Ieri după-amiază, mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie, unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă întotdeauna bir cu fugiţii. O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam: – Părintele Sofian? Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritatea spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas: – Da? – Sunt Mihai Rădulescu. Era firesc să nu mă fi recunoscut, datorită lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana. Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă: – Părinte, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate românească”. Primele opuscule s-au epuizat; unele demult, altele mai de curând. I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu: – Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul aprins”, în aceeaşi serie. Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipui că aceia cu care stau de vorbă trăiesc o senzaţie foarte neplăcută, însă nu izbutesc să...

În paginile ce urmează, apar destui preoţi şi monahi care şi-au irosit vieţile prin puşcării, uneori chiar până la suflarea de pe urmă. Dar nu ei reprezintă, de data aceasta, obiectivul autorului. El a plecat în căutarea unei atmosfere născătoare de preoţi. Cu acest prilej, s-a întâlnit cu una dintre cele mai rizibile forţări ale logicii: crearea lotului de la Târgu-Ocna sau “al tuberculoşilor”, cum pare mai conform cu adevărul a fi numit. * “Tuberculoza mi-a salvat viaţa.” Preot Constantin Voicescu În anul 1950, Ministerul de Interne a luat cea mai umanitară hotărâre: reactivarea unei închisori cu caracter de sanatoriu T.B.C., în localitatea moldovenească Târgu-Ocna. Meditând cu atenţie asupra acestui fenomen, în cele din urmă îi vom dibui adevărata faţă diabolică. Până atunci, se cade să dau glas unor mărturii deosebit de călduroase privitoare la atmosfera din acest loc de detenţie în anumite cazuri propice vindecării sau măcar temporizării progreselor cumplitei boli. Preotul Constantin Voicescu îşi aminteşte: – Pentru că mi s-a redeşteptat o tuberculoză mai veche, am scăpat de iadul de la Piteşti (Sfinţia Sa face aluzie la reeducările la care erau supuşi acolo studenţii) şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că sufeream de T.B.C. Şi am ajuns în primăvara lui ’50, în mai, la Târgu-Ocna. La început, am avut un regim mai bun, mai blând. Faptul că puteam să circulăm prin curte, că iniţial nu existau nici gratii la ferestre, că ni se dădea o mâncare mai consistentă, asistenţă medicală, că doctorii noştri deţinuţi s-au putut organiza oficial, că au apărut o asistenţă medicală – insistă povestitorul – şi un ajutor medical, cu ştirea oficialităţilor – repetă el, să înţeleg bine că această “minune” s-a întâmplat cu adevăratelea; iar mie-mi place să-l aud repetând, ca şi cum ar fi cel mai frumos basm...

Până când atâta suferinţă? Colecţia “Demnitate Românească” – Nr. 3 Această colecţie a fost fondată de MIHAI RĂDULESCU în anul 1990. Aceste pagini sunt închinate domniei sale domnului dr.ing. Barbu Piţigoi, pentru generozitatea cu care a pus la dispoziţia autorului casetele video realizate pe locurile tulburătoarei epopei cuprinse în cele ce...

