– Alte vise ale dubletelor

Luni 5 II mi-am notat fragmentul final al unui alt vis din noapte abia încheiată.

Într-un tramvai. Însoţeam o tânără al cărei pat – mobilă stil – voiam să-l cumpăr.

‘Voiam’, scrie A. F., asociat cu ‘pat’, indică limpede dorinţa sexuală. Ceea ce mi se pare ciudat pentru mine, care niciodată n-am recurs la a plăti dragostea, e inserţia ideii ‘cumpărării’; cu atât mai mult cu cât ea devine tema visului, după cum se va vedea.

Ne-au ajuns din urmă două surori în jur de douăzeci de ani: aveau şi ele un pat de vânzare. Stilul acestuia era: Mercantile (!). Cereau, aferat, un preţ ridicol de mic: 200 lei. Schimb de priviri cu cea dintâi vânzătoare; zâmbetul ei de superioritate.

E uşor de remarcat progresia numărului doi: 2 surori, 20 ani, 200 lei. Ca şi insistenţa asupra ideii vânzării ‘patului’ – stilul ‘Mercantile’. Deoarece am menţionat, în comentarea visului precedent, că atât numele femeii iubite cât şi acela al soţiei începeau cu iniţiala M, mă întreb în ce măsură trebuie legat acest fapt de litera de debut al cuvântului ‘Mercantile’ (mai ales când am simţit nevoia s-o transcriu cu majusculă).

Caut în amintiri ceva cât de cât apropiat de această întâmplare. Regăsesc o seară când reveneam acasă, când încă nu eram căsătorit. Una dintre cele două banchete dispuse faţă-n faţă într-un troleibuz era ocupată de două fete cu vreo zece ani mai tinere ca mine. Erau singurele pasagere la acea oră destul de înaintată. Am luat loc pe bancheta de vizavi. Era vară. Nasturii bluzei îmi stăteau deschişi, lăsând să mi se vadă pieptul. Am remarcat privirile uneia insistând asupra muşchilor lui. Apoi au coborât către rădăcina pulpelor, de unde nu s-au mai mişcat, concentrate să citească formele întrevăzute prin ridicăturile şi coborâşurile pânzei subţiri din care-mi erau confecţionaţi pantalonii. Căutăturile îi erau arzătoare, atât de perseverente, încât mi-au transmis dorinţa stăpânei lor, ceea ce i-a devenit vizibil acesteia. Şi-a înălţat pupilele spre ale mele şi în ele a pâlpâit o urmă de surâs învingător, care m-a făcut să mă pierd. Această întâmplare repetă o alta, cu o varaţiune, ce a avut loc când aveam paisprezece ani: într-un parc dintr-un oraş de vilegiatură, s-au aşezat două adolescente pe banca de vizavi de aceea ocupată de mine. Prefăcându-se preocupate de un cântec de muzică uşoară pe care-l murmurau, îi băteau ritmul pe genunchi, la fiece lovire nouă a lor cu palmele mai dezvelindu-i niţel, până ce şi-au descoperit pulpele complet, cu privirile aţintite fără clipire în ochii mei.

Ciudăţenia abia începe, când copiez, mai departe, şi un vis al fostei mele soţii din România, din aceeaşi noapte.

În Grecia, caută o cameră de închiriat. Intră la două babe.

– Păduchi de lemn aveţi?

– Câte unul,  zise una dintre ele.

– Dacă spui că ai, eşti nebună!, îi taie cealaltă elanul.

În acea perioadă, soţia mea făcuse o călătorie în Grecia. Pe de altă parte, din 1960, de când ne-am căsătorit, am petrecut câte două, dacă nu chiar câte trei vacanţe pe an în diverse regiuni ale ţării. Aşadar am fost mereu obligaţi să ne căutăm cameră cu chirie. Nu este de mirare că ne obseda această temă.

