că ele “sunt dăruite de la natură; ele pot fi dirijate, perfecţionate, extinse, dar nu pot fi create sau suplinite prin artificiu” (ib., p. 160). Or, în temeiul acestor facultăţi, pe toate treptele raţiunii şi ale manifestării vom întâlni structurile tropice. Eminescu a surprins percepţia şi reprezentarea stilistică. “Stilul e omul, se-nţelege de aceea că nu consistă numai...

Aceste mici semne ale recunoaşterii personajului dickensian, unităţile comportamentale stilistice, sunt ‘floare la ureche’ în ambele sensuri; la propriu, într-adevăr un semn distinctiv, cum puneau chiar şi în vremea adolescenţei mele unii tineri o garoafă între tâmplă şi pavilion; dar şi în sens figurat, adică: nimica toată, deoarece un leit-motiv nu face o temă. STILISTICA ANTROPOLOGICĂ ne va înlesni să urmărim cum o unitate comportamentală stilistică se preschimbă într-un COMPLEX STILISTIC PERSONAL (care se poate extinde până la a umbri sau lumina întreaga viaţă), care este sensul acestuia şi, eventual, originea lui. Unele dintre aceste complexe stilistice personale au fost enunţate prin descoperirea unităţii comportamentale stilistice corespunzătoare, în Partea a Treia. Altele vor apare aici pentru prima oară. Ce este STILISTICA ANTROPOLOGICĂ, ea care ne va înlesni conturarea definitivă a trăirilor specifice personajului din romanele lui Charles Dickens? STILISTICA ANTROPOLOGICĂ este acea ramură a antropologiei stilistice care studiază mecanismele psihice ce permit percepţia stilistică a realităţii (simbolică, metaforică, hiperbolică etc.), expresia ei stilistică (crearea de figuri în diferite limbaje – al cuvintelor, al formelor, al gesturilor, al culorilor etc.), comportamentul stilistic (o femeie urâtă care se ia drept una frumoasă se comportă metaforic). “O COAJĂ USCATĂ” COMPLEXUL STILISTIC ANAFORIC, caracterizat prin comportamentul de repetiţie anaforic, ca orice alt complex stilistic al repetiţiei, poate fi uşor confundat în manifestările lui vizibile cu un tic. Ne amintim că un COMPORTAMENT ANAFORIC este acea structură comportamentală stilistică ce constă în repetarea aceluiaşi gest, atitudine, mimică (sau complex de gesturi, atitudini, mimici) etc. la începutul a cel puţin două structuri situaţionale identice ori similare. Este interesant că sfera ticului înglobează sferele comportamentelor anaforic, epanaleptic şi epiforic, dar şi sfera comportamentelor anaforic, epanaleptic şi epiforic înglobează sfera ticului. Ele sunt cuprinse în sfera formală a ticului datorită caracterului lor repetitiv, indiferent la ritmul specific al repetiţiei...

