14. Rugul Aprins 1

Ieri după-amiază, mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie, unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă întotdeauna bir cu fugiţii.

O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam:

– Părintele Sofian?

Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritatea spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas:

– Da?

– Sunt Mihai Rădulescu.

Era firesc să nu mă fi recunoscut, datorită lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana.

Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă:

– Părinte, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate românească”. Primele opuscule s-au epuizat; unele demult, altele mai de curând.

I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu:

– Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul aprins”, în aceeaşi serie.

Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipui că aceia cu care stau de vorbă trăiesc o senzaţie foarte neplăcută, însă nu izbutesc să mă conving a folosi mijloace temperate pentru ca să adorm instinctul de apărare al celuilalt. E ca şi când aş sări de gâtul conlocutorului, să-mi înfig dinţii-n beregata lui, să-i sorb sângele personalităţii.

Totuşi, dacă mă gândesc bine, cum n-am fost niciodată încă mustrat pentru această intruzie brutală, s-ar părea că metoda nu le este chiar atât de stânjenitoare celor aleşi pentru saltul meu de prădător în existenţa lor.

Şi de data aceasta, monahul interpelat de mine, după şoc, îşi revine degrabă. Îmi urmăreşte atent lămuririle, intenţiile, planul; mă înţelege şi-mi răspunde cu ceea ce, pentru logica mea, s-ar fi cuvenit să apară ca o concluzie a unor îndelungate şi numeroase convorbiri:

– Dacă pot zice aşa, mie mi-a plăcut în închisoare. Tare mult. Când am ajuns în penitenciar, am găsit o sumă de inşi în celulă: un căpitan, câţiva ţărani, nişte funcţionari, muncitori. Mă aşteptau; le eram necesar. Aveau nevoie de un preot, să le vorbească.

Cu aceste cuvinte, mi-a schiţat o atmosferă. Bezna în care ne-am întâlnit susţine ca un decor de teatru sugestia imaginativă a scenei evocate. Intonaţia sa molcumă, vibrarea sunetelor joase ale rostirii călugărului, adâncimea sincerităţii simple desprinse din vocabulele sale, toate mă împrejmuiesc, se strecoară în mine, îşi găsesc în duhul meu, fără ezitare, un drum propriu menirii lor şi, pe o cale ce-mi rămâne încă de neînţeles, îmi fac inteligibile atât golul din piepturile secătuite de preocupări ale acelor deţinuţi, atât setea lor de mângâiere sufletească îndelung râvnită, cât şi bucuria noului venit de a constata că, în numele lui Hristos, era iubit înainte de a fi cunoscut. Şi cât merită să fie iubit clericul din faţa mea! Cât de bogată în credinţă îi este inima nobilă, cât de plin de probleme artistice îi este cugetul, cât de brăzdat de nemulţumiri privitoare la propria-i înălţime îi este spiritul! Cum ştie să se dăruiască tuturora şi cum s-a agăţat pentru vecie de Piciorul Crucii!

– Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Ce făceam? Doar că mâncam. Restul timpului nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară. Câte probleme.

Este evident că i-a plăcut cu adevărat. Cele ce aud constituie o confirmare a modului cum judec eu însumi perioada corespunzătoare din viaţa mea. Pentru indivizii închinaţi meditaţiei şi care sunt conştienţi de rolul suferinţei în îmbunătăţirea morală a persoanei, temniţa – suportată şi fără vină – a reprezentat o şansă neegalată de orice altă şcolire a caracterului nostru.

Aduc în discuţie propria mea arestare. Am mai pomenit-o cândva, într-una dintre convorbirile noastre de odinioară. A uitat de aceasta. Mă întreabă când a avut loc. Menţionez perioada şi numărul de ani ai condamnării.

– Deci am fost acolo în aceeaşi epocă, face socoteala.

– Da, dar lotul Sfinţiei Voastre a ajuns la Aiud, pe când eu am fost dus la Gherla şi în lagărele de pe Dunăre.

– Şi eu am muncit prin ele.

Înşirăm taberele morţii. Facem calcule. Rezultatul lor arată că amândoi am împins roabele şi am afundat sapele în lut prin aceleaşi meleaguri, însă în alte momente.

– Poate ar trebui să vă adresaţi altcuiva, revine la solicitarea mea, cuiva care a suferit mai mult. Eu nu pot spune că am suferit.

Smerenia marelui duhovnic, satisfacţia lui de a coborî cu însuşi duhul său în ceea ce este mai mizer pentru semeni.

– Se cuvine neapărat să scrieţi despre părintele Daniil.

Se referă la poetul şi gazetarul Sandu Tudor – primul pamfletar al ţării după Pamfil Şeicaru, îmi spune -, ieroschimonahul şi stareţul schitului Rarău, ajuns, prin osârdia sa, un centru de duhovnicie şi intelectualitate ortodoxă celebru în rândurile studenţimii din generaţia mea. Am auzit că s-a stins în temniţă, înţepenit din toate mădularele, nu cu mult înainte de eliberarea tuturor deţinuţilor politici.

– Am stat cu câţiva tineri din lotul Sfinţiei Voastre: Emil Mihăilescu, George Văsii. Am lucrat în aceeaşi grupă, la Salcia. Se numărau printre studenţii care-şi petreceau vacanţele la Rarău.

Am încercat în mai multe rânduri să reînviu în câteva nuvele torturile amândurora.

Căutăm împreună, printre amintiri, alte persoane din grupul acestor muceniciţi dintre cei mai aleşi membri ai Bisericii Ortodoxe Române.

Apar nişte studenţi de-ai mei. Şi pe părintele Sofian îl grăbeşte timpul: susţine un curs de pictură sacră.

Ne despărţim, fiecare pornind către sala îndatoririlor noastre didactice, dar nu înainte de a hotărî să ne revedem.

Ajuns acasă, cotrobăi într-o stivă de ziare şi reviste. Caut un articol ce mi-a apărut în Evenimentul în urmă cu câteva luni. Îl găsesc: “Pafnutie cel cu gândul strâmb”, al treilea din ciclul “Cuvântul lui Dumnezeu în puşcărie”. Simt nevoia să-mi confrunt personajul cu realitatea. Când personajele nu mi le deriv dintr-un prototip cules din experienţa de zi de zi, ci îşi iau viaţă din închipuire şi respiră de la sine, o nelinişte ciudată mă mână să le caut reflectarea în omenirea ce mă împrejmuieşte, până descopăr insul să le semene. Asta încerc şi acum, crezând că în părintele Sofian voi descifra unele trăsături ale celui imaginat de mine şi pe care aproape că l-am uitat. Recitesc prima parte din text:

“Prea Cuviosul Pafnutie cel cu Gândul Strâmb, după cum îl porecliseră Prea Cinstiţii săi fraţi de chinovie, deschise uşa chiliei binişor şi, cu mii de fereli, încălcând opreliştile toate, izbuti să se strecoare tiptil în afara zidurilor mănăstirii. O privire întâmplată pe acolo ar fi mustăcit a zâmbire, cu răutate şi păcat, bănuindu-l de câte cele. Dar, dacă stăpânul ei i-ar fi urmărit monahului grăbita îndemnare a paşilor, afla că nu la poarta iadului celui cu moliciuni şi pierderi de suflet în fierbinţeala nurilor s-a oprit Sfinţia Sa, ci la aceea a unei temniţe apropiate. Spre înlemnirea, mai întâi a caraliilor mărunţi, mai apoi a celor mari şi umbroşi, Părintele a mărturisit că venise să spovedească şi să grijească năcăjiţii lui Dumnezeu cel Bunuţ, cum îşi alinta el tovarăşul de singurătate. Şi s-a împlinit, după aceea, să fie judecat şi condamnat, lucru nădăjduit în taină de către călugărul cel isteţ, căci el, într-adevăr, înăuntru voise să fie zvârlit, să stea de ajutor semenilor, în aceştia văzându-L pe Hristos însuşi, şi nu izbutise să ticluiască alt mijloc pentru a-şi atinge ţelul, decât a grăi adevărul.

“Din păcate, nu l-am cunoscut pe Prea Cuviosul Pafnutie cel cu Gândul Strâmb. L-am născocit pe când visam la câte poate face un slujitor al Domnului, din orice religie sau din orice cult creştin.

“Am întâlnit zeloşi ai credinţei, în litera ei, în lanţuri. Am întâlnit zeloşi ai credinţei, în fapta ei de într-ajutorare omenească, în lanţuri. Însă n-am întâlnit încă zeloşi ai credinţei să-şi pună capul în juvăţ pentru a-şi atinge ţinta de a sta alături de năpăstuit, acolo unde mai multă sete de sprijin are; pe româneşte, n-am întâlnit slujitori ai lui Dumnezeu condamnaţi de comunişti pentru a fi cerut să fie preoţi de închisoare.”

Nu. Pafnutie cel cu Gândul Strâmb e o sărmană şi tristă caricatură a unui posibil Don Quijote al altarului. Pricep de ce vaga amintire pe care o păstrez de pe urma acestei zămisliri a cugetului a tresărit după întâlnirea cu deplinătatea morală a părintelui Sofian. Călugărul de la Mănăstirea Antim, pe de o parte, sălăşluieşte în preajma centrului de anchetă şi tortură din Calea Rahovei; pe de altă parte, a conştientizat nevoia de cuvântători ai Bunei Vestiri în temniţe.

În noaptea de 26-27 aprilie 1962, o parte dintre deţinuţii politici tebecişti din închisoarea Aiud au fost târâţi în faţa comandantului penitenciarului în care îşi trăiau ultimele zile:

– Faceţi-vă bagajele, Dumnezeii mamei voastre de bandiţi!

Era fie semn de mutare în altă gherlă, fie.

– Vă eliberăm.

Ofiţerul muşcă a regret din afirmaţie, bălăcind-o în clăbucii scârnavi ai unui potop de înjurături dublate de ameninţări, pentru cazul în care victimele sale de până atunci ar fi pomenit cuiva de afară despre suferinţele îndurate.

Au fost transferaţi, împreună cu un grup de delincvenţi de drept comun care-şi ispăşeau pedeapsa la bucătărie şi-n alte locuri de muncă administrativă; şi aceştia datori aceleiaşi maladii cumplite. Destinaţia le era un dispensar din Turda.

În ziua de 29 sau 30 aprilie, sună unul dintre telefoanele laboratoarelor Institutului “Cantacuzino”. Cercetătorul cel mai apropiat de aparat ridică plictisit receptorul. Ascultă glasul de la celălalt capăt al firului, intrigat că era vorba de un apel interurban cu o localitate ce nu figura între acelea cu care avea comerţ frecvent instituţia. Când se lămuri că nu era o convorbire oficială, ci una particulară, cu un coleg al său, îl strigă pe acela:

– Radule, te cheamă provincia.

Medicul nu prea înalt, uşor măsliniu la chip, îşi înălţă sprâncenele mirat. Nici nu-i venea să-şi părăsească scaunul, atâta era de sigur că-l chema careva din greşeală, că numele său fusese indicat fără rost aceluia de-l solicita, ori că omul pronunţase anapoda alt nume ce fusese confundat cu al său.

Prietenul care-l atenţionase să vină rămăsese cu receptorul în pumnul ridicat. Îl îndemnă din mimică să se hotărască mai repede: în definitiv, pe solicitantul necunoscut îl costa bani această zăbavă.

Cel care fusese numit Radu îşi lipi receptorul de pavilion. Se prezentă. Acelaşi lucru îl făcu şi conlocutorul său, dar bucureşteanul nu-i înţelese numele. Constată doar că era doctor, ca şi el. Din Turda.

– Fratele dumneavoastră, Vasile Voiculescu, se află internat la noi.

– E tatăl meu.

– Iertaţi. Oricum, vă roagă să-i transmiteţi cumnatului dumneavoastră să vină să-l ia cu o maşină.

