O VIZITĂ NEPROTOCOLARĂ ORICÂT DE PUŢIN TRADIŢIONALIST AŞ FI, deşi sunt englez, oricât de nepatriotic, ba chiar antibritanic, rămân un admirator feroce al politeţii insulare. De aceea încep acest prim capitol, în care mă prezint cititorului, prin a discuta despre partea femeiască din familia mea, cu atât mai mult cu cât respectabilitatea acestor cariatide ale moralei noastre mi-a impus, îmi impune şi-mi va impune până la capătul unde mi se va deşira firul vieţii. O voi extrage din culisele umbrite ale provinciei noastre călcate cândva de Julius Caesar pe mătuşa Cynthia, măritată cu Bobby Groggy (‘Ameţitu’), poreclit astfel din pricina înclinării sale pentru paharul în plus, o doamnă foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte alegerea relaţiilor sociale, cu o ţinută imperturbabil rigidă, aş putea spune aproape victoriană, o cumpătată ce-l făcea pe onorabilul Bobby să-şi iasă din pepeni şi să-i urle-n faţă, cu o orbire strigătoare la cer a simţului dreptăţii, că-i provoca silă, o persoană modestă, cuminte, anostă şi cenuşie, cum îi şade bine oricărei fiice a Evei dusă din când în când şi pe la biserică. Dar nu pot nici măcar să-i acord acum întâietatea pe care smerenia sa din educaţie i-a refuzat-o totdeauna în existenţa ei lipsită de evenimente, deşi o merită din plin măcar atunci când nepotul său vorbeşte despre ea, deoarece altfel se potriveşte să-mi pornesc istorisirea. Stimata văduvă Diana Purcell, o respectabilă membră, până nu demult, a castei purtătoarelor de văl negru, ca semn al profundului lor ataşament faţă de defunctul cu care şi-au împărţit  mesele de dimineaţă, prânz şi seara, ca şi alte chestii, primi într-o bună dimineaţă următoarea epistolă zgârcită în cuvinte, dar făcând dovada unei risipe de sentimente calde: “Dragă D., nevastă-mea se cărăbăneşte răspoimâine şi lipseşte din zori şi până-n adâncul nopţii că aiuritul...

Intrând, domnul George Trampley fu plăcut surprins de uleiurile de pe pereţi: respirau forţă – atât datorită desenului conturat gros, cât şi planurilor de culoare păstoasă, ce acordau întregului o materialitate convingătoare. Ele compuneau registrul întunecos al listei culorilor, dar nu în sensul sumbrului, ci – într-un mod greu de exprimat – într-acela al ascunsului în zona mai puţin luminată de conştiinţă. Tablourile impuneau privitorului un freamăt carnal, chiar dacă nu reprezentau trupul omenesc. Că erau peisaje, naturi statice sau cu subiect abstract, tuşa apăsată, lăsând în urmă-i densitate, crea mase tridimensionale a căror privelişte te răscolea într-un fel neaşteptat. Cu atât mai mult dacă tratau nuduri convulsionate, cu volume bogate, ameninţate de umbre masculine, cu siluete ezitând între aceea umană şi a satirilor – în două cazuri chiar cavaline, iar într-altul, ciudat, canină -, ca şi când pensula artistului le surprindea în curs de metamorfozare diabolică. Cuplurile erau neobişnuite: nu înfăţişau bărbaţi şi femei cu staturi potrivite; dimpotrivă; fie o femelă imensă, îmbrăcată într-o rochiţă de tul, de balerină – a cărei fineţe străvezie era gândită în puternic contrast cu corporalitatea sa revărsată -, asociată unui pigmeu în pielea goală, ornat cu un sex atroce de vânjos şi de periculos; fie un mascul uriaş, drapat în costum de clown, de pulpa căruia îşi lipea obrazul, doritoare şi aproape leşinată, o pitică nudă, cu burţile atârnând în trei straturi revărsate şi cu sânii coborând aproape peste genunchi, clopote umflate de poftă, aspirând să poată ajunge cu buzele ţuguiate mai sus decât o ajuta înălţarea pe vârful degetelor de la picioare, îmbrăţişând cu ambele braţe piciorul adorat, de parcă de atingerea ţelului său atârna viaţa ei înseşi. George Trampley se opri în faţa unei pânze de dimensiuni mari. Urmări mirat pe ea împreunarea unei femei...