PARTEA A CINCIA “O MAŞINĂ VORBITOARE” Să ne amintim de cazul lui Josiah Bounderby, personaj din romanul TIMPURI GRELE. Comportamentul ascensiei către putere se bizuie, în cazul său, pe mecanismul stilistic dihotomic-antonimic. Născut într-o familie de mici burghezi, care i-a putut oferi condiţii oneste de şcolarizare, ca şi grijă drăgăstoasă, în atacul său împotriva poziţiilor întărite ale magnaţilor industriei şi bancari, Bounderby şi-a forjat o armă ciudată, dar eficientă: autobiografia falsă – născut în şanţ, ridicat prin propriile-i puteri, stârnind prin această invenţie iluzia că ar fi un om cu merite deosebite (parc-ar fi trăit pe timpul cumplitei obligaţii impuse de comunism de a-ţi crea un ‘dosar’ îndopat până la refuz cu pompa minciunilor similare, condiţie pentru a putea supravieţui într-o lume unde doar aceia cu ‘origină sănătoasă’ aveau dreptul la învăţătură, la muncă, la promovare!…). Brusc, întrevăd similitudinea dintre acest comportament şi cel al familiilor princiare armene, din evul mediu. Regatul armean fiind desfiinţat de puterile învecinate (Persia, Bizanţul), fărâmiţat şi lipsit de conducători, fiecare dintre familiile nobile a între- zărit şansa de a se impune ca familie dinastică. In căutarea unei biografii (arbore genealogic) ce să motiveze atari pretenţii, şi-au creat ascendenţe cu neputinţă de verificat, de obârşie străină şi foarte depărtată, însă vrednică de toată cinstea; Mamigonienii, de pildă, pretinseră a se trage din împăraţii Chinei. Destui dintre proprii noştri fanarioţi – negustori sau tălmaci ai curţii otomane – au închipuit acte dovedind o augustă origină imperială. Ba şi unii pretendenţi pământeni au elaborat legende ‘luminând’ participarea lor sangvină la osul domnesc (a se vedea: Andrei Pippidi, studiul: “FABLES, BAGATELLES ET IMPERTINENCES”. AUTOUR DE CERTAINES GÉNÉALOGIES BYZANTINES DES XVI-e – XVIII-e SIÉCLES, în: HOMMES ET IDÉES DU SUD-EST EUROPÉEN A L’AUBE DE L’ÂGE MODERNE, Editura Academiei, Editions du C.N.R.S., 1980, p....

PARTEA A ŞASEA CAPCANA Nu ştiu în ce măsură s-a gândit vreodată cititorul meu că ordinea gesturilor sale, a atitudinilor, pe scurt, distribuirea în timp a comportamentului are o logică greu de încălcat. Firescul acestei înşiruiri ascultă de relaţia cauză-efect şi de alte relaţii logice; criteriul cronologic presupune să se ţină seama de ur- genţa actelor, de necesitatea şi de eficacitatea lor, ca şi de starea psihologică a persoanei care acţionează. Astfel de cugetări îţi vin în minte încercând să răspunzi la întrebarea: de ce comportamentul din următorul citat pare atât de natural ordonat? “După revărsatul zorilor, între patru şi cinci, îşi scoase pantofii (ca să nu facă zgomot şi să-l trezească pe Charley), aţâţă focul făcând economie de cărbuni, puse apă la fiert şi aşeză masa pentru gustarea de dimineaţă. Apoi, urcă scara, cu lampa în mână, coborî din nou, umblă tiptil de colo-colo şi făcu o bocceluţă. La urmă, din buzunar, de pe prichiciul sobei şi de sub un lighean răsturnat aflat pe poliţa cea mai de sus, înjghebă o sumă oarecare de bani, pe care se apucă sârguincioasă să-i numere în linişte, punând de-o parte o grămăjoară. Incă mai scotea când tresări, auzind glasul fratelui ei” (PRIETENUL…, I, p. 120). In schimb, adresându-ne unei macrostructuri: comportamentul tuturor personajelor din romanul CASA UMBRELOR, ne dăm seama că el este subordonat mecanismului metonimic al gândirii. Viaţa personajelor se desfăşoară sub semnul procesului Jarndyee. Procesul unui testament. Misterul disputelor juridice purtate în jurul acestuia nu e divulgat la începutul cărţii, nici elucidat în finalul ei. O afacere monstruoasă ocupând existenţa unor preşedinţi de tribunal succesivi, a numeroşi jurişti succesivi, a varii avocaţi succesivi şi a mai multor generaţii de urmaşi, posibili legatari. Acest proces l-a costat viaţa pe Jarndyee Intâiul, pătruns în jurisprudenţa veacurilor viitoare...