Ceea ce pare ciudat este că-n aceeaşi noapte şi în visul soţiei apar ‘două surori’, ca şi ideea nebuniei uneia dintre ele, abia întâlnită în visul precedent al soţului.

Mă întreb dacă dubla mea viaţă conjugală era deja cunoscută de ea şi a simbolizat-o şi ea la fel ca mine.

*

VISUL HERMAFRODITULUI

În noaptea de 13 spre 14 martie am visat, îmi povesteşte A. F., că, trecând prin dreptul unui closet public, văd în preajma lui câteva femei în jur de 50 ani; după mizeria îmbrăcăminţii, fără a avea o uniformă anume, păreau măturătoare de stradă. Şedeau  ghemuite pe vine sau pe câte un pietroi, ori erau aplecate să se spele la o gură de apă, drept în faţa compartimentului rezervat bărbaţilor. Una mai bătrână tocmai ieşea de acolo. Intru, cu nădejdea erotică de a găsi altă femeie înăuntru. Iau poziţia urinării în dreptul unui pisoar. Apar câteva dintre acele femei. Fără să se sfiască de mine, îşi continuă aici desăvârşirea toaletei, se mai spală la chiuvetă, se şterg. Una, cu o linişte dobitocească, priveşte sexul meu care intră în erecţie. Alta trage pe sine chiloţii pe care-i ţinea în mână şi percep, sub pântecul ei mare, surmontat de o pereche de sâni la fel de expansivi, că, de sub fustă, îi răsare un sex bărbătesc tot în erecţie, lung până aproape de genunchi, cu un strop de spermă în vârf; apoi acesta dispare din percepţia mea, datorită mişcările de îmbrăcare ale femeii. După care, A. F. s-a trezit.

Este o exprimare a mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii: hermafroditul. Acest mecanism permite gândirii să elaboreze structuri şi să se poziţioneze în situaţii cu două aspecte simultan opuse între ele.

*

AGRESIUNEA

DE CUM PĂTRUNDE, rosteşte câteva vorbe pripite cu privire la apus. Se îndreaptă cu paşi mari spre uşa cu geam ce dă în balcon. “Vrea să şi fugă?”, mă întreb. “O aştept de trei ceasuri. Şi iat-o că intenţionează s-o şteargă. Unde nădăjduieşte să zboare pe ieşirea asta?”

Cuvântul a fost pronunţat. Nu fusesem conştient de ce urma să gândesc. Dealtfel, nu sunt sigur să fi formulat gândul ca atare. Dar asta simţeam: despre zborul ei era vorba.

I-am oferit prilejul să-şi contemple crepusculul. Am străbătut apartamentul, să ajungem pe terasă, de cealaltă parte a lui. Două fotolii de răchită ne-au primit trupurile în îmbrăţişarea lor cu gust tomnatic. Din păcate, discul de aramă nu era atrăgător: o placă metalică, galben spălăcit, într-un cer pal ca mătasea decolorată a porumbului necopt. Ah nu, toate astea nu aveau efectul de operă italienească în care nădăjduise, după cum sperasem şi eu pentru ea; văd apusuri faimoase de aici! Sentimentul meu că ar fi voit să-şi ia zborul de la etajul al şaselea se stinge, căci s-a aşezat şi, în sfârşit, s-a potolit.

Frazele şerpuiesc anevoios între noi. Începe să semene cu o simplă vizită. Temerea de banalitate mă invadează. Parcă aş fi jefuit de amintirea situaţiei de acum două zile, când ne-am cunoscut. Până să vină la mine, mă aflam înfofolit în aceea ca într-o pătură pufoasă, călduroasă, parfumată cu mireasma bucuriei sale, a bucuriei lui Solange. Era fascinantă prin ceea ce emana dintrânsa. Repeta neîncetat cuvântul: iubire . Cu adevărat era un cuptor ce incendia tot din jur; nu m-am apropiat prea tare cu sufletul de ea, tocmai din această pricină. Stăteam adânciţi în căldura ei, acele câteva persoane care o înconjuram. Şi, deodată, exclamă:

– Simt un impuls sexu…!