Mâna doctorului Radu Voiculescu se lăsă de la sine în jos, încet. Era primul semn că tatăl său se mai afla în viaţă, cel dintâi semn după patru ani de când fusese arestat, cu prilejul căruia cineva din familia deţinutului descoperea o denumire de localitate, să-l poată plasa în geografie pe dispărut.

Ruru Defour, soţul sorei sale Gaby, lucra la Ministerul Agriculturii. Avea o funcţie importantă, de aceea probabil că tatăl lor se gândise că ginerele era cel mai potrivit să se deplaseze în Ardeal, să-l aducă de acolo. Medicul Radu Voiculescu l-a ferit: nu era bine să se afle la slujbă că socrul îi ieşea dintr-o închisoare pentru “politici”; şi-ar fi riscat pâinea; putea constitui o lovitură de graţie pentru toţi ai săi – desfacerea contractului de muncă, exmatricularea copiilor din şcoli, trimiterea tuturora “la munca de jos”, urmărirea fiecărui pas, interpretarea fiecărui gest, înregistrarea fiecărei replici. Fiul lui Vasile Voiculescu şi-a asumat sarcina şi riscul de a-şi aduce personal tatăl printre cei vii şi liberi (într-un anumit fel vorbind).

Nu se simţea doar abătut, ci şi încurcat peste poate. Era o persoană timidă, dezorientată, delicată, în care nu clocotea nici energia aventurii, nici chemarea acesteia. Nu era un bătăios. Dar mite într-o atare situaţie fără precedent, ce incumba o răspundere covârşitoare. Se pomenise preluând pe neaşteptate cea mai dificilă misiune, poate, din câte îi reveniseră în decursul existenţei de până atunci.

Coborî la biroul direcţiei, îşi îngăimă păsul, cu jenă, cu timorare, neştiind nimic despre reacţia cu care urma să-i fie primită doleanţa. A fost extraordinar de neobişnuită, plină de înţelegere, de dragoste frăţească. La fel l-au întâmpinat şi cei de la Cadre şi directorul administrativ Simion, fost colonel de Securitate.

– Dumnezeu sau, ştiu şi eu., oamenii. – încearcă să-mi explice după atâţia ani minunea care i-a adunat pe toţi în jurul său, dintr-un simţământ al solidarităţii umane atât de rar vizibil în anii comunismului.

“A ieşit tata din închisoare. E bolnav. Trebuie să mă duc să-l aduc. O să lipsesc de la serviciu” – le repeta cu jumătate de glas, cu încredinţarea ce abia mijea că altceva nu avea de făcut, că o va săvârşi împotriva oricărei oprelişti. Apoi încerca să-i scoată din încurcătură, oferindu-le, cu delicateţe, o soluţie legală să se agaţe de ea pentru a-i da îngăduinţa: “Poate să-mi iau concediu.” Doctorul Mezrobeanu, directorul adjunct, i-a spus: “Voiculescu, fă ce vrei. Vezi de treaba dumitale. Du-te şi scoate-l liniştit din spital”.

A plecat de la serviciu fără să fi fost limpede dumirit asupra a ce-i rămânea de făcut, încurcat ca vai de lume de cât de apăsătoare îi devenise ţinta îndrăgită.

În staţia de la Haşdeu, apăru pe uşa din spate a unui troleibuz un prieten din copilărie: Denu Lascarov-Moldovanu, fiul scriitorului, acesta din urmă unul dintre intimii propriului său părinte. Era tuns în cap, galben ca ceara, cu o înfăţişare greu de definit. “Ce-i cu tine? De ce arăţi aşa?” – “Păi, mai acum am ieşit din închisoare. De câteva zile. De la Craiova.” – “Denule!” – l-a luat doctorul în braţe, l-a sărutat; nu se mai sătura să-l strângă la piept.

Când li s-au temperat efuziunile, i s-a încredinţat amicului: “A ieşit tata din puşcărie. Trebuie să-l scot. N-am nici un ban să iau trenul”. – “Nu-i nimica. Uite, am eu câteva sute de lei. Ne întâlnim după-masă la Capşa. Mai chem un prieten din detenţie: Dumitru Gherase. Ăsta s-a eliberat mai demult. Lucrează; e un fel de comis-voiajor. Ştie mai multe ca mine privitor la cum să ajungi la Turda. Circulă tot timpul. O să-ţi dea toate explicaţiile necesare.”

Fericit de întâmplare, de faptul că nu se mai confrunta singur cu experienţa necunoscută, medicul Radu Voiculescu se îndreptă spre locul unde lucra fratele său Ion. Acesta, astenic în acea perioadă, după ce află povestea, se căută prin buzunare de pomană şi-i zise că n-avea nici el vreo leţcaie. Aşa că Radu nu se putu bizui decât pe cei doi foşti puşcăriaşi.

După-amiază, la ceasurile patru şi jumătate, Denu şi Mitică întocmiră un plan de bătălie pentru el, care din nou se descurajase. “Lasă, mă, mergem la Poştă, ne informăm acolo. Ne descurcăm noi” – îl încurajă ultimul numit.

În actuala reşedinţă a Muzeului de Istorie a României, iniţial Poşta Centrală, se adăpostea în acel timp Biroul de Voiaj C.F.R. Cei doi colectaseră o sumă ce se aşteptau să fie suficientă pentru călătoria neprevăzută.

Din acea clipă înainte, Radu a folosit o parolă neschimbată, o formulă de tipul: “Sesam, deschide-te!”, pe care o şi verificase, de altminteri. Era: “A ieşit tata din închisoare”. La auzul acestor cinci cuvinte, toţi românii i-au sărit în ajutor, până ce a ajuns să-l vadă pe poetul V. Voiculescu întins în patul de acasă.

Trenul nu ducea decât până la Câmpia Turzii. Din acea gară, urma să ia autobuzul la Turda. Casieriţa, când îl auzi rostind: “A ieşit tata din închisoare”, a făcut pentru el ceva nemaiauzit în cei aproape cincizeci de ani ai stăpânirii comuniste, când dispăruseră, pentru umilii de rând, biletele de tipul dus-întors. Nu numai că i-a dat unul, dar i-a oferit, pentru înapoiere, chiar şi cuşetă, de la Câmpia Turzii la Bucureşti.

Eram student când m-am aşezat în satul Cheia pentru una dintre vacanţele de vară.

Din prima după-amiază, am dat fuga la mănăstirea locului, să-i cunosc vieţuitorii. Stareţul, părintele Arsenie, mi se înfăţişă ca o siluetă fără pereche, după cum nepereche îi era şi duhul aprins de o dragoste pentru semeni rar întâlnită. De statură nu prea înaltă, cu mădularele firave şi mărunte, pielea ce-i îmbrăca puţina carne lăsa să se străvadă prin ea mai dihai decât hârtia de calc. Unghiile, la fel de transparente, atât de subţire îi acopereau vârfurile degetelor, cât numai să schimbe roşul sângelui în trandafiriu. Ochii săi senini, luminoşi sau scânteietori, după simţământul tălmăcit, îngăduiau şi ei să i se urmărească lăuntrul, acela de nepipăit, de nepus în cuvinte, îndulcit ca mierea prea multului har, când zvâcnitor în înalt, când plutitor şi niciodată înecat în mâlul unde ne împleticim noi ceştilalţi.

Faţa, umerii, pieptul, ba şi pântecul, sub centura-i grea, cu însemnele lui Alfa şi Omega pe catarama de metal, îi erau adiaţi de o barbă de neimitat de vreun peruchier de pe pământ. Lată cât cuprinde, lungă cum nu s-a mai văzut, ezita între alb, negru şi cărunt; mereu o cutreiera boarea, o răsfira, o învolbura, o zvârlea către spate, o readucea înainte-i; tortul ei cânepiu avea un suflu propriu, o existenţă de sine, un mod de a petrece prin lume, de o originalitate neturburată. Ea desena în văzduh întrebări îndreptate către neclintirea brazilor; ea şuguia cu norii nestatornici; ea se înduioşa asupra firavelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea se mira de statornicia stâncilor. Lucrurile stăteau ca şi când părintele Arsenie ar fi vieţuit dimpreună cu barba sa în acelaşi trup; dumneaei în dialog cu firea dimprejur; dumnealui adâncit în “Rugăciunea Inimii”, pe când schimba vorbe cu cel din faţa sa. Şi niciodată nu puteai jura care îl stăpânea, întrecându-l în tăria voinţei, pe celălalt – Măria Sa Barba sau smeritul ieromonah – şi de partea cui înclina mai plină de îndurare, de iertare şi de înţelegere Iubirea Divină.

Cât despre darul prea cuviosului părinte Arsenie de a cuvânta, de a încălzi sufletele, de a-şi împrumuta puţintica, însă atât de viguroasa lui energie aceluia cu care se confrunta, aceste puteri cu care era înzestrat îl distingeau între toţi iubitorii Sfintei Fecioare, tocmind din înfocatul Său slujitor un cavaler neasemuit şi nemaibănuit în zilele noastre.

Ca orice însingurat pentru Domnul, ajuns la o anumită treaptă a îmbunătăţirii de sine şi mai presus decât oricare, stareţul îşi reducea trăirile la esenţe şi şi le modela în simboluri deschise tuturora şi grăitoare pentru toate urechile. Dacă sunt dator să-l caracterizez, tot la cele încredinţate de către el însuşi despre sine voi recurge: “Nu arareori slujeam în lăcaşul pustiu. Când treceam bine de începutul Sfintei Liturghii, intra cerşetorul orb care păzea zi de zi, pe dinafară, pragul de piatră al bisericii. Rămânea drept şi ţeapăn, la uşă. Iar eu ieşeam pe Uşile Împărăteşti. Se uita cu ochii săi fără vedere într-ai mei. Fiecare stăteam de strajă la câte o vamă – eu la aceea a Cerurilor, el la aceea a lumii. Eu îl priveam şi-l vedeam. El mă privea şi nu mă vedea. Adeseori îmi ziceam că, în schimb, vedea prin mine, mai departe, până-n sânul lui Avraam”. Sau: “Am ajuns eu, păcătosul de Arsenie, un călugăr neştiut de nimeni, să-l pomenesc lui Dumnezeu pe Ştefan cel Mare, iar viaţa întru veşnicie a domnului fără prihană al Moldovei să atârne de rostirea rugăciunilor mele, că oricât de mic şi de netrebnic sunt, m-a înzestrat Dumnezeu cu darul Său şi m-a uns Preot peste vii şi peste morţi”. Precum se înţelege lesne, părintele Arsenie mi se părea un stâlp al Înaltului.

Ei bine, anevoie de biruit, acest stâlp, după cum era, fără nici a se frânge, nici a se încovoia, a fost şi el zvârlit în strânsoarea umedă a gherlelor. Aidoma lemnului de stejar ţinut în apă, asemenea trunchiurilor prăbuşite sub Lacul Roşu, de fiece dată – deoarece în multe rânduri fusese arestat – a ieşit la faţa valurilor tot mai întărit; se ştie că lemnul piatră se face în undă.

Povestindu-mi el o dată despre “Rugul aprins” şi despre înălţătoarele convorbiri purtate între membrii acestui grup, mi-a spus că primejdia ateismului atoatestăpânitor i-a pus în faţa unei dileme: care se cuvenea să fie hotărârea mănăstirilor în acele vremuri ticăloşite? Erau ele îndatorate să-şi deschidă larg porţile către lume, ca aceasta să vină la tot ceasul să se adape cu învăţătura cea dreaptă; au dimpotrivă, monahii şi monahiile urmau să se retragă îndărătul straşnicelor porţi ghintuite şi zăvorâte de câte şapte ori câte şapte, să-şi caute mântuirea de inşi, ca şi a obştii? După îndelungate şi aprigi sfătuiri şi mânii duhovniceşti, au ajuns a se încredinţa că deschiderea către lume era calea creştinească. Şi au trăit-o ca atare şi cu belşugul dragostei de fraţi.