EDUCAŢIA BRITANICĂ ne-ndeamnă să ne ocupăm cât mai mult timpul în adolescenţă cu sportul. E un mijloc propus tocmai pentru a ne îndepărta de alte preocupări ale trupului: să ne consumăm energia ce clocoteşte-n noi la vârsta aceea. Personal, m-am apucat de sportul cel mai sălbatic: rugby, socotind eu că duritatea lui e mai potrivită să smulgă din mine eventualii draci ai cărnii. Am participat la nouă antrenamente, iar la al zecelea am făcut o întindere de ligament, la genunchiul stâng. M-am prezentat la Spitalul de copii. M-a-n-tâmpinat o asistentă medicală. – Aha!, am izbucnit, cu subînţeles, că-l ştiam pe prietenul meu agresat de femei întruna şi-l bănuiam că şi de data aceasta tot despre o astfel de întâmplare era vorba. – I-am explicat ce mă aducea acolo şi i-am cerut sfatul în legătură cu cabinetul unde era potrivit să mă-nfăţişez. M-a condus la Chirurgie. Ce crezi c-am făcut pe coridoare, până am ajuns? – Ai şchiopătat. – M-am rugat tot timpul, în tăcerea cugetului. Eram foarte credincios, catolic practicant, însă cum nu învăţasem multe rugăciuni pe de rost, am repetat la nesfârşit “Pater Noster”. – Bănuiesc că asta te-a vindecat până să te vadă doctorul. – Nu. Dar nici nu mă durea suficient de tare să nu-l aud pe medic zicând că n-aveam nici pe dracu’ şi pe asistentă insistând de mama focului că sufeream de ceva foarte periculos şi că dumnealui trebuia să-mi recomande nişte masaje. Mă mira vehemenţa ei. O priveam ca pe o obrăznicie. Cum să vorbeşti astfel cu un superior? Cum să dai sfaturi unui specialist? Ce presupui că se ascundea-ndărătul încăpăţânării sale? –  Clasica rivalitate dintre asistente şi medici. – N-ai ghicit. Să te-ajut: specializarea sa era masajul… –  Ah, n-avea suficientă activitate cât i se cerea. – Aşa-ţi închipui? Mie...

LUCIE A DESCOPERIT, nu cu suficientă uimire, după părerea mea, că trăia, la rândul său – adevărat că-n închipuire, dar cu vigoarea realităţii -, toate câte îi povesteam a fi trăit alte femei alături de mine. Trăia până la finalizarea eruptivă a dorinţei, o finalizare tandră, interiorizată, din care eram oarecum exclus. Socoteam că era mai potrivit să apară sentimentul geloziei în astfel de împrejurări, când un bărbat îşi relatează femeii iubite acum felurite aventuri, mai superficiale sau mai profunde, ce l-au marcat odinioară. O întrupare de acest soi, nu doar imaginativă, ci chiar prin forţarea limitelor cărnii absente a celeilate partenere era o surpriză psihologică. Lucie prelua simţurile şi simţirile eroinei din istorisirea mea. Se furişa în trupul ei. Se ciucea în adâncul căldurii ei umede şi mă primea acolo, de ca şi cum în ea pătrundeam, când pătrunsesem în cealaltă. Era un furt de personalitate; întemeiată pe el, repeta scena din trecut cu o intensitate sporită faţă de relatarea ce-i făceam. Proiecta asupra ei înseşi cele şoptite de cuvinte. Le muta în celulele sale, adăugindu-le propriile-i emoţii, dublând-le cu propriile sale dorinţe. Găsise o metodă să se bucure în locul tuturor femeilor, să le frustreze de ceea ce le era mai autentic şi mai personal. Şi cu cât trecuse mai mult timp de la fapta reală din trecut, cu atât era mai exultantă în jaful la care se deda. Mă reînvia pe mine cel de atunci şi mă folosea în pielea însăşi a femeii de atunci. Va să zică, una dintre marile ei satisfacţii – nu numai în atari ocazii – era să-şi ia plăcerea tâlhăreşte. Eram absolut siderat de capacitatea sa de a-şi apropria drepturile femeilor, necunoscute decât prin vorbele mele, drepturile lor la intimitate şi o iubeam cu atât mai...