EPILOG La încheierea acestei cărţi mi-ar fi plăcut să mi se adreseze cititorul ei cu următoarele cuvinte din romanul MARTIN CHUZZLEWIT: “Aţi încercat (…) să-mi deschideţi ochii, după ce m-aţi studiat zi de zi” (II, p. 473). Oricât de mare mi-ar fi dezamăgirea, ele nu se potrivesc decât tot celui care le-a scris, lui Charles Dickens. Da, numai el ne-a studiat zi de zi şi a încercat să ne deschidă ochii (prin aceasta elaborând nişte trasee definitive pentru romancierii comportamentişti contemporani). Cititorul, sagace cum îl ştiu, a deprins demult ideea că, alături de analiza dickensiană şi pe marginea ei, m-am străduit şi eu să schiţez o teorie a personajului romanesc, văzut în manifestarea lui. Eboşa, ca orice eboşă, nu este una finală, şi pe cât de departe este de a fi totală, este tot pe atât de departe de a fi total satisfăcătoare. Totuşi, pentru prima oară (cred) în istoria ştiinţelor literaturii, ea se străduie să discearnă câteva dintre aspectele obligatorii ale existenţei unui personaj literar; microstructurile morfologice, semantice şi tropice, macrostructurile stilistice antropologice şi semantic istorice, unităţile topice din comportamentul său; şi eboşa mea nădăjduiesc că mai poate pune la dispoziţia cititorului şi cercetătorului uneltele necesare investigării oricarei proze literare. ANTROPOLOGIA STILISTICĂ. LUMEA LUI CHARLES DICKENS reprezintă o sinteză a activităţii mele din ultimii ani înainte de Revoluţia din 1989 (SHAKESPEARE UN PSIHOLOG MODERN, Editura Albatros, 1979, STILISTICA SPECTACOLULUI. ELEMENTE DE STILISTICĂ ANTROPOLOGICĂ, Editura Junimea, 1985 , ca şi numeroase studii şi articole). Pe viitor prevăd investigaţii de detaliu, menite să adâncească un aspect sau altul al teoriei, şi aplicaţii interdisciplinare, toate urmând să contribuie la redactarea unui tratat de antropologie stilistică. Acum, când ne aflăm la ultimul prag al acestui eseu, după ce am parcurs împreună numeroase încăperi ale operei lui Charles Dickens...

 “Le temps réversible”– une recherche stylistique anthropologique1 Nous nous sommes déja penchés sur l’origine de la pensée dichotomique-antonymique (la pensée stylistique permettant la création de figures telles que: Je est un autre2 et du comportement de type Jago). Nous croyons qu’elle trouve sa source dans la perception de la réversibilité du tenps (le double aspect du moment présent: le moment en train d’etre vécu: “Je suis en train de manger” et son aspect – partie intégrante du présent indéfini: “L’aurore précede le jour”, ou bine: le moment en train d’etre vécu, sur lequel la mémoire projette le moment passé, en créant un second aspect, opposé, dans le moule naturel précédent; soit, de la meme maniere, le moment en train d’etre vécu, sur lequel l’imagination projette le moment – aléatoire – a venir). Cette perception offre une étrange perspective, comme si l’on disait: “je suis pour un moment et (en meme temps) pour l’éternité”; “je suis et (en meme temps) je ne suis plus”; “je suis et (en meme temps) je ne suis pas encore”. Meme ce processus est réversible, puisqu’on peut dire qur la réversibilité du temps est surprise grâce au mécanisme de la pensée dichotomique-antonymique. La présente recherche se propose d’exemplifier ces trois possibilités avec des citations tirées de la littérature roumaine contemporaine, de préciser des phénomenes psychiques adjoints, sans avoir la pretention d’épuiser le probleme. Le grand nombre de fragments cités et leur longueur a pour but d’éviter l’opinion que les conclusions sont imaginées par l’auteur. Une remarque de premiere importance du folkloriste Corneliu Bărbulescu attire l’attention sur un processus psychologique caractéristique au narrateur oral populaire. <<Dans le déploiement complexe du phénomene narratif, le narrateur commence a se confondre avec les héros de la narration et, se substituant aux différents personnages, il situe spontanément...