Numai că Dumnezeu, pare-mi-se, le pregătea, lor anume, întâi-stătătorii cugetării ortodoxe române, un al treilea drum, de nepus în cumpănă şi necunoscut atunci lor: să fie afundaţi în temniţe, ca Iona în pântecele chitului, unde îi aştepta o altă lume – aceea a jelaniei şi a scrâşnirii dinţilor. Iată de ce părintelui Sofian i se păruse atât de dulce veninul: îl condusese de mână Dumnezeu însuşi.

Medicul Radu Voiculescu ajunse a doua zi dimineaţă la dispensarul din Turda. Fu îndrumat către etaj. O cameră plină de foşti puşcăriaşi. Le cercetă pe rând figurile triste, impasibile. Îşi descoperi tatăl. Era altul decât îl cunoscuse. Chipul nobil îi fusese zdrobit de pecetea mohorâtă a temniţei. Capul, chilug; faţa, smochinită. Vorbea foarte încet şi reţinut: îi era frică să nu tragă careva cu urechea. A plâns. L-a întrebat de surorile sale, de copii, de prietenii rămaşi în libertate. Fiul glăsuia firesc, cu ton nici prea tare, nici prea încet, ca omul slobod. Bătrânul se grăbi să-i facă semn să scadă intensitatea vocii, îi şopti că o parte dintre cei de acolo erau hoţi şi turnători periculoşi. Extrem de prudent.

Pe la amiază, şi-a făcut apariţia directorul spitalului. Întocmirea formelor de externare. Feciorul şi-a părăsit părintele, să găsească un mijloc de transport până la gara din Câmpia Turzii. A străbătut târgul în dreapta, în stânga, uitând de masă, potopit de griji. Vlăguit.

În sfârşit, i-a ieşit în faţă o volgă, taxi. I-a făcut semn. Opri. Doctorul trase adânc aer în piept. Se încurajă singur şi se avântă cu: “Domnule, a ieşit tata din închisoare”.

– Am rămas impresionat ce receptivi erau oamenii la suferinţa noastră, îmi mărturiseşte.

– Şi pe mine mă impresionează, repet după el, cu un nod în gât.

Îmi amintesc cu ce frică de oameni m-am eliberat şi mă acuz, ascultându-l, pentru neîncrederea mea de atunci; mi-au trebuit zeci de ani şi o revoluţie s-o anihileze.

Oare a pierit ea de tot?

Nu.

Deci şoferul a acceptat pe dată să-l ajute pe poetul mai mult infirm decât pe picioarele proprii. A şi cerut o sumă modică pentru transport: optzeci de lei. A pus mâna, alături de fiu, să-l care pe braţe pe vârstnicul neputincios. De altfel, era un fel de fulg articulat. Îl instalară cu băgare de seamă pe canapeaua dindărăt a automobilului.

Când coborau scara, fostul întemniţat, încercând să-şi scuze lipsa de puteri şi să mai aline mâhnirea băiatului său, i-a spus: “Noi suntem longevivi. Mă fac eu bine şi o să dea Dumnezeu să trăiesc până la nouăzeci de ani.” Nu-şi dădea seama, deşi medic – el, marele diagnostician! – de gravitatea propriei sale situaţii: era plin de speranţă.

Poetul suferea grav de tuberculoză. Un morb Pott, o carie osoasă a vertebrelor; două erau distruse masiv.

La Câmpia Turzii, fiul şi-a aşezat părintele pe jos. Cu chiu, cu vai. L-a rezemat de zidul gării, pe peron, în aşteptarea acceleratului. Îl îngrozea faptul că vagonul de dormit pentru care avea bilete ar fi putut trage aiurea de unde-şi pusese iubita povară nemişcată. Iar trenul urma să oprească numai timp de două minute!

Într-un grup, nu departe de ei doi, nişte ceferişti şedeau pe lădiţele de lemn, cu felinarele alături.

Se apropie de dânşii: “,Dom’le, l-am scos pe tata din închisoare. Uitaţi-vă în ce hal e! Trenul stă puţin. Trebuie să nimerim vagonul de dormit.” Urmă până la capăt istoria ce-l tulbura; continuă cu rugămintea de a fi ajutat. “N-ai grijă, domnule! Se face!” Aşa a fost. L-au luat pe sus şi l-au suit fără dificultate. N-au vrut să primească nici un ban. A fost nevoit să le strecoare cu de-a sila-n buzunar o bancnotă.

Însoţitorul de vagon, când a ascultat povestea reluată, le-a oferit să ocupe compartimentul de lângă uşă, pe răspunderea lui. “Mă descurc eu, vedeţi-vă de treabă! Îl băgăm aicea, că-i mai bine. Restu’, treaba mea!”

– Deci şi el m-a ajutat, adăugă triumfător domnul doctor, cu o satisfacţie izvorâtă din recunoaşterea omeniei tuturora.

Şi ce bine-l înţeleg! Câtă nevoie avem toţi să redescoperim întruna purtarea omenoasă, înţelegerea semenilor, sentimentul că nu ne mişcăm printre stane de piatră, ci printre fraţi, că în orice străin găsim un sprijin la nevoie, după cum noi înşine suntem gata să ne facem luntre şi punte pentru salvarea semenului nostru mai slab, împins din cale de către egoism şi răutate, gata să se prăbuşească.

Tonul conlocutorului meu este acela al victoriei împotriva unei doctrine antisociale, al superiorităţii iubirii dintre oameni faţă de ură şi glacialitate. Este ca şi când mi-ar fi narat revelarea minunii: omul izbutea, până şi atunci, să rămână Om.

Înainte de a fi părăsit Turda, sprijinul propriului său părinte luase legătura prin telefon cu Denu, prietenul din Bucureşti eliberat din închisoare nu demult. I-a comunicat orarul călătoriei, numărul vagonului.

Acela i-a aşteptat pe neobişnuiţii călători în Gara de Nord, cu un cărucior de invalid. Şi astfel odiseea luă sfârşit.

Părintele Daniil m-a luat de mână şi m-a dus din om în om, să mă prezinte. Acestea se petreceau în curtea mănăstirii Antim, cu patru ani înainte de arestarea mea şi cu treizeci şi opt înaintea clipei când înnegresc paginile de faţă.

Era o amiază luminoasă de început de vară. Razele, pătrunzând printre crengile înfrunzite, dezvăluiau sclipetul tremurător al broderiilor bogate, lucrate de păianjeni în înalt. Ai fi crezut că golurile din rămuret fuseseră împodobite cu operele unui giuvaergiu care nu-şi cruţase pietrele preţioase, ci le atârnase pretutindeni, la statul unei prăjini şi mai sus, deasupra creştetelor noastre, făgăduinţe ale cununilor viitoare ce-i aşteaptă pe credincioşii cuminţi şi încărcaţi de fapte bune.

Se aflau de faţă doctori – dintre aceia fără răutate şi fără de arginţi -, scriitori, profesori, chimişti şi câţi n-or mai fi fost. După cum am cunoscut şi liceeni şi studenţi, în fuste sau în pantaloni, împărţiţi şi adunaţi după simpatii, ori după atracţia către o temă dezbătută sau alta.

În ceea ce mă privea, prea puţin iniţiat în adâncile lor preocupări – veneam pentru prima oară între ei -, m-am aciuit pe lângă părintele Zaharia, un călugăr care, după părerea mea de atunci, arăta mult mai pântecos ca oricine. Părintele Daniil mi-l înfăţişa ca purtător al unor corzi vocale neîntinate, o gură de aur a Bisericii noastre. Se preumbla prin grădină cu o colivie cu uşiţa deschisă, îşi muta căutătura prin frunzişul cu ape de soare şi fluiera o chemare. Creştea în chilia Sfinţiei Sale vreo optsprezece canari. De obicei cuminţei, monahul se putea odihni cu ferestrele deschise, doar cu vălurile perdelelor subţiri trase în calea musculiţelor zumzăitoare. De data aceasta, Ziua lui Dumnezeu – pentru că duminică era – îmbiase păsărelele, mânjite în tot felul de vopseluri de la Curtea lui Galben Împărat, să se scalde şi ele în aurul filtrat din tării şi cernut peste lucrarea mâinilor Creatorului. O zbughiseră prin curte, iar în clipa aceea răspundeau cu triluri argintate trilurilor fluierate ce le ademeneau să se înapoieze în preajma inimii iubitoare a călugărului cel cu glas îngeresc.

Zăboveam să mă minunez de câte vedeam, de parcă aş fi pătruns în Rai pentru o clipită. Şi doream s-o preschimb în Eternitate.

Taman atunci m-a tras de braţ mentorul meu şi m-a îndrumat către clădirea cu un cat, din dreapta incintei, după care apărea, prindărătul unei cişmele cu o placă de piatră, ridicată întru pomenirea cuiva, părintele Sofian. Se oprise şi ne aştepta, trunchi de mesteacăn în voaluri negre, asupra căruia adăstase seninul.

Arestarea poetului Vasile Voiculescu avusese loc în seara de 4 august 1958. Percheziţia a fost un coşmar pentru cei ai casei. Acela în cauză, ca la orice emoţie mare pentru un bătrân, îşi cerea mereu voie să meargă la toaletă. Securiştii îl urmăreau şi-l păzeau acolo, să nu care cumva să fi fugit sau să-şi fi luat viaţa.

Au plecat cu el către ziuă, pe la cinci dimineaţa. Au ridicat toate manuscrisele pe care le-au găsit. Spre ghinionul său, pe birou se afla textul Lada neagră şi o poezie religioasă ce conţinea aluzii la sovietici. Acestea s-au întors împotriva lui, alături de celelalte capete de acuzare: presă clandestină (publicase unele versuri în străinătate, prin mijlocirea monahului Andrei Scrima); subminarea morală a Statului (fiindcă nu lua onorarii pentru consultaţii, da, da!); şi, la capătul unui şir mai lung, legionarism.

Vişinescu, avocatul său, prieten cu Ion, unul dintre fiii Voiculescu, i-a propus acestuia să mituiască grefierul, ca să-i îngăduie a copia referatul procurorului întocmit la încheierea anchetei, la care nu avea acces apărarea. Şperţul îşi făcu datoria. Dacă avocatul se temea să încalce interdicţia de a consulta dosarul, omului de la grefă nu-i era frică s-o ignore.

La toate întrebările procurorului răspunsul era permanent descris cu acelaşi cuvânt: Neagă . În final, în legătură cu faptul că acuzatul ar fi fost legionar, el era altfel rezumat: Recunoaşte . “De ce ai recunoscut, tată, când dumneata n-ai făcut nici un fel de politică?” – l-a întrebat Radu, fiul său. – “Mă ancheta un tânăr. M-a ameninţat cu bătaia, dacă nu recunoşteam. I-am răspuns că mie mi-ar fi fost ruşine să lovesc un bătrân, dar decât să mă bată, mai bine să fi scris el ce-i plăcea, că eu semnam tot.”

Într-o bună zi, avocatul s-a speriat cine ştie de ce şi i-a cerut lui Ion Voiculescu să distrugă copia extrasă de la grefă. Aşa a dispărut dovada acuzaţiilor născocite.

Apoi a vestit familia asupra datei când urma să aibă loc procesul la Tribunalul Militar. Membrii ei s-au înfăţişat în păr în holul mare. Legitimaţi. Notate datele din buletinele de identitate. Au pândit dubele, să-l vadă cum cobora. Porţile mari, metalice, s-au deschis, să intre maşinile negre. Atâta s-a aşteptat pentru a fi izgoniţi.

– Doar că nu ne-au aruncat cu lovituri de cizmă pe trepte-n jos, îmi spune doamna Gaby Defour-Voiculescu, fiica celui care urma să fie judecat şi sora doctorului Radu. Strigau: “Procesul e cu uşile-nchise!” În ce hal ne-au evacuat, n-am s-o uit niciodată. Ştiu atât: tata, când a auzit că i se confisca toată averea – mă rog, nu-l mai interesau lucrurile pământeşti -, la menţionarea bibliotecii de 10.000 volume, a şoptit: “De-acum, pot să mor.”