MRS. ULPIA DEAN avea o vârstă respectabilă pe care şi-o etala cu dezinvoltură pe fiece petic de carne vizibil. Ceea ce vrea să spună că se afla între optzeci şi câţiva alţi ani. Dacă aceste destul de numeroase decenii nu izbutea să le ascundă o datora mai ales lipsei sale de interes pentru atari cochetării feminine ce o plictiseau, deoarece ele, socotea dumneai, erau acelea care scoteau în evidenţă bătrâneţea, iar nu scurgerea anilor în sine.“Că trec primăverile peste trupul unei femei şi mai târziu iernile”, avea obiceiul să zică, “e cel mai firesc lucru din lume. Că te zbaţi s-o ascunzi nu este numai împotriva naturii, dar e şi indecent pe deasupra. Asta te băbeşte, pentru că-ţi dă griji care-şi lasă urma pe chipul tău, te urâţesc, te zbârcesc”. Iar numai de riduri nu se putea plânge dânsa, nu: avea o faţă ca un lighean nou-nouţ şi ca emailul lui îi era pielea întinsă pe întregul trup. “Odihna, dragă Sweety”, îşi dăscălea doamna Ulpia Dean nepoata, “odihna! Niciodată să nu uiţi de odihnă, ţuşcă scumpă; ea e mama frumuseţii! Femeia să înveţe să facă efortul minim. Acesta este elixirul tinereţii”. Într-adevăr, mătuşa celei în urmă numite, era o bătrână frumoasă. Se vedea că era bătrână şi te încânta cât de superb ştia s-o arate şi cu câtă bună dispoziţie îşi purta povara unui “secol din care lipseşte adolescenţa”, cum glumea dumneaei. Fiica sorei sale, în schimb, era o stressată. Pentru ea nu exista lucru uşor de rezolvat pe pământ. Nu găsea şi ea o treabă să nu-i stârnească probleme. Nimic n-o satisfăcea, nici măcar pe jumătate. Posibil să nu fi fost vinovată prea tare pentru sentimentul că-i era viaţa grea. Tânără, i-a revenit să preia jumătate din dificultăţile mamei sale, hărăzită de Dumnezeu cu un soţ beteag şi imobil în scaunul cu...

O FETIŢĂ DE APROAPE ŞAPTE ANI, purtând numele binecuvâtatei noastre regine: Victoria – ‘de aproape şapte ani’, fiindcă nu fusese încă înscrisă în clasa întâi primară în acel sfârşit de vară -, a jucat în existenţa mea ulterioară un rol mai important decât cel atribuit de mitologie ursitoarelor bătrâne cât lumea. Rolul de bază în viitoarea mea curiozitate şi realizare sexuală, pe tot parcursul anilor câţi s-au scurs şi se vor mai scurge. Nu m-am mai putut desprinde niciodată de scena născocită de ea, mi-a devenit model de comportament şi pe aceasta am căutat s-o reeditez, deşi n-am devenit conştient de aspiraţie decât după vârsta de 42 ani, când, pentru uzul şi educaţia sexuală a lui Lucie, mi-am pus ordine în amintirile de acest gen. O fetiţă atât de mică poate modela cu atâta vigoare destinul psihic al unui bărbat care curând va fi un bătrân? Nici nu-mi vine s-o cred. Şi totuşi amintirile mele converg toate în acel focar al trezirii imaginaţiei sexuale. Ce date fizice şi morale să fi avut acel copil pentru a mă marca atât de puternic? Era mai năltuţă ca mine – aveam patru ani – cu aproape un cap. Dezvoltată armonic (cel puţin, nu reţin să o fi criticat în forul meu lăuntric pentru vreo deficienţă corporală), o admiram numai pentru motivul că era mai mare, suficient de mare, de energică, de plină de iniţiative, de autoritară, ca s-o fi adoptat ‘şef de bandă’. Din ‘banda’ noastră mai făceau parte alte două fetiţe, una de cinci şi cealaltă de şase ani, cunoscute în acea vilegiatură. Erau localnice, iar noi londonezi. Vic avea o trăsătură ce nu-mi convenea: un nas prea mare pentru gustul meu; era un nas care, fără să fi intrat în contradicţie cu criteriile mele estetice...