În mai 1958, la Leagănul de Copii din Câmpulung a fost predată o fetiţă în vârstă de doi ani. O lună-două mai târziu, s-a depus şi certificatul ei de naştere, deşi procedura nu era regulamentară. L-a adus o persoană care nu-i era copilului nici rudă, nici apropiată în vreun fel. În 1990, o tânără de treizeci şi patru de ani intră în acelaşi leagăn. Vine din Capitală. Este o profesionistă a viorii – de frunte. Poartă pe chip semnele muncii îndârjite (“Familie numeroasă, într-o casă mică. Exersam în baie, să nu le fac viaţa imposibilă celorlalţi”). Bălaie şi cu apele irisurilor de culoarea seninului, linistea feţei îi este din când în când tulburată. Anumite reflexe ce-i străbat fără veste luminile ochilor evocă, în umbrele minţii privitorului, învolburarea înspumată a torenţilor. În alte momente, ele se condensează până la concentrarea orbitoare a metalului topit. La prima vedere, gingaşă, păstrează ceva din blândeţea şi dulceaţa laptelui matern ce a hrănit-o cândva. Totusi, trăsăturile sale acuză o încrâncenare a voinţei, precum şi neacceptarea cedării. Îmbrăcămintea, a cărei eleganţă se prefiră din adoptarea nonsalantă a spiritului sportiv, îi accentuează vâna unei decenţe ireductibile. Ceea ce nu înseamnă că nu simţi, în unele dintre miscările sale, acelea poetizate de lentoare, pulsând forţele unei substanţe incandescente bine tăinuite. şi impulsurile aceleiasi. Ascunsă îndărătul tăcerii, sapă cu niste căutături lungi şi pătrunzătoare în semenul confruntat cu ea, îsi face loc fără putinţă de ferire si-l cântăreste adânc. Aceste săgetări contrastează cu structura trupului ce-i susţine capul prelung; deoarece corpul îi este înzestrat cu moliciuni, atât cât să-i vestească feminitatea şi latura sufletească înclinată spre visare şi melancolie. Dacă si-ar fi strunit muschii în direcţia efortului fizic şi al exerciţiului constant şi ritmic, ar fi putut înfăţisa astăzi deplinătatea frumuseţii clasice şi...

Epopeea grupului de rezistenţi “Haiducii Muscelului”, ce a activat pe Valea Râul Doamnei, din martie 1949 până în 1958 – cea mai prelungită opoziţie armată la dictatura comunistă, din toată lumea dominată de fascismul roşu – pătrunde treptat în conştiinţa publică. De la bun început, legenda nutrită de viaţa eroică a membrilor săi vibrează în sufletul tuturor locuitorilor zonei. Din cuvintele lor emană lumina dragostei neîntinate. Autorul cărţii de faţă, fondând colecţia “Demnitate românească”, a intenţionat să pună la dispoziţia neamului său – cu cât mai mult a tineretului anti-educat şi anti-instruit din rândurile acestui popor orbit de minciună – temeiuri pentru întărirea sentimentului, frustrat timp de jumătate de secol, al demnităţii personale şi naţionale. El nădăjduieşte că a izbutit să apropie de cititori, prin mijloacele investigaţiei literare – şi evitându-le cu grijă pe acelea ale reportajului ziaristic, ca şi pe ale interviului sec şi incolor, – modestia şi buna-credinţă copleşitoare ale unui luptător mult prea puţin cunoscut, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, când a publicat prima carte despre Monarhul nostru, de după Revoluţia din Decembrie 1989, anume cu prilejul sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din 1990, în chiar tipografia din subsolurile Palatului Regal: O vizită la Regele Mihai I . Acelaşi efort l-a depus pentru a ilumina în faţa poporului nostru neştiutor beznele în care a fost înfundat prestigiul eminentei personalităţi politice române, aceea a urmaşului lui Iuliu Maniu, domnul Corneliu Coposu, despre care a scris: “Unii vor să impună ideea că domnul Corneliu Coposu este doar umbra celui mai nobil trecut al neamului nostru; ei nu-şi dau seama, dar va veni vremea să fie siliţi de împrejurări a o recunoaşte, că Domnia Sa reprezintă plămada în care a şi început să strălucească soarele viitorului” ( Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Convorbiri cu omul...

CASA LACRIMILOR NEPLÂNSE MARTOR AL ACUZĂRII ÎN PROCESUL “REEDUCATORILOR” Editura Ramida, Bucureşti. 1993 Colecţia “Demnitate Românească” – Nr. 5 Seria “Fiul Omului” – 2 Colecţia “Demnitate Românească” a fost fondată de MIHAI RĂDULESCU în anul 1990. Seria “Fiul Omului” a fost fondată de autor în 1993, la imboldul şi cu ajutorul instituţiei ecumenice AIDROM, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Episcop Vicar Patriarhal Nifon...