Îşi înghiţi brusc finalul mărturisirii neaşteptate.

“Ia-te uită ce maniere! S-o scape în faţa tuturor acestor gentlemeni! De când se găseşte singură în Anglia?” Îi judecam cu vulgaritate afirmaţia care, lucru cert, n-avea nimic intolerabil; constituia un simplu lapsus, era evident. Propria-mi solitudine prea prelungită mă influenţase în aplecarea mea de a lua zisa ei în sensul concret.

S-ar fi cuvenit să mă întreb de când se găsea singură în viaţă. Încă n-o ştiam. Ulterior, se cădea să-i cunosc excesul de fornicare imaginară pe care o exercită de când a plonjat în ceea ce i se pare ‘miracolul’ descoperirii sale.

Însă nu-şi alesese bine clipa pentru ca eu să pot avea acces la atari subtilităţi. Eram în curs de readaptare la ritmul comun. Ieşeam din propriul meu cuptor. Conferinţa de presă tocmai luase sfârşit. Tracul nu-mi dispăruse. Oare-şi închipuie careva că-mi trecuse prin cap să nu mă mai înfăţişez?

Era o premieră triplă. Scrisesem un roman asupra vieţii unuia dintre foştii mei studenţi: CONDAMNAT SĂ INVINGĂ. Nu cunosc cazul altui belfer s-o fi făcut. Şi organizasem împreună această întâlnire cu ziariştii, pentru ca el să-şi anunţe viitoarea candidatură politică, cu prilejul lansării cărţii. Pentru prima dată se implica un scriitor în aşa ceva. Iar istorisirea mea dezvăluia tot ce exista pe muchie de cuţit şi chiar îndoielnic în trecutul tânărului meu prototip, pentru a-l ajuta să evite năvălirea probabilă în intimitatea sa a haitelor de lupi ai opiniei publice, gazetarii, gata să-i verse sângele pe altarul setei generale de adevăruri impudice.

Reuşisem, nu ştiu cu ce momeli, să reunim condeie reprezentând dreapta, dar şi stânga, care – culmea! – nu se sfâşiau între ei, ci se grăbiseră să ia loc în jurul meselor goale din sala clubului. Mai mult, nimerind cuvântul potrivit, bine găsit, acceptat cu amiciţie, izbutisem a-l face să renunţe la hărţuire pe acela dintre invitaţi care se îndârjea să-l încurce pe bietul ‘catindat’. Urmă momentul interviurilor luate de diverse canale de televiziune. Eram fericit, ce mai!

Apoi se ivi această americancă de origine franceză, nu prea înaltă, nu prea subţire, nu prea tânără, dar explodând de energie, de voinţă, de bună dispoziţie, în blue-jeanşii ei spălăciţi, al cărei aparat foto îl băgasem de seamă mişcându-se şi clipind orbitor în rândurile audienţei, când crezusem că era vrun reporter londonez, se ivi, spuneam, să-mi surâdă pe când îmi pomenea franc despre …impulsul ei sexual. E caraghios, la urma urmelor! Ceea ce nu înseamnă că, menţionându-l dumneaei, acesta nu m-a pătruns până la sfârcuri, până la pântec – ah, cum mă mai simt femeie faţă-n faţă cu o impetuozitate de soiul ăsta, femeie îndopată până-n vârful urechilor cu ovare şi foliculină!

Izbucnise în râs odată cu rostirea scuzelor. Unii pufniră aidoma ei, alţii îşi arătară dinţii, din complezenţă. Cât despre Solange, nu se mai ştia opri. Hohotele ţâşneau din ea canonadă, o frângeau în două, o împingeau într-o parte şi-n cealaltă, o făceau să se aplece în toate direcţiile, cu icniri netemperate, o transformau într-un tufiş bătut de vânt, într-un rug. Cu greu mi-a venit la îndemână să mă dumiresc ce anume voia să înţeleagă prin dragostea ei pentru peisajul britanic şi mai ales pentru copiii străzilor noastre. Efemeră, revelaţia n-a durat decât un fragment de secundă. Două zile mai târziu, adică astăzi, ea vizitându-mă, am avut norocul să pătrund în universul său împărţit între carne şi duh.