– Aţi primit veşti de la tata pe parcursul celor patru ani de absenţă?

Nu mă refer la cărţi poştale. Deţinuţii politici nu aveau drept la ele decât pe sprânceană, în condiţii speciale de muncă şi numai în anumite perioade ale jumătăţii de veac de dictatură. De altfel, după cunoştinţa mea, aceste mesaje scrise erau dictate de comandantul punctului de muncă, identice pentru toţi. Pe când hoţii, escrocii, chiar şi criminalii – copii alintaţi ai regimului trecut – se bucurau atât de ele, cât şi de pachete de alimente şi îmbrăcăminte, ori de “vorbitor”. Conlocutoarea mea, doamna Gaby Defour-Voiculescu, îmi înţelege bine intenţia.

– N-am primit absolut nici o veste în aceşti patru ani. Am făcut nenumărate memorii în numele nostru şi al surorilor sale bătrâne, care aveau 90 ani, memorii la care nu ni s-a răspuns niciodată în nici un fel. Nu a ieşit nimeni din închisoare să vină să ne comunice că mai trăia. Nimic. Chiar nimic. După eliberarea lui, au mai apărut şi ne-au mai povestit unii, sloboziţi şi ei o dată cu toţi “politicii”. Am adunat de la aceştia informaţii privitoare la faptul că Vasile Voiculescu a fost un om de mare ţinută morală. Şi un blând. Şi un brav. Şi un timorat. Nu voia să fie bătut – alcătuieşte dumneaei un portret moral al poetului, în textura căruia se împletesc şi trăsături contradictorii, după cum stau lucrurile cu portretele morale ale noastre, ale tuturora, şi de aceea schiţa sa este şi mai vie.

Sunt cutremurat. De cum i-am întâlnit prin lagăre pe Emil Mihăilescu şi pe George Văsii, studenţi la Arhitectură, pe asistentul universitar de la Medicină Dabija, am aflat prin dumnealor componenţa ce o avea lotul “Rugul Aprins”. M-am informat despre poetul Vasile Voiculescu. Şi iată că abia într-al treilea deceniu trecut izbutesc să aflu câte ceva.

În modesta ierarhie a poeziei române, stabilită de mine până atunci, cu naivitatea vârstei de până la 20 ani, când fusesem arestat, versul naţional oscila între doi poli de valoare magnetică egală pentru adolescentul ce eram. Pe de o parte, Mihai Eminescu. De cealaltă, greutatea sa de aur era contrabalansată de un grup, puterea creatoare a membrilor căruia îmi era anevoie s-o diferenţiez: Tudor Arghezi, Ion Barbu, Bacovia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, fiecare dintre dânşii creator al unui univers propriu, toţi la un loc însemnând geniul poetic al neamului nostru, aşa cum se manifesta în prima jumătate a secolului XX.

A-i fi fost frică unuia dintre aceştia de bătaia promisă de un copilandru de anchetator sau de o namilă de caraliu alcoolizată echivala cu a-i fi fost vârâtă în suflet aceeaşi frică lui Mihai Eminescu. Iar această idee nu o pot suporta. E mai trudnic s-o privesc în faţă decât să-mi aţintesc propria umilire în aceleaşi condiţii. Să fie supus loviturilor sau presat cu ameninţările un geniu al naţiei de către una dintre mlădiţele (ce grozăvie să i se aplice acest termen suav!.) poporului pe care-l iubeşte mai mult decât pe sine însuşi, pentru care îşi jertfeşte viaţa, a cărui cultură o ridică într-o singurătate absolută pe umerii săi firavi şi în acelaşi timp urieşeşti – este monstruos. Nici o minte sănătoasă n-o poate concepe. Sfinţenia care freamătă până şi-n cel mai păcătos dintre noi se revoltă doar şi la acest gând. Am certitudinea că, dacă cel mai sălbatic dintre gardieni ar fi fost provocat la o discuţie şi i s-ar fi propus să-şi imagineze cum l-ar fi bătut pe Mihai Eminescu, dacă era în stare de un atare efort de concentrare creatoare, până şi el ar fi simţit cum i se punea o gheară în piept, ce-l împiedica să mai respire. Nu e uşor să-ţi închipui că ţi-ai tortura mama, însă nici poetul naţional.

Ei bine, Mihai Eminescu, autorul Doinei , dacă trăia să vadă cu ochii ţara invadată de comunişti, el, aprigul naţionalist, murea în condiţiile ştiute: înfometat, degerat, însetat, snopit, pus să lingă pardoseala stropită cu urină şi fecale, cizma “domnului majur”, ori bătut până-şi pierdea minţile şi îşi bătea la rândul său, la poruncă, cel mai bun prieten sau fratele.

Dovada acestei afirmaţii o am la îndemână. Când stabileam cu dragoste egalitatea valorică de mai sus, datorită unei şcoliri antieducative scornită de acelaşi regim, ignoram existenţa altor două genii ale poeziei noastre interbelice, a căror statură imensă, când le-am aflat stihurile învăţate pe de rost de către deţinuţi şi şoptite la ureche, m-a zdrobit. Este vorba despre Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Or, aceşti doi titani ai cugetului şi simţirii române au fost aduşi, la capătul detenţiei Măriilor Lor, să slujească, robi condeieri, propaganda inventată de călăi pentru propria laudă, în revista Securităţii:Glasul Patriei . Îmi este uşor să deduc că Mihai Eminescu, de nerecunoscut în urma terorii, ar fi semnat o Odă închinată lui Stalin şi scrisă de cine ştie ce tractorist veleitar promovat ciomăgar. Acela care mă acuză pentru aparentul cinism şi certa lipsă de pioşenie din aceste ultime cuvinte nu e suficient de inteligent pentru a pricepe despre ce vorbesc, adică ce a însemnat puterea frângătoare de personalităţi a inimitabilului univers concentraţionar realizat de comunişti.

Va să zică, lui Vasile Voiculescu, marelui Vasile Voiculescu, îi era frică să nu-l bată anchetatorul semialfabetizat; prefera să-şi depună nobila iscălitură sub aberanta declaraţie că ar fi fost legionar, pentru simpla pricină că organele M.A.I. aveau nevoie să demonstreze o recrudescenţă a respectivei mişcări, să-şi motiveze înteţirea terorii.

Tot prin aceeaşi mahala cu mănăstirea Antim se înălţa şi Schitul Maicilor. Perseverentul părinte Daniil, în pragul porţii acestuia, m-a îndemnat să sărut mâna părintelui Andrei Scrima cel roşu la păr.

Nu l-am mai întâlnit altcândva. Dar tare mândru mă simţeam că l-am cunoscut. Voi trece degrabă peste faptul că era plăcut la vedere adolescentului din mine şi prin aceea că număra mult mai puţini ani decât ceilalţi. Ceea ce a atârnat greu tare în sufletul meu iubitor de carte fu că părăsise un post universitar – de logician al matematicilor -pentru a-şi închina lui Dumnezeu zilele rămase. I se dusese buhul că se scălda în limbile vii şi moarte ca ţigănuşii în Săbărel, că – tobă de ştiinţă – îi duruiau buzele numai înţelepciune, că avea atâta haz, cât şi spirit, că din om de lume şi saloane, se repezise în goană judecată de-a dreptul în braţele deschise ale lui Hristos. După informaţiile doctorului N. Nicolau, în afară de sanscrită, cunoştea opt dintre dialectele vorbite astăzi în India.

Mult mai târziu, balerinul Petre Bodeuţ, chemat în India să întemeieze un ansamblu de dansuri populare, scos la plimbare de către o binecunoscută poetă indigenă, l-a zărit pe stradă. Intima muzelor s-a oprit, spunându-i:

– Pe omul acesta noi îl socotim sfânt. E român de-al dumitale: părintele Andrei Scrima. Predă filosofia la Universitatea din Calcutta.

Iar dacă numele altui aşezământ de învăţământ superior a fost menţionat atunci, vina de a-l fi expediat aiurea decât pe unde îşi iniţia ciracii o poartă numai memoria mea slabă. Cu alte cuvinte, eu sunt acela care greşeşte. (Acelaşi doctor Nicolau consemnează în însemnările sale inedite: “La Benares, unde rămâne timp de doi ani, Andrei Scrima devine lector universitar de limba franceză, la catedra de filosofie europeană”.) Însă reverenţa cu care îi rostise numele femeia de seamă este adevărată şi pot jura pentru ea.

Ajunsese atât de departe fostul asistent al profesorului Anton Dumitriu dintr-un părelnic hazard a cărui necesitate – în iconomia lui Dumnezeu – va sări în ochii tuturora când voi adăsta asupra sa, la capătul istorisirii de faţă.

Un Preşedinte al Indiei ne vizitase ţara prin anul 1955. El a mijlocit ca părintele Scrima să plece cu o bursă în peninsula asiatică dragă lui Mihai Eminescu, Haşdeu şi Eliade.

Occidentul s-a familiarizat şi el, în timp, cu scrisul, cu silueta, cu iscusinţa şi cu numele monahului bucureştean. Îi întâlneam articolele în reviste teologice de răsunet mondial, procurate pe sub mână, cu riscul de a fi fost acuzat de folosire a unor “materiale mistice şi duşmănoase”. Patriarhul ecumenic Athenagoras îl folosea drept sol pe lângă scaunul papalităţii, în chestiunile reunirii bisericilor, după ce a fost şi reprezentantul său personal la Conciliul II Vatican. Ba, prin lumea bună a Parisului, se răspândise legenda că părintele Andrei descindea, vlăstar al amurgului, din spiţa împăraţilor Bizanţului. Cu atât mai mare îmi era vanitatea de a-i fi fost cândva prezentat.

Cam aceştia erau “craii” în sutană care-mi binevestiseră despre bucuria naşterii permanente a blândului Iisus în cămara lăuntrică a fiecăruia dintre noi, deci şi în sufletul smeritului tânăr ce am fost, abia cocoţându-mă din copilărie.

Oare cum se depanaseră zilele şi nopţile vegetării lui Vasile Voiculescu în temniţă?

– La câţiva ani de la moartea lui, un preot, Popescu, l-a căutat pe tata la adresa mea, îmi povesteşte doamna Gaby Defour-Voiculescu. Îmi pare rău că nu l-am întrebat mai multe despre el, dar ne era aşa de teamă, încât suflam şi în iaurt atunci. Vai de mine, am fost urmăriţi de Securitate, am fost chinuiţi şi noi. Mi-a spus că tata îi dăduse adresa mea, să se folosească de ea dacă nu mai locuia nimeni dintre ai noştri în casa din strada Dr. Staicovici. L-am vestit că cel pe care-l căuta se stinsese. L-am reţinut la masă. Mi-a vorbit foarte mult de tata. Mi-a povestit că în fiecare zi, pe-nnoptatelea, doctorul îl ruga să-i pună mâinile pe cap şi să-i facă rugăciunea de seară, că rămăsese creştin din tot sufletul. Mi-a zis că l-a întrebat o dată: “Doctore, ce ţi-a dat cele mai mari satisfacţii în viaţă? Religia? Cultura? Lectura? Medicina? Dragostea?” Şi tata i-a răspuns: “Un lucru pe care nu l-ai citat: familia”. Eu am rămas nu ştiu cât să spun de minunată şi de mirată, fiindcă nu părea un familist.

Ce ciudat mi se pare să mă găsesc în casa acestei doamne abia cunoscute de mine, abia gustând nobleţea ce respiră din mobilele vechi, din icoanele pe sticlă pictate de dumneaei, din aquarium -ul ce desparte – în loc de perete -, living-room -ul, unde discutăm, de sala de baie, să mă aflu aici în căutarea fostului deţinut politic, poetul Vasile Voiculescu, acela ucis cu încetinitorul timp de aproape cinci ani şi, în locul său, să întâlnesc un părinte iubitor, extrem de viu în amintirile fiicei sale, dar revelându-şi dragostea faţă de propriii lui copii doar după ce s-a retras din lume.