Una dintre întrebările sfâşietoare ce apar adesea pe buzele nefericiţilor care trec prin încercări mult prea grele pentru puterile lor este: De ce m-a părăsit Dumnezeu? Însoţită de strigăte nedumerite şi disperate, speranţa în intervenţia divină rămâne cu atât mai mare: Unde eşti, Doamne?! Sau, reluând cuvintele psalmistului: Auzi-mă, Doamne! Omul are nevoie permanentă de Părintele său. Îi este greu să înţeleagă întârzierea ajutorului dumnezeiesc lămurit, ori că el se manifestă nevăzut şi nerecunoscut, întru întărirea puterilor dăruite celui îndurerat, pentru ca acesta să-şi poată răbda chinul. Una dintre misiunile Teologiei este să facă de înţeles Divinitatea. Alta – mult mai apropiată de orizonturile înguste ale făpturilor umane ce suntem şi, de aceea, mai importantă pentru biata noastră neputinţă -, altă misiune a Teologiei este să-i explice suferitorului de ce este lăsat de Dumnezeu să se chinuiască, să-i explice lui Iov de ce i s-a îngăduit Satanei să-l pună la încercare. Or, pământul geme şi se zvârcoleşte. Ofer spre cunoaştere textul Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul “reeducatorilor” , deoarece el oferă creştinilor şi necreştinilor, practicanţilor şi indiferenţilor, celor angajaţi să lupte neîntrerupt pentru îmbunătăţirea de sine şi celor neangajaţi la aceasta, le oferă o mărturie asupra durerii fizice şi a suferinţei sufleteşti maxime în raport de câte poate suporta un om. Cum conlocutorul nostru, sculptorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, domnul Aurel Obreja, a trecut pragul acestei experienţe sinistre, în calitate de credincios crescut în duhul Ortodoxiei, ferm aşezat lăuntric în hotărârea de a-şi trăi viaţa conform principiilor enunţate de Mântuitor, această parte din biografia sa trebuie să intereseze duhovnicii Bisericii noastre – m-am gândit -, pe aceşti adânci înţelegători ai inimii omeneşti, susţinători ai ei, medici şi ziditori, fiindcă Buna Vestire a fost adusă cu osebire pentru aceia cu sufletele sfâşiate....

Deşi primăvară, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe stradă. Te simţi străin. Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit să stăm de vorbă în sufragerie, să-mi cinstească prezenţa. Am preferat bucătăria, folosită, ca în majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu mă simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celălalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi la largul său într-o cameră destinată mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de câtă libertate lăuntrică va avea nevoie ca să-mi povestească cele ce a acceptat să le aflu. Este vorba despre “reeducările” de la Gherla, destinate anihilării morale, intelectuale şi biologice a deţinuţilor politici, cu preponderenţă a studenţimii şi elevilor, viitorul ţării. Ura cu care partidul numărând câteva sute de membri, aservit U.R.S.S.-ului, a decimat vârfurile politice şi ale cugetului românesc a fost întrecută doar de uluitoarea experimentare decisă în vederea modificării genetice a generaţiei căreia îi revenea de drept să ducă democraţia şi civilizaţia naţiei noastre spre împlinire, după lapsusul a două dictaturi. Veşnică obsesie a utopiei comuniste: crearea unui om nou!. Cel care citeşte aceste rânduri, necunoscând nimic despre experimentul pomenit, va crede că recurg la o metaforă. Însă sunt departe de astfel de tentative stilistice. Nici vorbă ca “reeducarea” tinerimii să fi avut înţelesul dulceag şi plin de făgăduinţe al termenului. A constituit cea mai neaşteptată scornire a unor minţi în care nebunia n-a fost detectată la timp – ca în atâtea alte cazuri dezastruoase pentru istorie şi indivizi -, o scornire ce întrece în practică şi generalizarea obiectivelor crimele săvârşite de doctorul Mengele. Dacă eu, care – vorba aceea, tot am fost închis câţiva ani...