LORDUL HENRY întoarse pagina şi citi următorul rând din eseul prietenului său Oscar Wilde: “Gilbert: Ah! Este atât de simplu să îi converteşti pe ceilalţi. Şi este atât de greu să te converteşti pe tine însuţi”. “N-am izbutit nici eu să mă convertesc vreodată la nimic. Să fie din luciditate? dintr-un prea aspru simţ analitic? Să fie aceasta din prudenţă, chiar din laşitate? din slăbiciunea argumentelor oferite de teorii şi oameni, ori din propriile mele neputinţe de a le pătrunde valoarea? – neputinţe ale minţii? neputinţe ale sufletului? -. Cu atât mai puţin sunt convertit la mine însumi… Mă joc cu a fi eu. Şi mă amuză să mă prezint aşa sau altfel, după cum intuiesc că voi scandaliza pe unul, pe altul. Ba nu: o fac experimental; încerc cum ar fi de aş fi aşa, cum ar fi de aş fi invers… De fapt, când spun că nu sunt convertit la mine însumi, subînţeleg că nu ştiu la cine să mă convertesc, cine este acest mine însumi. Dar ştiu că-mi face plăcere să-i convertesc pe alţii şi să-i amăgesc a crede şi eu în cele predicate; ba-mi place chiar să mă iluzionez, alături de conlocutor, că sunt chiar aşa cum predic şi să-l fac să mă descopere astfel – cum, cu adevărat, n-am fost niciodată…”, medită. Deodată i se păru că aude scârţâind uşa dublă cu glasvand ce-l despărţea de grădina din faţa casei. O lăsase întredeschisă până avea să se culce, să pătrundă puternicul miros de liliac înflorit. Îşi încordă auzul, să verifice de se stârnise vreo adiere. Nici vorbă de aşa ceva. Trozni o lamă a parchetului: o ştia bine care era, în dreptul pragului: fără pricină aparentă cedase şi nu mai era bine fixată. “Deci, a intrat cineva…”, îşi spuse,...

Jack i-a povestit Jessicăi următoarea întâmplare drept pildă a unei ciudăţenii a firii femeieşti şi a relaţiei bărbat-femeie născută între doi necunoscuţi. Personajul – nu m-am edificat dacă era vorba despre sine însuşi în adolescenţă ori despre alt tânăr, Jack rămânând ambiguu faţă de mine în această privinţă – se afla la un ştrand pe malul Lémanului, în Elveţia. Îşi alesese ca loc de plajă o suprafaţă închisă aproape complet între şirurile de cabine nefolosite de ani de zile, oamenii preferând să se dezbrace de-a dreptul pe malul lacului. Se oprise aici pentru a nu jena pe nimeni şi nici a fi jenat, căci intenţiona să-şi scoată slipul, să facă un ceas de nudism. Toropeala dulce adusă de oglindirea soarelui pe trupul său, un soare nu destul de puternic încât să fie dezagreabil, îl amăgise şi-l aţipise pe jumătate, stare ce-l delecta, făcându-l să uite de el însuşi. Îşi ţinea slipul lipit de şold, să-l aibă la îndemână pentru a-l trage peste el ca o învelitoare, dacă s-ar fi iţit careva în spaţiul unde se ascundea. Numai că nu ţinuse seama de posibilitatea acestei căderi într-un somn uşor. Deodată, simţi că apăruse cineva printre capetele a două rânduri de cabine. Întredeschise pleoapele. Constată silueta unei femei rămasă acolo, în picioare, în costum de baie, cu labele uşor depărtate, aşa cum încremenise din înaintare. Îl privea. Nu făcu mişcarea de acoperire intenţionată pentru că decise să n-o pună în situaţia neplăcută de a-i arăta că era conştient a fi fost cercetat de ea gol cum se afla. Doamna străbătu doi paşi înainte şi luă loc îndărătul unei ţâşnitori, pe o bancă, unica din zonă, îndreptată spre el cu partea pe care se şedea. Se prefăcea a nu-l vedea. Doar când şi când îi surprindea lunecările...