Doamna din faţa mea, atât de tânără prin vioiciunea sa, prin veselie, este bunică; iar peste dânsa, după cum au trecut apele unor fericiri rar întâlnite, s-au năpustit şi prigoane şi suferinţe dintre cele pomenite în aceste pagini – arestarea şi moartea poetului -, care nu au constituit cele mai cumplite; această gazdă prietenoasă, caldă, cu o purtare ce-ţi îngăduie să te simţi pe dată o veche cunoştinţă, nu-şi reprimă stânjeniri resimţite în primii ani ai existenţei şi le mărturiseşte cu o candoare care-i trezeşte aerul juneţii transparente prin fiece gest, zâmbet, cuvânt.

– Ni s-a devotat, dar nu a avut tandreţe; a avut o sobrietate cam de modă veche. Adică pe mine, copilul cel mai mic, nu m-a sărutat niciodată în viaţa lui. Şi eram o fetiţă reuşită. Nu m-a luat de mânuţă să mă ducă la o biserică. Nu m-a învăţat o rugăciune. Eram puţin contrariată auzind ce-mi spunea preotul Popescu. Pe urmă am înţeles. Din ce scria tata şi din câte am auzit despre el, am priceput că gândea: “Există liberul arbitru; vocaţia nu se învaţă; vocaţia vine, te naşti cu ea”. Ţinând seama de asta, el n-a vrut să ne dirijeze în acest sens. Ceea ce prima, în schimb, în casa noastră, au fost: morala, omenia, bunătatea. Dacă veneam revoltaţi de la şcoală, totdeauna ne spunea aşa: “Să întorci şi obrazul celălalt”. Altfel zis, ne-a dat o educaţie formidabilă. N-am avut voie s-o strigăm pe nume pe femeia care o ajuta pe mama. Eram crescuţi în respect faţă de tot. Nu ne era permis să-i cerem femeii un pahar de apă sau să ne facă ghetuţele. N-am avut pom de Crăciun în viaţa noastră. Iar tata ne explica: “Nu putem face pom, că trebuie să vă dau cadouri la toţi şi n-avem bani”. Şi atunci ne bucuram şi noi de pomii de Crăciun ai tuturora de pe stradă: “Cei cinci copii Voiculescu.” – surâde înduioşată povestitoarea.

Rememorări bogate în pofte neîmplinite, în stingheriri, în nerealizări.

– La şcoală, continuă dumneaei, am suportat umilinţe. Ghetuţele ne erau rupte, hăinuţele ponosite. Mâncam foarte bine, petreceam vacanţa la mare; ne trimitea la o mătuşă, la o soră a lui – săraca, închipuiţi-vă, cu cinci copii şi cu toate pe cap. Deci nu-l interesau aceste aspecte. Şi nici banii. Absolut un doctor fără de arginţi! Puţini cred că sunt ca el, puţini.

Tac, intimidat de modestia în care a înţeles acest medic să trăiască el şi familia sa.

Iar aceia care se băteau cu pumnul în piept că ucideau în numele celor săraci, pe el s-au găsit să-l omoare?.

Respectul liberului arbitru nu apărea doar în practicarea neimplicării – în general – în viaţa celorlalţi, ci precumpănea şi în clipele de mari dificultăţi paterne, când în alt om decât doctorul Voiculescu ar fi izbucnit prejudecăţile, amuţind cu orbirea lor agresivă dicteul raţiunii şi al spiritului de toleranţă.

Fiica sa cea mare, pe la vârsta de 14 ani, elevă la Institutul Pompilian, când a fost pusă în faţa obligaţiei de a se spovedi şi împărtăşi, obligaţie condiţională pentru a trece din cursul inferior în cel superior, a refuzat s-o facă. La şcoală a izbucnit un adevărat scandal. Relaţiile dintre familia sa şi directoarea Vlăsima erau calde. Copiii familiei Voiculescu erau duşi la Mamaia, verile, de către conducătoarea instituţiei. Erau aproape intimi, de n-ar fi fost marele respect cu care o tratau cei mici.

În urma incidentului, a fost convocat un consiliu profesoral, la care fu invitat părintele să răspundă de purtarea fiicei sale. După ce a ascultat cuviincios raportul, opiniile şi incriminările celor din jur, a luat cuvântul şi a spus: “Eu nu pot s-o oblig. Dacă vrea s-o facă, bine; dacă nu vrea, nu vrea”. Aceste vorbe, cu fermitatea şi seriozitatea lor, au închis “cazul”.

Atitudinea publică a poetului lui Dumnezeu arată limpede că, împotriva oricărei opţiuni spirituale personale, iubirea pentru libertatea semenilor, fie şi propriii săi copii, triumfa în sine până şi asupra celor mai nobile idei ce-i îndrumau paşii, chiar şi asupra credinţei în Tainele Bisericii.

Există o altă exemplificare, şi mai elocventă, a acestei atitudini de a nu-şi impune crezul celorlalţi, o întâmplare cu adevărat zguduitoare.

La un an de la moartea soţiei sale, poetul i-a vizitat mormântul, însoţit de fiul său Radu şi de un monah. Feciorul răposatei i-a destăinuit călugărului că mama sa s-a stins nespovedită şi neîmpărtăşită. “Radule – i-a spus acela cu blândeţe -, eşti băiatul cel mai mare. Datoria dumitale este să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti. Aceasta se va revărsa asupra sufletului mamei.” O rostise în faţa tatălui său şi la picioarele mormântului aceleia care-i dăduse viaţă, îndemnul era grav; de ei părea să atârne eternitatea răposatei, tihna ei de Dincolo; sau dimpotrivă.

Copiii Voiculescu au crezut în Dumnezeu, dar n-au fost legaţi de slujitorii Lui pământeni. S-ar putea afirma că îndoielile faţă de caracterul acestora erau dublate de o ispită de frondă, câteodată de luare în derâdere. Doctorul din a doua generaţie, tânăr fiind, n-a ascultat de sfatul feţei bisericeşti.

Oricare părinte nu numai că l-ar fi obligat să-l pună în practică, ci l-ar fi îndemnat şi grăbit către aceasta. Dar nu tatăl său. Nici măcar nu l-a întrebat vreodată dacă a dat curs acţiunii de care atârna trecerea întru pace a sufletului atât de iubit de el încât, după repauzarea lui, poetul intenţionase să se călugărească.

E limpede cât îi era de mare discreţia privitoare la intimitatea celor cu care purta orice fel de comerţ.

Cât a fost închis poetul Vasile Voiculescu, n-a venit nimeni să aducă familiei veşti din închisoare. Nici în perioada cât a fost bolnav, până să moară, nici unul dintre foştii colegi de detenţie nu l-a vizitat. Abia după ce a repauzat, prin 1974, la amiază, a sunat la uşa doctorului Radu Voiculescu un domn în tenul cadaveric al căruia gazda a recunoscut pecetea tipică pentru fostul puşcăriaş. Stătuse cu părintele său la Jilava, demult, în primul an de privare de libertate a celui din urmă. Era un economist târgoviştean, Nicolae Chivulescu, între timp şi el decedat.

Din păcate, şi stăpânului acestei case i-a fost frică să insiste cu întrebările asupra impresiilor din gherlă ale oaspetelui. Poetul fusese acela care – ferindu-se să le încarce memoria şi conştiinţa cu trăirile sale disperante, păzindu-şi membrii familiei de a şti, fie şi cât de puţin, despre animalitatea existenţei în spatele gratiilor, pactizând, astfel, prin acoperirea nelegiuirilor, cu călăii săi, apărându-şi neamurile de cunoaştere, pentru ca acestea să nu scape ceva din luminile ei în conversaţii cu persoane insuficient cântărite, ceea ce ar fi dus la riscarea propriei lor libertăţi -, poetul fusese acel care şi-a obişnuit copiii să refuze a-i descoperi tragedia. De altfel, mereu căutaţi de Securitate, supuşi la diverse presiuni, copiii săi şi celelalte rude au ajuns să înveţe singuri că numai omul care nu ştie nimic nu riscă nimic (decât capete de acuzare integral inventate, lucru oricând rămânând posibil).

Străinul încheiase de ispăşit şaptesprezece ani de răpire a libertăţii. Iar în aceste aproape două decenii, afirma a nu fi întâlnit o altă inteligenţă atât de ieşită din comun şi o fire atât de atrăgătoare ca ale lui Vasile Voiculescu.

Totuşi, oricât de puţine informaţii oferea despre poetul care refuza cu obstinaţie să se hrănească din lăturile destinate bărbaţilor în zeghe, una este fundamentală, deşi nu-mi e clar, din câte ascult narându-mi-se, dacă evocă Jilava menţionată sau Aiudul ulterior. Marele poet român devenise ţinta insistenţelor ofiţerului politic pentru a accepta să devină “turnător”.

Sfătuindu-se cu amicul prezent în casa doctorului Radu Voiculescu, recunoscându-i că nu era în stare să mintă – deci situaţia sa de om care refuza pactizarea cu zbirii era cu atât mai grea -, ajunse să se izoleze de bună voie, pe tot parcursul detenţiei, de ceilalţi colegi, pentru a-i împiedica să i se destăinuie – pedeapsă suplimentară pe care şi-o aplica singur, închisoare voluntară în interiorul închisorii, tot acest chin scornit fiind de spaima insistenţelor cu care se nădăjuia să i se dinamiteze şi fărâmiţeze caracterul fără fisură. Pentru a scăpa de bănuiala că-şi acoperea colegii, începu să se prefacă a fi surd. A mai născocit explicaţia: “Sunt mistic, de aceea stau deoparte de ceilalţi”.

Cu prilejul unui puseu acut de tuberculoză, fiindu-i deosebit de rău, la bătăile în uşă ale celorlalţi din cameră, locotenentul cu pricina apăru. Când se dumiri despre cine era vorba, zise: “Tu eşti ăla, misticul? Să te vindece Dumnezeu!” Şi a trântit vizeta la loc, depărtându-se pe dată. Lui Dumnezeu nu i-a rămas decât să-şi arate mila. Şi şi-a arătat-o.

Un alt fost coleg de închisoare, publicistul Gheorghe Penciu, îşi aminteşte: “Timp de un an, nu am mai ştiut nimic despre el. Aveam să aflu mai târziu, prin 1961, că marele poet nimerise în celulă cu un huţul de prin părţile Sucevei, străin de orice sentiment şi afecţiune, hoţ şi lacom, mâncându-i până şi cele 80 de grame de pâine, raţia la care aveam cu toţii dreptul, pentru a ne prelungi agonia”.

În vederea surprinderii în toată fineţea lor a relaţiilor complexe închegate între Vasile Voiculescu şi colegii săi de celulă, un nou amănunt, furnizat de către fiica sa: la eliberare, tatăl a apărut în ochii stupefiaţi ai familiei cu fluierele picioarelor strânse într-un fel de “burlane” lucrate din căpeţele de lână, bumbac, aţe, făcând pretutindeni numai moaţe de toate culorile. Murdare aflându-se ele, fata lui i le-a dezbrăcat şi s-a mirat ce puteau fi. “Oooh, băieţii, când erau scoşi la plimbare, găseau bucăţi de sârmă şi, reîntorşi înăuntru, îşi lucrau cu ele pulovăre. Aşa mi-au făcut şi mie astea, că mi-era tare frig.”

Respectat, iubit, protejat, răsfăţat chiar. răsfăţat – dacă termenul poate fi utilizat în acest context, cum face povestitoarea, deşi am mari îndoieli că o noţiune atât de caracteristică intimităţii şi-ar găsi aplicarea în cazul acelei dezumanizări şi morţi lente ce se numeşte “închisoare”.