Pansexualismul lui Solange se traduce printr-un stil personal de a trăi erotic orice şi toate la un loc.

– Nu la nivel genital, mă lămureşte. Am depăşit faza aceasta. Modalitatea mea este de a mă dărui, cu întreaga capacitate a intensităţii, la tot ce-mi solicită iubirea. Şi se cuvine să ştii că tot ce are nevoie de iubire mă solicită. Altfel, sunt celibatară; am adoptat celibatul laic, nu pe acela religios; un celibat filosofic, dacă vrei…

– …o castitate…

– Nu, nu castitatea; ceva ce, practic, n-are nici o legătură cu planul genital!

– Dar şi spiritul cunoaşte castitatea lui…

– Absolut cert. Dar eu nu sunt o castă! Sunt o sexuală. Şi cum! Însă nu mai cred în carne. Nu mă mai satură. Am nevoie de altceva. Am nevoie de duh. Vezi, oamenii cred că sexualitatea este ceea ce se petrece între doi parteneri din acelaşi pat. Nu-i deloc adevărat. Sexualitatea poate îmbrăţişa întreaga existenţă.

“După cum o poate şi incendia…”, constat în tăcere, aducându-mi aminte senzaţiile provocate în mine de faptul că o văzusem râzând alaltăieri; regret că limba engleză nu-mi oferă prilejul din franceză al jocului de cuvinte: embrasser – embraser (a îmbrăţişa – a incendia).

– Există  sfinte pentru care existenţa poate fi …

În sfârşit, o înţeleg: a găsit dragostea senzuală pentru divinitate a călugăriţelor şi monahilor. Îmi trec prin tâmplă o mulţime de versuri de iubire, de cântări, adresate de unii, de unele dintre ei, ele, lui Hristos şi Maicii Domnului.

– Să nu faci nici o confuzie: nu sunt câtuşi de puţin religioasă. Mi s-a întâmplat o dată ca, ascultând câte am realizat pentru orfani, o catolică practicantă să vrea să mă consoleze cu: – “Dumnezeu îţi va înapoia toate acestea”.

E indignată de lipsa de înţelegere a femeii cumsecade:

– Nu voiesc să-mi înapoieze nimeni nimic!

– Vrei să dai, îi pătrund în gând.

– Asta e. Simt că sunt atât de plină încât pot da tuturora. ‘Iată! Luaţi! Luaţi-mă! Luaţi energia mea! Luaţi-mi viaţa! Luaţi-mi sufletul! Luaţi-mi zilele! Sunt a voastră.’ Nu doresc nimic în schimbul darului de mine însămi. Nu-mi mai aparţin. Am devenit răspunzătoare.

Aceasta este cheia evoluţiei ei.

Şi, totuşi, prima oară când şi-a dăruit fericirea, au zdrobit-o spaimele, cu furia cu care doar ideile preconcepute o ştiu face.

– Am fost victima unei agresiuni sexuale, în copilărie. Nu, nu din partea cuiva din familie… Nu, un bărbat străin.

“De ce mi-a corectat o bănuială pe care n-am avut-o? Cum să-mi treacă prin minte că tatăl sau fratele, ori vrun unchi al acestei distinse şi entuziaste doamne ar fi putut-o agresa sexual? Ce se întâmplă cu ea de insistă asupra unor astfel de situaţii?…”

– Eram la ştrand cu sora mea, de care mă despart şase ani. Iar ea era însoţită de logodnicul său. Mă lăsaseră singură; se depărtaseră, să se simtă mai între dânşii.