DOMNUL CHRISTOFER F. gândea la înaintarea spre transcendent a prietenului său: “Este plină de ocoliri inutile şi inconştiente, de bucle şi răsuciri pe loc, ce-l aduc a reveni de unde a plecat – atunci când se amăgeşte că a cucerit orizonturi noi şi strigă cutezător: Evrika!, nefiind complet păcălit, ba părându-i-se a recunoaşte zona şi exclamă, uluit de propriile-i intuiţii: ‘Deci mă aflam de ieri pe drumul cel bun!’. Adevărul este că nu se afla pe nici o altă cale decât aceea a hazardului şi că nu ieşea din hăul deschis de dezvoltarea sexualităţii proprii sub tălpile lui. Din atari bezne nici n-are cum se smulge, pentru că nici o rază a maturităţii nu ajunge la el.  Şi tot acolo, în afund, navighează – adică pluteşte în derivă – şi astăzi. Afirm asta pentru că nimic din erotismul uzual, franc, direct şi terre-a-terre , nu-i spune nimic, nu-l atrage, nu-l reţine. De ce? Tocmai fiindcă n-a atins (ceea ce este atât de lesnicios celorlalţi) maturizarea intelectual-sexuală nici la paisprezece ani, nici la treizeci, nici la cincizeci şi cinci. Astfel, el nu a ştiut şi nu ştie nici astăzi să recunoască sexualul, ci continuă să-l presimtă, să-l caute, să-l inventeze, în lipsa pământului ferm sub picioare, în lipsa certitudinilor fiziologice care le dau altora siguranţă şi libertate de mişcare. Cum de s-a întâmplat să cadă victimă acestei imaturităţi prelungite şi probabil definitiv instalate în personalitatea lui?” Christopher F. ar răspunde pe dată: ‘e victimă deoarece a confundat iniţial exotericul cu esotericul, carnea cu spiritul, coitul cu iniţierea, lumina întunericului vaginal cu lumina duhovnicească, umezeala (şiretlicul aceluiaşi organ) cu Apele precedând Facerea’. Şi răspunzând astfel, ar fi mulţumit, dacă n-ar surveni o nouă întrebare: “De ce a fost cu putinţă această confuzie?” Cu aceeaşi luciditate, domnul F. ar da răspunsul de nerespins:...

DOUĂ VISE ALE METAMORFOZEI VISELE MĂ AŞTEAPTĂ, încuiate în dulapul unde-mi păstrez numeroasele caiete ale însemnărilor zilnice de pe parcursul a zece ani. De când nu mai fac astfel de consemnări au mai trecut alţi vreo zece. Numai vise mai notez: când şi când câte unul, al meu sau al altcuiva, ce mă impresionează în mod deosebit. Voi transcrie aici două recente, ale lui A. F.. Iată cele desfăşurate în spaţiul oniric. CARNAGIUL din noaptea 1 spre 2 februarie 1995 Mă aflam în sala de baie unde se găsea şi un closet. În ochiul de apă din acesta a apărut, din adâncul canalului, o broască ţestoasă. După ce a ieşit complet la iveală, am ridicat-o în mâini şi am depus-o în cadă. Pe gura de scurgere a celei din urmă s-a strecurat, urcând, o soaţă a ei. Mă întrebam cum putea să-şi facă drum, deoarece era aproape dublă, faţă de precedenta, iar gura de scurgere ştim cu toţii ce dimensiuni are. Prima să fi fost lungă de vreo 20 cm., a doua de vreo 35. Mi-era drag că veniseră la mine. După câteva scene ce nu le rememorez, m-am gândit să sacrific una dintre ele, în vederea pregătirii unei supe de broască ţestoasă, despre care am citit în romanele englezeşti, dar din care n-am gustat niciodată. Am ales-o pe cea mai mică, cu grija ca, dacă nu-mi reuşea planul culinar, să n-o omor de pomană pe cea mare. Înarmat cu un cuţit de bucătărie lung şi ascuţit, am început o măcelărire a bietului animal, nepricepându-mă deloc să-l sacrific şi să-l tai bucăţi. Am socotit că i-am retezat capul, rămas atârnat de pielea gâtului. Cel puţin aşa am crezut atunci. Pe urmă am trecut la despicarea labelor, una după cealaltă. Gândeam că numai picioarele sunt...