Revin iară şi iară asupra întrebării mele:

– Ce aţi mai aflat despre el de la ceilalţi deţinuţi?

– Prea multe, nu. A fost o figură ştearsă. Modest. Interiorizat. Alţii mi-au spus că era un focar de cultură, dar plin de smerenie. “Câte putea şti Vasile Voiculescu şi ce cultură vastă avea şi ce informaţii ample în istoria muzicii.” – ziceau. “A fost o binecuvântare pentru noi să-l cunoaştem.” Dar n-a mai putut asculta muzică. I s-a aplicat un tratament greşit, după ce i s-a dat drumul în halul ăla, şi a surzit de-adevăratelea.

Atunci am voit să-l urmez pe părintele Daniil la schitul Rarău, unde obişnuia câţiva ciraci cu asprimile vieţii în sălbăticiile Ceahlăului, dar şi cu mângâierile rugilor şi, îndeosebi, cu pacea isihastă, adică aceea dăruită prin “Rugăciunea Inimii”. Nu este aici locul să intru în amănuntele acestei căi solitare către Dumnezeu.

Nu bănuisem că-i voi întâlni pe unii dintre acei ucenici în focul de gheenă al puşcăriilor. Însă, după cum este limpede, dacă n-am urcat după ei până la adăpostul lor ascuns dincolo de creste, ne-a fost dat să vieţuim împreună; şi au coborât ei în vizuinile unde m-a tras pe mine firea mea nestăpânită şi bolnavă nu din lipsa sloboziei celei cereşti, din păcate, ci dintr-a libertăţii lumeşti de a cuvânta după conştiinţă şi de a vieţui după canoanele civilizaţiei în care credeam.

Nu numai cu doi studenţi de la Institutul de Arhitectură mi-am împărţit, cum spuneam mai înainte, înjosirile, murdăria, înfometarea prin lagăre, ci şi cu un medic, fost asistent universitar, asociat de asemenea, alături de poetul Vasile Voiculescu şi de alţi cărturari laici, “Rugului Aprins”.

A fost o întâlnire stranie. În cursul acesteia, am avut sentimentul că am ieşit din tărâmul obştesc, pentru întinderea câtorva ceasuri, şi că, adăstând alături de poteca vieţii, cineva îmi răsfoia cartea sorţii. Era o întrerupere, o falie; era golul dintre două file.

De altfel şi împrejurările momentului, deşi extrem de banale, îi confereau un caracter unic. Numai acela care a fost internat într-un lagăr poate înţelege ce înseamnă să nu ai şansa de a izbuti măcar o dată să te sustragi de la silnicia ieşitului la muncă. Doar inconştienţa febrei, membrele zdrobite, moartea aveau crezământ în favoarea odihnei.

Ei bine, am gustat fericirea o dată, o singură dată, o absolut singură dată, de-a rămâne în curtea împrejmuită de sârmă ghimpată. Mi-e cu neputinţă să-mi reamintesc ce raţiune i-a convins pe paznici să-mi îngăduie a vecui acea zi fără să plătesc birul autodistrugerii cotidiene. De bună seamă va fi fost vreo plagă la laba piciorului, atât de săritoare-n ochi, încât nici împietrirea lor n-ar fi dezis-o. Pentru a rămâne între hotarele celor de neînţeles petrecute în ziua aceea, nu voi scormoni prin zgura îndesată peste ţinerea de minte, ci constat doar că atât de miraculoase erau orele ce mi se pregăteau, încât până şi modul cum m-am apropiat de ele s-a înceţoşat datorită unei puteri de dincolo de contingent.

De rămas în dormitor, nu era îngăduit. Rătăceam prin ograda vastă, de la o clădire la alta, până când clanţa uşii uneia dintre ele cedă sub apăsarea mâinii.

Nu pătrunsesem niciodată în alt dormitor decât al nostru. Era interzis s-o faci. Dacă, de când se îndreptaseră coloanele deţinuţilor către câmp, încercasem, din dezabuzare, intrările în pavilioane, în nădejdea că aş fi întâlnit vreun deţinut, să schimb o vorbă cu cineva, acum, că simţeam mica bară metalică extrăgându-şi limba din refugiul interior al broaştei, apăru între coastele mele alt impuls, de data aceasta unul meschin, pe care nu concepeam să mi-l recunosc. Intenţionam să cântăresc cu ochii mei cât mă defavorizase norocul, cu cât se dovedeau mai bune condiţiile de trai ale celorlalţi în raport cu cele impuse brigăzilor noastre, căci sălăşluiam într-un bordei vechi şi dărăpănat, pe când restul condamnaţilor beneficiau de clădiri noi, înălţate de echipe de zidari desemnaţi dintre deţinuţi înşişi. Aveam posibilitatea să-mi observ pentru întâia oară fizionomia invidiei – fiindcă, multe păcate având, de acesta unul fusesem ferit până atunci.

Analizei de sine nu-i fu dat să se lăfăie îndelung în mintea mea năucă de neodihnă, de nepregătire, de neexersare, deoarece îndată m-am şi pomenit în hală. Paturile se orânduiau unul înghesuit în altul, despărţite de coridoare înguste. Privirile îmi dădură roată lent uriaşei încăperi pustii. Le dezamăgea aceeaşi privelişte, dezumanizantă ca şi în locul unde se afla propriul meu culcuş. Simultan, exultam că nu fusesem străbătut de nici o undă de bucurie răutăcioasă stârnită de gândul că şi ceilalţi aveau parte de o mizerie egală cu a mea, de unde am tras concluzia că starea mea de invidie fusese una pasageră, străină de forul meu, nici măcar o invidie, ci dorinţa de a găsi pricină să mă tânguiesc că soarta era mai crudă cu mine decât cu alţii – o nevoie inexplicabilă a noastră, la destui semeni permanentizată de altfel.

Deodată, am sesizat.

Panica mă sufocă un fragment de secundă, însă inima, ce brusc se decisese să-mi bată mai repede, se potoli îndată, pentru că acel ceva remarcat de mine şi care mă alarmase nu era kaki, ci tărcat. Văzusem o spinare sumeţindu-se de sub fiarele unui pat, ca a unui delfin din ape. Cum zic, spinarea era zăbrelită: deci aparţinea unui alt nenorocit de teapa mea, şi nu unui caraliu. Dacă ar fi fost a unui gardian, acesta m-ar fi condus de-a dreptul la poartă, adică în cămăruţa unde se împărţeau cu dărnicie loviturile de rangă.

De cum mi-am dat seama cu ce stare socială aveam de-a face, se ivi o altă dilemă. Individul o fi fost bolnav, ca mine, sau vreun turnător privilegiat? Dacă ar fi fost careva reţinut în lagăr pentru un supliment de anchetă, nu căuta sub saltea atât de liniştit. Pe de altă parte, eu mi-aş fi dat seama până atunci că plutea o stare de anxietate printre cei care ne păzeau. Şi aceştia, ca şi noi, intrau în alarmă când sosea inopinat cineva de la “centru”, indiferent că cel din urmă era amplasat pe hartă în miezul Brăilei sau al Bucureştilor. Încercând să mă retrag pisiceşte, după cum şi pătrunsesem acolo, era posibil să mă simtă insul şi să mă fi denunţat că încălcasem regulamentul de ordine interioară. Dar el nu-l încălca? Am preferat să-i câştig bunăvoinţa. De altfel, atât de nesăţioasă îmi era nevoia de contacte umane şi speranţa că mi-ar fi ieşit în cale, între puzderia de figuri anoste, şi o personalitate pe lângă care să mă cuibăresc, încât nici nu aveam tăria să fi dat înapoi.

În concluzie, am înaintat către mâna pe care mi-o întindea Destinul.

– Sunteţi bolnav?

Ghemuit în patru labe, se sprijini anevoie de bara de fier şi-şi scoase capul la vedere. Oasele chipului său, dispuse pe o lăţime mică, până şi cele ale ţestei acoperite cu doi centimetri de păr cărunt, i se alungeau peste aşteptări pe verticală. Aşa fiindu-i conformaţia craniului, îţi era greu să remarci vreo scobitură în obrajii săi, căci, într-un fel, era un om scobit pe de-a-ntregul. În schimb, scofâlcirea pielii sale mă izbi. Ca şi albeaţa ei nenaturală, accentuată de ochii nemăsurat de extinşi, cu lichefieri de albastru spălăcit pe margini, pe când la mijloc culoarea era concentrată într-o tensiune aproape materială, de oţel. Obrajii, foarte neraşi, păreau crispaţi de frică, impresie lăsată şi de zgâirea lui la mine. Cel puţin alt nume n-am găsit atunci pentru expresia lor. Greşeam total în interpretarea mea. Se holba cu pupilele mărite ale unui personaj dintr-o frescă ruinată de neîngrijirea a două-trei veacuri ce au călcat-o inexorabil cu carul zdrumicător de vieţi al Timpului, sub roţile lui greoaie şi indiferente la Frumos.

I-am zâmbit, să-i ogoiesc panica:

– Şi eu.

Adică, nici eu nu mă simţeam bine.

– Nu sunt bolnav, răspunse limpede şi fără urmă din temerea pe care mă aşteptasem să i-o recunosc în tremurul vocii.

Dimpotrivă, glasul, ce părea să-i fie obişnuit cu cântarea, avea ceva luminos; în orice caz, nu-l umbrea nimic, ceea ce era în contradicţie flagrantă cu situarea noastră sub talpa Răului. Parcă mi-ar fi parvenit sunetele originare, neemise de corzi vocale, ci aşa cum ar fi emanat de-a dreptul din Cosmos. Rosti, să mă lămurească:

– Sunt plantonul lagărului.

Nu avusesem cunoştinţă până atunci despre existenţa unei atari atribuţiuni pentru un purtător de zeghe. Datorită acestei recomandări, am priceput cu ce se ocupa pe lutul ce podea dormitorul, fiindcă, după cum am menţionat, răsărise cu o mătură în mână, ca un Neptun purtător de trident.

Se ridică în picioare. Mă miram cum răzbea să suporte povara hainelor vărgate. Era o faţă de bătrân. Doar mijlocul ochilor, cum am mai declarat-o, pâlpâia viu în el. Îmi făcea rău să-l contemplu. Atinsese ultimul grad de distrofie. Respira gâfâit pe marginea propriei sale gropi. Mă miram că nu-i auzeam horcăitul sfârşitului.

– Doctorul Dabija, se apropie târşâit de mine şi-mi întinse mâna numai zgârciuri şi beţe.

Mă înconjura cu un surâs cald ce nu aparţinea trupului său fantomatic, ci era împrumutat acestuia, de la distanţă, ca şi când sufletul i-ar fi bântuit pe deasupra şi-i folosea corpul pentru a păstra legăturile cu pământul. Dacă glăsuirea nu-i era atât de logică şi la obiect, nu mi-ar fi venit peste mână să-l socotesc strigoiul unui puşcăriaş mort prin acele locuri, uitat de toţi şi revenind să cerşească o rugăciune de dezlegare. Dar nu; am aflat curând, fără nici o reţinere din partea sa – obişnuită la noi ceilalţi, cât încă nu ne încredinţam asupra caracterului conlocutorului -, fără nici un ascunziş, că fusese arestat în afacerea “Rugul aprins”. Am schimbat cu dragoste idei despre fericirile credinciosului, despre zumzetul încălzitor al inimii iubitoare de Dumnezeu, despre viaţa de după moarte şi despre lucruri de mult mai măruntă însemnătate, precum studiile mele din trecut, nesiguranţa asupra a cum avea să-mi arate traiul după eliberare şi asupra incertitudinii privitoare la profesia sau meşteşugul meu viitor, că – bănuiesc a o mai fi scris – mi se întrerupsese frecventarea cursurilor universitare în anul al doilea, abia pornit.