Plină de un reproş matur faţă de lipsa de precauţie a celor doi, ton ce mă miră: în definitiv ce putea să se petreacă cu fetiţa de doisprezece ani, la zece metri de ei, o fetiţă care nici măcar nu mai era mică (a răspuns unei întrebări a mele, confirmând că era complet dezvoltată ca femeie, cât priveşte înfăţişarea).

– Mă lăsaseră singură, să nu-i stânjenesc. Punând greşit piciorul, am alunecat, mi-a ajuns capul sub apă, am înghiţit mai – mai să mă sufoc. Mă zbăteam şi urlam; şi cu cât ţipam mai tare cu atât mai multă apă năvălea pe beregată-n jos. Atunci s-a întâmplat. Am fost agresată sexual!

Nu constat agresiunea. Consider că se străduieşte să pară interesantă, cu atât mai mult cu cât povestirea răsare între noi fără nici o pricină evidentă – căci diatriba despre dăruirea ei universală nu o socotesc legată de o istorisire despre abjecţia cuiva; dimpotrivă.

Bâigui ceva privitor la nedumerirea în care m-a aruncat, remarcă ce se vrea şi liniştitoare, aşa cum ai mângâia un copil care a crezut într-un pericol ireal. Dă replica vehement, contrazicându-mă. Sunt dator să insist, îndărătnic, pentru a pricepe şi eu.

– Un domn de lângă mine şi-a dat seama ce păţisem şi m-a ridicat în braţe. Cum mă ţinea deasupra apei, pe când eu, care nu mai ştiam de mine, dădeam din toate membrele deodată, m-a mângâiat pe pântec. Pe pântec, nu sub el – presimte la ce confuzie riscam să ajung. Avea părul lipit de creştet şi o mustaţa oribilă – şi ea lipită sub nas. Era groaznic de scârbos, libidinos, muşchiulos… Îmi voia răul. Şi sora mea se depărtase cu logodnicul ei!, revine la subînţelesul acuzaţiei precedente. Să rămână în doi, că eu îi încurcam!

– Şi care este ‘agresiunea’?

– Acea petrecere a mâinii pe pântecul meu. Am simţit cât de pofticioasă şi de…, reia termenul, … mângâietoare era…

“Oare când ridici în pumni o necăjită de copilă ce se zbate de ceasul morţii, ca o gâsculiţă, ai timpul concret să depui suficientă căldură într-o trecere a palmei peste un petec din pielea ei, astfel încât ea să-şi dea seama de dorinţa ta? Şi cum a făcut-o dacă o ţinea suspendată în aer, să nu-i mai fie frică de înec?”

– Şi?, întreb rece.

– Atât. După aia a venit sora mea.

“Deci isbutise să-i despartă pe cei doi îndrăgostiţi pe a căror libertate, ce şi-o luaseră în detrimentul ei, era geloasă…”

Ziua următoare, şi-a rectificat concluzia, la telefon – deci când nu-mi mai vedea privile îndoite -, ceea ce cred că avea oarecare însemnătate pentru ea:

– De fapt, nu de acel bărbat eram speriată, ci că gestul său îmi plă… Nu, nu mă speriase deloc că-mi plăcuse contacul cu palma lui. Ştii ce se întâmplase? Bunica mea, la care ţinusem foarte mult, murise de curând. Şi ai mei îmi băgaseră-n cap că, de Acolo Sus, unde se găsea, mă privea tot timpul şi supraveghea tot ce făceam. Şi mi-a fost teamă şi ruşine de judecata ei. Cumplit de teamă!… Mă simţeam vinovată faţă de ea. Asta este. Vinovată faţă de mama-mare.