Din Jurnalul lui A. F. Noaptea de marţi 16 spre miercuri 17 I 1979. Mă aflam la Sibiu, pentru două zile. Cineva mi-a istorisit acolo de unde veneam, Bucureşti probabil (cititorul trebuie să ştie că A.F. este un amic român stabilit în Londra), prin ce peripeţii trecuse în căutarea unei camere unde să doarmă în Sibiu. Reţinusem istorisirea (“nu era numai memorizare; parcă visul ar fi început cu această povestire, când mă pregăteam de plecare”, comentează visătorul). Apoi mă văd în piaţa de lângă biserica Dobroteasa (“acel cartier pe care îl recunoşteam ca bucureştean, ţinea şi locul Sibiului, în vis;” idem). Mă mir că există patru cofetării, ocupând cele două părţi ale străzii, complete (“‘complete’ nu este o greşeală de exprimare; am transcris astfel visul, ceea ce are cu siguranţă o explicaţie; orice lapsus ascunde ceva”). Intru într-una. Vreau să mănânc o prăjitură. Luxul nu este egalat de produsele care sunt în număr mic şi obişnuite. Ies. Mă aflu împreună cu o tânără şi un domn. Sunt întrebat, ei constatând că privesc către vârful unui bloc, ce an stă scris acolo sus. Era din secolul XVIII. Nu reţin anul, acum, când consemnez. Puţin mai departe se repetă jocul. Era: 1707. Pornesc singur către centru, pe Văcăreşti în sus. Intreb (conform informaţiilor din Bucureşti) un domn venind din urma mea dacă ştie pe aici, prin cartierul Mărăşeşti, vreo stradă cu case vechi de două sute de ani. Remarcasem urâţenia bărbatului. Îmi confirmă şi îmi indică o stradă de vizavi (ceva mai jos de strada Pitagora). O poartă mare şi veche de lemn, în genul porţilor înalte ale regiunii germanice din Transilvania. Pe ea, un anunţ informând că există cameră de închiriat, în termeni cam ciudaţi. Pătrund într-o curte extrem de delăsată. Zidurile împrejmuitoare coşcovite de...

DE VÂRSTĂ PESTE ŞAPTEZECI, e mărunţică, iute, curată, în sens propriu şi figurativ, gospodăroasă, voluntară – cu frâne ale bunului simţ ce-i îndulcesc solicitările -, omul lui Dumnezeu, dar în nici un caz habotnică, dedicată semenului până la a-şi jertfi tot timpul liber, bună şi mângâietoare, de aceea garsoniera îi este mereu plină de cunoştinţe ce caută încurajarea înţelegerii sale; lecturile şi le alege din domeniul cărţilor de mistică şi de analiză a omului şi existenţei – preferabil din ariile filosofiei, sociologiei, psihologiei; nu evită nici un subiect când discută, pentru că are o temelie de neclătinat pe care şi-a clădit Weltanschauung-ul, aceea a viziunii catolice asupra lumii, fără ca aceasta să devină jenantă în juru-i. Licenţiată în sociologie, a practicat-o viaţa toată în laborator, pe teren şi în cabinet. Mai mult, a avut marele noroc să fie vecină de o viaţă cu una dintre cele mai fascinante figuri universitare londoneze, total abstras din imediat şi înfipt într-o lume a înţelegerilor superioare, experimentator al Absolutului, pe calea ‘observării’ lui Dumnezeu în fiece fir de praf şi de viaţă. Sub influenţa lui a luat deprinderea asocierii stiinţei cu credinţa, drept care conversaţia îi este tipic intelectuală şi nu adie niciodată a pridvor parohial. Ascultând-o, logica devine firesc aplicabilă în domeniul ilogicului, al ‘nebuniei’ pentru Hristos, cum a numit credinţa Mântuitorul însuşi. O frecventez sporadic, în amintirea aceluia care ne-a fost drag amândurora – savantul numit – şi care, astfel, a devenit legătura noastră coborâtă din imponderabil, adăugând misterului ambelor existenţe unul uşor şi plăcut de suportat. Nu peste mult i-am povestit un vis într-al cărui final ea îmi devenea un fel de călăuză. Într-o bună zi, cu prilejul unei convorbiri telefonice, plângându-se, amuzată, de faptul că toţi tabără asupra sa, trag de ea, o supun...