Timpul se abstrăsese din preajma noastră şi dialogam pe o gură de rai mică, după măsura costelivilor visători ce eram. Când se vesti un început de forfotă din direcţia bucătăriei, am tras cortina de stele ce ne despărţise de realitate şi mi-am luat rămas bun, să mă feresc de căutăturile celor care mi-ar fi putut pedepsi revenirea de câteva ceasuri la starea firească a omului, adică nimbată de iubirea dintre fraţi.

– Voiam să-ţi spun ceva.

Eram nerăbdător să ies, strâns cu uşa de instinctul de conservare redevenit activ.

– Nu-ţi mai bate capul cu nimic din câte te frământă. Dumnezeu te pregăteşte să scrii spre lauda Sa. Vei fi un izvoditor de cărţi închinate Lui. Ele vor răspândi credinţa, vor îmblânzi sufletele, vor îndemna la frăţietate. Fii liniştit, Dumnezeu a ales în locul tău. Fii binecuvântat!

“Totuşi, este bolnav.” – am regretat să constat în ultima clipă a agapei intelectuale la care luasem parte, oaspete mai cinstit ca oricine. Şi nu mă refeream la o maladie trupească, ci la una a sufletului plecat prea departe în ţinuturile fără de margine ale închipuirii şi care nu-şi mai găsise calea de întoarcere.

Niciodată, până la capătul ispăşirii mele, nu am mai avut prilejul să-l întâlnesc. Aceasta a fost cea dintâi pedeapsă pentru asprimea cu care-l judecasem. A doua pedeapsă a constat în a-l întâlni în libertate. La câţiva ani buni după revenirea mea în familie.

Era zi de sărbătoare – Sfântul Dimitrie Basarabov. Mă târâsem ca melcul într-o coadă lungă şi stufoasă de persoane doritoare să sărute Moaştele în racla lor din Catedrala Patriarhiei. Mă aşezasem la rând pe la şapte dimineaţa şi se făcuse trei şi jumătate când am pornit-o în josul dealului, spre Hala de Carne din Piaţa Unirii. Alături de mine cobora fostul asistent universitar la Facultatea de Medicină. Nu apucase să se îngraşe. Îmi amintesc că mi-a reţinut atenţia lărgimea neretuşată a pantalonilor săi negri. Din vechea lui înfăţişare nu mai rămăsese decât privirea-i neobişnuită. Era ras proaspăt şi îşi tăiase obrajii în mai multe locuri; se pregătise cu neîndemânare să-l întâlnească pe Sfânt. Plutea în jurul său un aer jovial şi ingenuu, ca de Paşti sau de Crăciun, şi – nu ştiu de ce – extrem de balcanic.

L-am condus pe străzile acelea sugrumate ce se vărsau, după numeroase cotituri, printre căsuţe cu curte, pendulând peste veacurile al nouăsprezecelea şi al douăzecilea, în Calea Rahovei. Încrengătura celor discutate de noi acum contrazicea ultima mea impresie, ce mă însoţise după despărţirea de el de odinioară. Şi-mi părea rău că mă dovedisem necruţător faţă de felul său oarecum mai fantezist de a mă fi încurajat. În definitiv, cu ce-mi greşise? Doar că încercase să mă îndrume pe un drum pe care m-ar fi dorit angajat, folosindu-se de tonul unei certitudini, adevărat – lipsită de acoperire. Numai că eu eram atât de copleşit de propriile mele întrebări şi disperări privind sfera practică imediat următoare eliberării ce se apropia, încât lumina folosită de el în călăuzirea mea mă jenase şi, în loc să o fi luat drept ceea ce era şi să-i fi depus opinia alături de câte altele se războiau în mine, pentru o evaluare ulterioară, o întunecam cu neîncrederea mea.

Abia de-mi trecură acestea prin minte că firul monologului său o apucă pe noi cărări sinuoase ce tindeau să mă smulgă din aceeaşi realitate ocolită de noi şi altcândva. Pleca, în dezvoltările sale, de la fapte aparent fără însemnătate, ale căror martori eram – cum păşeam pe asfalt fără zgomot -, ori de la făpturi întâlnite în cale. Un cocoş, pe un gard prăpădit, îşi fâlfâi roşul de sânge şi curcubee, ce-ţi luau ochii, peste sărăcia grădinii şi răceala uliţei, ca şi când ar fi scuturat două bogat înflorate covoare olteneşti. Îşi însoţi mişcările ample de trâmbiţa puternică a cucurigului desfăşurat din note numeroase, atât grave, cât şi ascuţite.

Ce poet inegalabil aveam alături de mine şi cum nu ştiusem a-l cunoaşte! Pedeapsă îmi era chiar această descoperire. Şi cu atât mai osândit mă simt astăzi, că n-am ştiut fi la înălţimea dragostei sale pentru mine şi n-am apucat, până în pragul bătrâneţilor mele, să scriu un rând întru lauda lui Dumnezeu.

Tot iscodind despre deţinutul Vasile Voiculescu, îl întâlnesc pe medicul Voiculescu Vasile, care l-a precedat. Îmi sunt menţionate diagnostice de neuitat, ajunse de domeniul legendar pentru familia sa.

O doamnă, de pildă, suferea de o alergie ce părea incurabilă. Nici un specialist nu izbutise să identifice pricina acesteia, nici s-o curme. Doctorul Vasile Voiculescu s-a interesat dacă simptomele se manifestau pe tot parcursul anului sau doar în anumite perioade ale lui. A aflat că se produceau doar iarna. Şi-a întrebat pacienta cu ce se îmbrăca în acel anotimp. Primi răspunsul că adăuga veşmintelor obişnuite un palton cu guler de blană negru. Medicul ceru să-l vadă. Constată că era vopsit. Recomandă să nu fie folosit o bucată de timp. Alergia dispăru: provenea de la vopseaua respectivă.

Un alt caz este proverbial. A fost chemat să vadă un prunc. Pierea fără să se ştie de ce. Sugea, dar era veşnic înfometat. Slăbea continuu. Nu numai că se făcuse apel la tot soiul de doctori, dar participaseră şi o sumă de somităţi la un consult comun.

Doctorul Voiculescu, după ce l-a cercetat, a cerut să fie alăptat de faţă cu el, lungindu-se copilul pe un cântar special pentru cei mici. A remarcat că, oricât sugea, laptele îngurgitat nu i se adăuga la greutate, să coboare talerul. Şi-a dat seama că o pieliţă de sub limbă împiedica mişcările acesteia, că procesul suptului se rezuma la o simplă strădanie, însă rezultatul nutritiv era nul, fiindcă băieţelul nu înghiţea decât ce i se scurgea întâmplător pe lângă limbă. Cu această constatare, medicul l-a salvat, recomandând intervenţia grabnică a chirurgului.

Vasile Voiculescu refuza onorariile. Îşi întreţinea familia sprijinindu-se exclusiv pe salariul primit pentru activitatea depusă la dispensarul de cartier de pe Bulevardul Ardealului, unde funcţiona. Astăzi acesta îi poartă numele.

A fi “doctor fără de arginţi” deriva din preocupările spirituale ale poetului. Foarte vechi, ele n-au devenit evidente pentru familie decât o dată cu moartea soţiei sale, în 1947. După ea, scriitorul s-a adâncit în asceză şi simţea tot mai imperios chemarea călugăriei.

– Noi, copiii, îmi mărturiseşte doamna Gaby Defour-Voiculescu, aproape că plângeam: “Cum, tată, să ne laşi şi să te închizi în mănăstire.?” – îmi repetă cu glasul disperat de atunci.

Pentru a-şi desăvârşi penitenţa, poetul refuza să i se mai încălzească odaia la vreme de iarnă. Reacţia copiilor la cererea lui a fost una de opoziţie categorică. Intenţionând să-i împiedice cu orice chip a mai face focul, mută cu trudă, fără ştirea nimănui, un corp al bibliotecii în dreptul sobei; îl rezemă de ea. Dacă nu s-ar fi ţinut seama de dorinţa sa, se risca provocarea unui incendiu.

Un geam spart al ferestrei din acea cameră îngăduise unui păianjen cu cruce să se tragă mai la adăpost decât în bolta de viţă din curte unde sălăşluise până atunci.

Veneau pe rând în vizită prietenii toţi: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Barbu Slătineanu. Prima privire o aruncau către ungherul păianjenului, îl regăseau acolo de fiecare dată, în dreptul locului de comunicare cu exteriorul. O rugau pe doamna Defour: “De ce nu faceţi ceva? De ce nu chemaţi geamgiul? Vreţi să moară tata? Nu vă daţi seama cine este? E un geniu! Trebuie îngrijit. Dumneavoastră nu ştiţi ce scrie!” După ce le explica lupta permanentă pe care o ducea pentru acea fereastră, doamna Defour ajungea la ceea ce o durea mai tare: “.Aşa este. Nu ştiu ce scrie, că nu ne citeşte în veci.”

După plecarea lor, intra la tatăl ei; îl implora să cheme geamgiul. “Uite ce e, măi copii: până n-o muri păianjenul ăsta de moarte bună, nu-i stric casa. Şi lăsaţi-mă-n pace!” – răspundea hotărât, adevărat Francisc din Assisi laic şi ortodox, care, fiind friguros, alesese să-i clănţănească dinţii decât să stânjenească o altă făptură a lui Dumnezeu.

Nu-l mai interesa mâncarea. Se hrănea numai cu nuci, mere, lapte, miere, griş. Nu-l preocupa îmbrăcămintea. Familia, de ruşine, îl obliga să pună pe sine haine bune, temându-se de judecata lumii.

Singurul lucru ce-l atrăgea era frecventarea mănăstirii Antim.

În 1952, cu osebire, Andrei Scrima nu lipsea din casa Voiculescu. Poetul şi-a dus familia la călugărirea sa, ca şi la a poetului şi pamfletarului Sandu Tudor. Preţuirea lui Vasile Voiculescu pentru cultura lor era nemărginită; mai ales pentru a celui dintâi.

Viaţa lăuntrică a deţinutului Vasile Voiculescu a căpătat, o dată cu schimbarea condiţiilor de trai, o direcţionare nouă, uluitoare pentru amatorul de literatură. Cel din urmă, dacă este suficient de informat, s-a obişnuit cu ideea că medicul, poet şi publicist dintre cei mai activi în perioada interbelică, făcuse jertfe dureroase ale libertăţii personale, ale timpului său, că-şi sacrificase nu rareori familia, dedicându-se scrisului. În ceea ce priveşte epoca ce a urmat, a amuţirii obşteşti datorată terorii, autorulLuptei cu îngerul e de presupus a fi fost cel mai prolific dintre literaţii interzişi tiparului. A lăsat, cantitativ vorbind, cea mai abundentă literatură de sertar din domeniul poeziei.

Mai mult decât atât, în cadrul acesteia şi-a depăşit incomensurabil propriul nivel artizanal, ideatic, al sensibilităţii, imagistic, umplând cu spiritul său un gol în istoria noastră literară şi este ridicol de presupus că un alt om de litere l-ar fi putut împlini în condiţiile cenzurării nelimitate a exprimării scriitoriceşti din perioada precedentă. Temerea de a nu mai ajunge vreodată să fie editat în cursul vieţii – ceea ce s-a şi petrecut – l-a confruntat cu apăsătoarea răspundere a judecăţii critice postmortem, perspectivă care, în mod categoric, ridică probleme esenţiale inşilor care şi-au educat simţul răspunderii personale faţă de opera lor, faţă de cultura neamului. La capătul acestei confruntări, creaţia sa a ajuns pe culme.