“Toţi suntem înspăimântaţi de Ochiul ce ne priveşte de Acolo Sus. Din acela izvorăşte complexul vinovăţiei, dacă nu izbutim să-l ignorăm, să-l negăm sau să trăim astfel încât să nu ne găsim vinovaţi. Deşi misticii, conştienţi de perisabilitatea cărnii şi de condiţia ei supusă unor activităţi acuzate de educaţie – mă refer la hrănire şi eliminare, ca şi la altele ale condiţiei noastre – văd în ea VINA definitivă şi iremediabilă, urmarea Căderii, pecetea morţii… Pentru Solange, care n-a avut o înclinaţie religioasă, cu toate că primii ani de studiu i-a urmat într-o şcoală cu profesoare călugăriţe, Ochiul îi aparţinea bunicii trecută într-o stare ce-l cam lasă pe copil – şi nu numai…- cu gura căscată – aceea a decedaţilor…”

– Acel bărbat, prin agresiunea lui, mi-a trezit întreaga viaţă hormonală, m-a maturizat sexual! , revine la atac, ca şi când nu ea ar fi fost aceea care tocmai îl disculpase pe necunoscut, atribuindu-şi şocul prezenţei nevăzute a bunicii, şi nu tot ea mă edificase asupra staturii sale de femeiuşcă, la o vârstă complet nepotrivită, asupra bustului ei pregătit pentru alăptare şi asupra unor amănunte piloase indubitabil sugerând starea sa de aşteptare.

Va să zică, recunosc o dorinţă de a o inculpa pe sora sa pentru ceea ce se petrecuse cu Solange (sau nu se petrecuse, căci, în definitiv, am aflat doar ceva despre plăcerea ei şi sentimentul culpabilităţii sale, iar nicidecum despre plăcerea – ori măcar conştienţa – bărbatului în cauză, a salvatorului), ca şi o încercare de explicare a grabei de a deveni mamă, oricât de nevârstnică era.

Pentru că atât de puternică a fost ‘deşteptarea primăverii’ – ca în piesa lui Wedekind cu acest titlu -, încât, la cincisprezece ani, Solange dădu viaţă primului său copil.

La cincizeci de ani, după o psihanalizare despre care mi-a vorbit în termeni prea vagi, preferând să-şi numească psihanalistul: “‘filosoful’ meu, ador să-i zic aşa…”, nu s-a abţinut s-o învinuiască pe faţă pe sora sa în legătură cu păţania, despre care aceea nu era conştientă a fi avut loc – deşi sunt sigur că atunci când cu incidentul respectiv, Solange avusese grijă să-i scoată ochii pentru ‘îndrăzneala’ de a se fi izolat cu iubitul ei, făcând-o pe Solange să se simtă ‘vrednică de dispreţuit’, pentru anii ei puţintei la număr, din pricina cărora nu atrăsese şi ea privirile şi ardoarea vreunui băiat. S-ar spune că destinul acestei surori este să nu fie iertată niciodată că şi-a ‘permis’ să vină pe pământ cu câţiva ani mai devreme ca ea şi să aibă dreptul la a fi iubită atunci când în trupul celei mici abia se clădea sistemul ce ar fi atras virilitatea.

Pe de altă parte, îmi place să cred că – în subconştientul lui Solange – adevăratul tată al fiului său nu era flăcăul cu care l-a conceput, ci adultul“scârbos, libidinos şi …muşchiulos” , primul exemplar al sexului opus, care îi ‘des-frânase’ (să folosesc o admirabilă descompunere lexicală a lui Victor Săhleanu; nota traducătorului) imaginaţia şi simţurile pentru întâia oară -, deoarece pe acela îl incriminează de a o fi pus în situaţia să ajungă a dori îmbrăţişarea ce a condus-o către sarcină.

Iată doi ţapi ispăşitori suficienţi pentru a răspunde de maturizarea ei sexuală şi a-i prelua de pe umeri sentimentul de culpabilitate.

Odată găsiţi, iar ea curăţită de orice vină, Solange trecuse la a face următorii doi copii, – cel dintâi la şaptesprezece ani – de data aceasta şi căsătorindu-se, după naşterea, chiar cu tatăl lui.