Când am sosit la domnul Obreja, ne-am ghemuit pe taburete în bucătărie. Una dintre mese constituie atelierul sculptorului în lemn: dălţi de toate dimensiunile, burghie, rindea, aşchii, talaş, pulbere. Nici un fir pe jos. Curăţenia împrejurul locului de muncă este cartea de vizită a sufletului. Spiritul dezordonat, indisciplinat nu suportă regula traiului civilizat. Austeritatea ordinii îl sufocă. Ceea ce pare la individ inventivitate creatoare, răpire a fanteziei, când acestea încalcă regulile – fie şi validate doar personal – sunt numai fierbet şi bulbuci ai unui vulcan noroios, dovezile unei minţi ce nu şi-a devenit încă stăpână sau şi-a pierdut autoritatea asupra ei înseşi. Imaginaţia autentică se pleacă în chingile voinţei şi ascultă de porunca “vizitiului”. Într-aceasta stă deosebirea dintre creaţia aproape de dincolo de lume a lui Johann-Sebastian Bach şi răcnetele sincopate fără noimă, emise de multe curente ale muzicii uşoare contemporane. Şocul adus de moartea unei fiinţe dragi, însingurarea prea îndelungată clatină uneori raţiunea, fără a o tulbura pe de-a întregul. Multe femei vârstnice sau mai puţin, mulţi bărbaţi, văduvite, văduviţi, am întâlnit, a căror locuinţă delăsată s-a preschimbat într-un depozit de inutilităţi, acoperit de praf, ros de gândaci, duhnitor, acceptat de ele, de ei, ca atare, deoarece se armoniza cu putrefacţia treptată a propriei existenţe, devenită povară fără rost. Ori de cîte ori mi se deschide uşa unei case necunoscute, mă bucur să citesc mai întâi caracterul stăpânului ei din atari semne exterioare, în aparenţă mărunte, pentru ca ulterior conversaţia să-mi confirme diagnosticul. Pe parcursul acestor prime douăzeci de minute, cât am vegheat împreună ibricul cu cafea turcească, operaţie ce apropie oamenii de faţă, îi leagă într-un duh al discuţiei slobode, nu prea concentrată, însăşi flacăra sprinţară binedispunând şi împrumutându-şi firea jucăuşă, s-au recitat epigrame de Păstorel Teodoreanu, s-au repetat cuvinte amuzante...

În nici una dintre relatările publicate privitor la “reeducările” de la Piteşti, Gherla etc., nu am întâlnit mărturii directe care să dezvăluie naşterea “zâmbitoare” – e un fel de a vorbi – a celui mai cumplit fenomen din întreaga istorie a României. Domnul Aurel Obreja aduce o astfel de dovadă, din care se deduce că “reeducarea” ar fi putut fi direcţionată altfel, dacă cei care o dirijau nu se îndărătniceau s-o conducă neabătut spre a o transforma într-o măcelărire sistematică a deţinuţilor tineri. (E o impietate să se creadă că n-au suferit în focurile ei şi adulţi între două vârste, ca şi bătrâni, după cum vom vedea mai târziu, cu ajutorul aceluiaşi martor.) Argumentul pe care mă întemeiez, când afirm aspectul omenos al acelei etape, este legat de faptul că, în atelierul de sculptură improvizat în lagărul de la Târgşor – un centru de opoziţie la “reeducări”, condus de cinci tineri, printre care şi vorbitorul -, în acel atelier, cu îngăduinţa şi cu ajutorul comandantului, ofiţer de formaţie veche, s-au născut şi nişte basoreliefuri reprezentând ocnaşi înlănţuiţi. Sub masa din faţa mea – masa de lucru actuală -, îmi atrage privirile un butuc crăpat pe jumătate, învălătucit de penumbră. Tot ascultând cuvintele rostite de gazdă, ochii îmi fug mereu într-acolo, pupilele mi se încordează: rezidă forţă multă în acea bucată de lemn, o forţă magnetică ce nu-mi dă pace. De când mă ştiu, am fost frate bun cu copacii. Dacă nu mă năşteam om, mi-aş fi dorit să fiu pom. Cu atât mai mult, în calitatea mea de amator de Frumos, carnea copacului sculptată îşi transmite vibraţia în propriu-mi trup, care preia pe dată ondulaţiile, concavităţile şi convexităţile imaginilor dăltuite în ea şi devine el însuşi sculptat cu fiinţe sau peisaje ce-mi prefac corpul...