Luni 5 II mi-am notat fragmentul final al unui alt vis din noapte abia încheiată. Într-un tramvai. Însoţeam o tânără al cărei pat – mobilă stil – voiam să-l cumpăr. ‘Voiam’, scrie A. F., asociat cu ‘pat’, indică limpede dorinţa sexuală. Ceea ce mi se pare ciudat pentru mine, care niciodată n-am recurs la a plăti dragostea, e inserţia ideii ‘cumpărării’; cu atât mai mult cu cât ea devine tema visului, după cum se va vedea. Ne-au ajuns din urmă două surori în jur de douăzeci de ani: aveau şi ele un pat de vânzare. Stilul acestuia era: Mercantile (!). Cereau, aferat, un preţ ridicol de mic: 200 lei. Schimb de priviri cu cea dintâi vânzătoare; zâmbetul ei de superioritate. E uşor de remarcat progresia numărului doi: 2 surori, 20 ani, 200 lei. Ca şi insistenţa asupra ideii vânzării ‘patului’ – stilul ‘Mercantile’. Deoarece am menţionat, în comentarea visului precedent, că atât numele femeii iubite cât şi acela al soţiei începeau cu iniţiala M, mă întreb în ce măsură trebuie legat acest fapt de litera de debut al cuvântului ‘Mercantile’ (mai ales când am simţit nevoia s-o transcriu cu majusculă). Caut în amintiri ceva cât de cât apropiat de această întâmplare. Regăsesc o seară când reveneam acasă, când încă nu eram căsătorit. Una dintre cele două banchete dispuse faţă-n faţă într-un troleibuz era ocupată de două fete cu vreo zece ani mai tinere ca mine. Erau singurele pasagere la acea oră destul de înaintată. Am luat loc pe bancheta de vizavi. Era vară. Nasturii bluzei îmi stăteau deschişi, lăsând să mi se vadă pieptul. Am remarcat privirile uneia insistând asupra muşchilor lui. Apoi au coborât către rădăcina pulpelor, de unde nu s-au mai mişcat, concentrate să citească formele întrevăzute prin ridicăturile şi coborâşurile pânzei subţiri din care-mi erau confecţionaţi pantalonii. Căutăturile îi erau arzătoare, atât de perseverente, încât...

Tocmai astăzi, de la părintele Alexandru, am aflat vestea mortii Profesorului Mihai Rădulescu…desi eu sunt la Bucuresti, aici…si nu am aflat despre ea, care s-a petrecut acum un an…Regret că nu am stiut nici de înmormântare si nici de pomenirea de un an, pentru că doream să fiu prezent…din respect pentru statura sa intelectuală si morală… L-am cunoscut pe profesorul Mihai Rădulescu, pe care îl evocăm acum, în primul an de facultate, ca profesor de Engleză. Dumnealui a fost profesorul care ne-a dat să traducem, la primul examen, un text, de o jumătate de pagină, din orice carte în engleză dorim noi… Nu am înteles atunci care era sensul…Mai apoi mi-am dat seama că traducerea înseamnă libertate…dar si atentie…si că esti înteles si te descoperi pe măsura implicării personale în traducere. Apoi am stat de vorbă, când am auzit că suferise în închisoare si că se ocupase de arheologizarea detentiei românesti din timpul comunismului. M-a impulsionat să scriu si să comentez datele pe care le aveam de la Părintele nostru, Ilie, văzătorul de Dumnezeu, al cărui prim volum din operele sale îl voi edita foarte curând la nivel online. Fuma mult…avea cearcăne mari si suferintă încrustată pe frunte, dar te privea profund…si nu se complica cu tine, dacă te vedea incorigibil… Avea întelepciunea de a zâmbi, un umor fin…si o mare cunoastere a vechii literaturi române…cât si o lejeritate uluitoare în întelegerea modului de a gândi în limba engleză. Un studiu al său despre Sfântul Antim Ivireanul i-a sugerat doamnei preotese (îmi mărturiseste acum), ca să înteleagă relatia dintre Sfântul Antim si Mihail Eminescu la nivelul imaginilor si simbolurilor poetice. Nu cred că l-am mai văzut în ultimii 8-9 ani…însă lucrurile editate de sine si cărtile sale ne arată, ca si în cazul Profesorului Dan Zamfirescu,...