Ploaia de mult nu mai ţârâie. S-a aşezat pe vreme rea. Din primăvară, cum arăta a se face, s-a pus pe o întunecare rece şi duşmănoasă, de toamnă târzie. Deşi te simţi gata să numeri zilele până când se cuvine să iasă iarăşi faţa soarelui din ceţuri şi zăbreliri de ape, acum n-ai da drumul afară nici câinelui. Flacăra ochiului de aragaz picoteşte. Nu mai e nici ea prea brează. Mai aprindem o ţigară. Omul smead din faţa mea trage un fum, dar tutunul, prost ca totdeauna, nu vrea să ardă. Îi mai întind o dată pâlpâirea brichetei. Soarbe focul prin cilindrul îngust de hârtie îndesat cu iarbă uscată. O părere de nădejde că de data aceasta a fost mai norocos. Continuă să-mi istorisească despre “neagra” Jilavei de pe timpul lui Maromet, unde nimeriseră. – Ne-am dat seama, în bezna aceea, că pe jos erau numai excremente şi urină umană de la cei care, ajunşi acolo, se îmbolnăviseră de diaree, dizenterie, care îşi făceau necesităţile acolo. Iar gheaţa cred că avea cel puţin zece-cincisprezece centimetri. Când am văzut: “Ce facem.?” În sfârşit, într-un târziu, îl aduc cu noi şi pe Puiu Teodorescu. Gemea şi-l târau; gemea şi-l târau. Trăia. “Ce-i cu dumneata?” – “M-au omorât, bandiţii. M-au omorât.” Îl lăsaseră pe gheaţă. “Bine, dar ce facem? Hai să hotărâm să ne organizăm să rezistăm.” Şi Şainhorn Rubin, acest evreu, îmi zice: “Domnule, ştii cât ne ţin aicea? Trei zile şi trei nopţi. Pe urmă, ne scot şi ne bat acolo, la Reduit”. O făceau ca să timoreze Reduitul, unde erau cel puţin trei-patru mii înghesuiţi prin camere. “Şi pe urmă – zice -, ne aduc din nou aici. Apoi ne bagă în celulă.” – “Măi, trei zile şi trei nopţi să stăm aicea. Păi...

– Am ajuns la Gherla, rosteşte domnul Aurel Obreja. Ca şi când ai spune: următorul obiectiv al excursiei a fost să urcăm pe Vezuviu. Ca şi când ai spune-o fără a şti că, odată ajunşi pe marginea craterului, urma să erupă vulcanul. – Ne-au repartizat, pe fiecare dintre cei cinci proveniţi de la Târgşor, în câte o cameră de la etajul doi. Aici m-au băgat într-o celulă cu un băiat ceh sau ungur, Zoltan Haig – cunoscut şi ca: Hajek – , un elev din Ardeal. Sosise şi el din cine-ştie-ce închisoare, tot cu o dubă. Era un băiat cuminte, cu o educaţie frumoasă. După părerea mea, este vorba despre un armean maghiarizat. Aşa-l arată numele, dacă cel cunoscut lui Obreja este acela adevărat. – Încăperea era goală. Toţi de acolo lucrau în fabrică. Când a venit seara, sosesc de la muncă ceilalţi. Pe foarte mulţi îi cunoşteam de afară, studenţi de la Belle-Arte, elevi de la diverse licee. Pe alţii îi ştiam de la Târgşor. Îmi dau seama cât de mare i-a fost bucuria reîntâlnirii cu ei. A revedea un cunoscut din libertate sau din alt penitenciar pe unde ai trecut este pentru deţinut ca descoperirea unei oaze pentru pelerinul care străbate singur pustia. Astfel de oameni îţi reîntăresc încrederea în ziua de astăzi. Ei reprezintă “familiarul” de care avem toţi nevoie pe pământul necunoscut, în cosmosul străin nouă, plin de pericole posibile, nemanifestate încă. Impresia dobândită observându-i pe noii-sosiţi le este foarte favorabilă: – Domnule, de o disciplină fantastică! O ordine de fier. “Camarade”-n sus; “camarade”-n jos, “frate” – şi aşa mai departe. “Tatăl nostru” înainte de masă. Am rămas trăznit! Nici afară nu se purtau oamenii aşa. Cei doi se simţeau inferiori, ca provenind dintr-un trai al delăsării, prin închisorile pe...

Atmosfera de intimitate amicală din bucătăria domnului Aurel Obreja s-a destrămat. Glasul său curat, tenoral, vădind prin limpezimea lui exerciţiul cântării, o voce ale cărei sunete aproape că-şi lasă definit şi pipăit conturul desenat în jurul unei străvezimi încântătoare pentru timpane, nu se încordează măcar acum, când evocă explozia diabolicului în existenţa sa. Îşi continuă depănarea istorisirii, de parcă ar decanta o băutură dintre cele mai obişnuite, deşi puternic alcoolizată – însă cu care presupune că oricine se cuvine să fie obişnuit, dacă om este – cum ar fi tescovina, de pildă. Numai eu nu intru în tagma acelora obişnuiţi să accepte viaţa aşa cum este şi am moştenit-o. Pentru mine, taclalele despre suferinţele detenţiei au luat sfârşit. Începe purgatoriul. – Şi, la un moment dat, cum povesteam noi acolo, cei cinci inşi, atâta l-am auzit pe Ţurcanu: “Pe ei, mă, .tu-le Dumnezeii mamelor lor de bandiţi şi omorâţi-i!” Am fost prins, pus jos şi m-am trezit cu mâinile legate la spate, legat la picioare – la glezne, la genunchi -, la ochi şi cu un prosop în gură. Asta într-o fracţiune de secundă. A priceput că intrase pe mâna “reeducatorilor” de la Piteşti. Era atât de zăpăcit de năpustirea fulgerătoare, de învălmăşeală, de surpriza trecerii de la o stare de destindere călduroasă la şocul brutalităţii – de neconceput de un cuget sănătos, încât făcu o deducţie stupidă, cum numai naivitatea bunului simţ şi a omeniei pot scorni: “Ahaaa, au vrut să sară pe noi ‘reeducatorii’ şi probabil că unii ne-au luat apărarea.” Omul normal nu poate accepta că toţi ceilalţi semeni sunt nebuni. – Da’ de unde, că toţi s-au repezit pe noi! Va să zică, ne-au legat. Şi spune Ţurcanu: “Bateţi-i sistematic!” – Cum arăta Ţurcanu? – Înalt, puţin uscăţiv. Avea o...

Trecuseră două-trei săptămâni de torturi neîntrerupte şi umiliri de neconceput, în care perioadă cei câţiva intraţi în focurile “reeducărilor” au fost, pe deasupra, împiedicaţi total să doarmă. “Ce vor de la noi?” – era întrebarea chinuitoare pentru toţi. Una este să cunoşti obiectivul torţionarului şi să primeşti tortura deoarece refuzi oponentului tău a şi-l atinge, iar alta să ai convingerea că te afli în mâna unor forţe demente, ale căror jucărie ai devenit. Conştiinţa că adversarul tău şi-a propus atingerea unui scop este, într-un fel, liniştitoare, oricât ţi-ar fi acesta de duşmănos: împlinindu-şi el ţelul propus, îţi redobândeşti liniştea – fie şi aceea a morţii. Această convingere e asociată alteia, în mod indiscutabil, anume aceleia că realizarea ţelului său depinde de tine. De aici deduci că ţi-ai păstrat libertatea de cuget şi acţiune. A avea liber arbitru constituie o condiţie a fericirii. Alta este să constaţi a fi devenit peste noapte proprietatea unor mecanisme destructive cu care nu poţi stabili nici un contact uman, nici al discuţiei – oricât de rebarbativă -, nici al afectelor – oricât de absurd în situaţia dată. Tocmai fiindcă celor supuşi “reeducării” le era eliminată orice şansă de a-şi lua viaţa, le dispăruse – până la ultima nădejde – încrederea că ar mai fi putut contribui în vreun fel la diriguirea propriului destin. Cu alte cuvinte, fuseseră jefuiţi de liberul arbitru. Aceasta nu mai reprezintă o situaţie dramatică aidoma celorlalte. Încep să plutească în aer spaimele tragediei metafizice. Ţi se impune abandonarea condiţiei umane, ruptură ireparabilă. Despărţirea abruptă de specia ta este însoţită de un avangust al absolutului şi al iremediabilului. “Ce mai vor de la noi?” La capătul acestei prime perioade, li s-a îngăduit să pună capul jos să se culce. – Ne-au lăsat să dormim cam trei-patru...