Va să zică, cititorul încunoştinţat asupra acestei evoluţii, acestor metamorfoze şi eforturi încununate de succes ale duhului, se aşteaptă ca, aidoma lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu să se fi depăşit încă o dată, pe parcursul celor peste patru ani de detenţie, şi să fi urcat mult mai sus – dacă este de închipuit aşa ceva – în căutarea Frumosului. Există scriitori, ca prietenul său Valeriu Anania, care s-au manifestat sub lespezile tăcerii prin cenacluri oficial socotite subversive (în cazul respectiv, trebuie citat cenaclul nuvelistului Barbu Slătineanu, frecventat, de altfel, şi de mai vârstnicul său amic Vasile Voiculescu) şi care, după arestare şi cuvenita eliberare (pentru cine nu ştie, şi autorul dramei în versuriGreul pământului a fost închis) au stupefiat amatorii de literatură prin vigoarea talentului lor, când au ajuns a fi publicaţi. Alţii au irumpt în literele noastre exclusiv în puşcărie, ca inegalabilul Sergiu Măndinescu, mult-chinuitul Costache Oprişan, Constantin Aurel Dragodan, cel cu gamă neobişnuit de colorată şi de variată (editat de subsemnatul) şi atâţia alţii, prea tineri în clipa când au gustat pentru prima oară fierul rece al cătuşelor, prea tineri pentru a fi avut răgazul să se fi cultivat pe măsura nevoilor meseriei, să-şi fi amplificat cunoştinţele în materie de limbaj şi fondul de trăire şi de originalitate necesare unor realizări cutremurătoare, cum s-au dovedit poemele lor din gherle şi lagăre.

Surpriza cititorului la care ne referim va fi mare. S-ar zice că Vasile Voiculescu n-a mai fost interesat de izbânda asupra lui însuşi în domeniul autoexprimării. Personal, nu a adus dindărătul gratiilor, înregistrate în memorie, după obiceiul eliberaţilor, lucrări elaborate în minte şi repetate până la definitiva învăţare pe de rost. Nici colegii săi de prin celulele călcate nu au scos de acolo atari mărturii memorate din şoaptele autorului. Lupta sa cu îngerul, prezentă în titlul citat, a avut un alt ţel decât exprimarea de sine (insist). Ea s-a desfăşurat în domeniile cunoaşterii de sine şi al înstăpânirii Sinelui asupra lui însuşi şi asupra Lumii Nevăzute!

Cât de departe a ajuns Vasile Voiculesu în depăşirea condiţiei umane, o va lămuri următorul dialog transcris de pe casetele reportofonului ce au surprins convorbirile mele cu fiica poetului.

– Doamnă, mi-a pomenit domnul Stroe Slătineanu că, printre alte mărturisiri ale tatălui dumneavoastră, s-au numărat unele privitoare la nişte mutaţii în corpul astral, făcute din închisoare acasă, de către Vasile Voiculescu. Se pare că poetul a susţinut autenticitatea acestora, enumerând, drept dovadă, cele ce aţi făcut în anumite zile precise, gesturi şi activităţi. Am mai aflat că v-a explicat a fi venit în căminul dumneavoastră folosindu-se de vehiculul concentrării. Vă rog să-mi vorbiţi despre aceste lucruri.

– Curând după ce a sosit de acolo, mi-a spus că, o dată pe zi – textual -, “îmi rezervam plăcerea să vin la tine. Făceam să sune clopoţelul”. Aveam un clopoţel mic, ca de sanie, agăţat în balcon. “Nu sunam la uşă. Intram şi mă închinam la icoana mare a lui Iisus Hristos pe care o ai aici.” N-am înţeles ce-mi spunea, vă rog să mă credeţi.

Cât de ciudat este că această convorbire cu gazda mea, desfăşurată de-a lungul a mai multe ceasuri, a fost întreruptă doar de două-trei ori de apelul telefonic şi niciodată de alt sunet. În schimb, tocmai acest fragment straniu, privitor la deplasările în spaţiu ale celui închis, a fost dublat, în depărtare, de un lătrat aburit de distanţă, vesel, amical, al cine ştie cărui câine din vecini. Ca şi cum patrupedul, cu un al şaselea simţ al dobitoacelor, ar fi adulmecat o prezenţă stranie în acea zonă a Bucureştilor, în acele secunde când evocam poetul decedat, stăpân al unor forţe oculte inexplicabile.

– N-am înţeles, continuă doamna, până ce, mai târziu, am avut ocazia să stau de vorbă cu un iniţiat. I-am destăinuit că tata practica “Rugăciunea Rugului Aprins”, lucru confirmat de mai multe persoane care m-au asigurat că ajunsese la o treaptă atinsă de prea puţini osârduitori. Acel domn m-a lămurit că tata nu mi-a vorbit de-a dreptul; socotea că nu-l puteam înţelege. Însă el realiza detaşarea din trup. Am discutat lucrurile acestea şi cu cineva care a stat cu tata în puşcărie. Această persoană mi-a povestit că Vasile Voiculescu se căţăra într-un pat de la nivelul cel mai de sus, deşi era bătrân şi-i venea greu s-o facă. Se retrăgea acolo şi, când colegii credeau că dormea, probabil că se detaşa în spirit. Alte comentarii nu-şi mai găsesc locul aici.

Totuşi, cât greşesc faţă de doctorul Dabija. Nu am ajuns eu, filolog prin vocaţie, opţiune şi studii, eu, care n-aş fi bănuit niciodată una ca aceasta, să slujesc Bisericii, ca profesor al studenţilor teologi? N-am publicat sumă de studii în revistele Ei? Nu am sfătuit eu tineretul să se apropie de semeni cu frăţească dragoste şi, mai ales, de treaza apărare a adevărului? Nici vorbă ca toate acestea să se învecineze cât de cât cu splendoarea ipostazei în care mă văzuse proiectat profetul din lagărul Salcia. Însă nici nu înseamnă că firul evoluţiei mele s-a desfăşurat aiurea decât pe urmele intuiţiilor sale. Cumpănindu-mi-se această remarcă, nu se vădeşte oare că eu am fost cel lipsit de minte, cel orb, cel surd, iar el – cuvântătorul viitorului? I se cuvine dreptatea de a-i recunoaşte, cu atâta întârziere ruşinată, precizia diagnosticului duhovnicesc cu care m-a aruncat în a doua mea întrupare, cu alte cuvinte în existenţa de după săvârşirea condamnării. Într-un fel foarte încâlcit, mi-l pot socoti zămislitor spiritual.

Dar, aşa cum am recunoscut, nu m-am purtat cu el după greutatea afirmaţiei solemne pe care abia am încheiat-o de scris. Dimpotrivă. Aceeaşi dovadă de insensibilitate am dat-o tuturor celor din “Rugul Aprins”. Poate şi fiindcă i-am fericit prea tare pentru a fi primit martiriul în numele Domnului, pe când mie mi se retrăsese această binecuvântare, din vina răcirii evlaviei personale.

Deoarece tot am ajuns cu istorisirea la perioada de după eliberare, îl voi pomeni pe părintele Felix, din aceeaşi Mănăstire Antim. Deşi ortodox – şi ce mai ortodox, căci era originar din Basarabia. -, avea chip de cleric catolic, ras întotdeauna cu grijă, atent la înfăţişare, delicat, respirând şi cultură laică. Alături de studiile teologice, le făcuse, dacă nu mă înşel, şi pe acelea de pictură, ca şi de muzică. Bun dirijor de cor, era şi un bun zugrav bisericesc. Iar când am bătut la uşa chiliei sale, tare s-a bucurat să se mai ivească prilejul să înveţe ceva, anume limba engleză, studiată de mine atunci într-o a doua serie de facultăţi, prima întreruptă fiindu-mi de condamnare. Avea nevoie să se descurce cu ea, pentru că părintele Patriarh Iustinian, apărător zelos al multor monahi persecutaţi de comunişti, îi tutela plecarea definitivă în Statele Unite ale Americii.

Nu numai că nu purta barbă noul meu prieten şi elevul meu trecut de vârstă, însă era chiar indignat de apariţia modei “bărboşilor”, ceea ce mă amuza, în secret, din partea unui călugăr.

Întâlnirile noastre cotidiene, din răstimpul a vreo două luni, sărace în împărtăşiri de amintiri şi de idei, în schimb bogate în acea atmosferă inefabilă a unei chilii, gustată numai de către aceia care au avut norocul să-i calce pragul cu reverenţă, ajungând astfel în stare să culeagă din ea adierile de dincolo de tavanul lumii, însemnau numai predare, luare de notiţe, exerciţii, încercări de conversaţie, când istovitoare, când entuziaste, când împiedicate, când urcând către fluenţă şi cursivitate. Nu progresam din punct de vedere spiritual decât într-o direcţie – aceea a dragostei creştineşti aplicate, străduindu-mă să slujesc zbucnirii părintelui Felix în lumea liberă.

Până când, într-o zi, la vreo zece minute după sosirea mea, în timp ce-i dădeam nu mai ştiu ce lămuriri, îşi ridică arătătorul către buze. Încetai să vorbesc, nedumerit. L-am văzut înălţându-se uşurel de pe scaun, străbătând tiptil micuţa cameră. Când ajunse la uşă, îşi mută cu încetinitorul braţul. De îndată ce degetele îi atinseră arama clanţei, se retrase brusc şi trase uşa după sine: se deschidea în interior. Împiedicându-se de propriile-i labe, un preot celib, care vieţuise în aceeaşi mănăstire de când n-o mai frecventam eu, dădu să se prăbuşească la pieptul său. Îşi pierduse echilibrul, cum stătuse încovoiat, cu ochiul sau cu pavilionul lipit de gaura cheii, spionând să afle cu ce se ocupa fratele său de credinţă.

– Ce făceai la uşă, părinte? – îl luă din scurt gazda mea; i se adresase cu o bărbăţie de adevărat luptător, pe care nu i-o cunoşteam.

Limba iudei se împleticea furioasă; bălmăjea vrute şi nevrute; se apăra, fără a fi fost acuzat; congestionat şi greţos, intenţiona să se arate ameninţător; se vădea – şi voia să fie considerat – un fel de Saul, când acesta mai era prigonitor al ucenicilor lui Hristos, şi nu izbutea să pară decât un prăpădit de mărăcine înfipt într-o parte dosnică a trupului, nebăgat în seamă nici măcar când îl smulgi din turul iţarilor, să-l arunci în colbul drumului. Era informatorul oficial al mănăstirii, cunoscut de tot omul datorită prostiei şi răutăţii sale, câinoşenie triplată de o imundă arghirofilie.

Ulterior am aflat despre mizerabila sa morală multe, alţi turnători – nu mai breji -denunţându-l public; într-atâta îl urau, mai dihai decât victimele sale, căci păcătosul ignora până şi legea nescrisă a cruţării între dânşii. Era şi a rămas unul dintre marii bolnavi psihici numiţi “reeducaţi” de la închisoarea Piteşti, devenit fiară în urma torturilor la care a fost supus şi un torţionar al preoţilor cu preponderenţă. Altarul, îmbrăţişat după eliberare, nu izbutise să înlocuiască ajutorul ce i l-ar fi putut da medicul psihiatru, ori democraţia – acest minunat tămăduitor al tuturor relelor -, la timpul potrivit.

Întovărăşirea mea cu părintele Felix ar fi avut şansa să însemne pentru mine o reluare a unor legături pierdute şi regăsite, a căror valoare crescuse enorm prin mijlocirea maturizării mele dospite de suferinţă. Faptul că reveneam către acel grup spiritual nu ca solicitant, ci ca solicitat, îmi conferea o brumă de încredere în sine, câtuşi de puţin dăunătoare caracterului, dimpotrivă – utilă, zic eu, acceptării legitimei superiorităţi în domeniul experienţei mistice a membrilor lui. Poziţia mea de posesor al unei vocaţii didactice le-ar fi impus o mai grijulie îndrumare a mea pe calea regăsirii de mine însumi. Dar n-am fost profesorul părintelui Felix destul de îndelungat timp pentru a mă întări în reobişnuirea cu aspiraţiile din adolescenţă. Drept care, la plecarea sa definitivă din ţară, l-am vizitat sporadic pe unul, pe celălalt, până nu i-am mai vizitat deloc. Singura mână întinsă pe plan spiritual de peste ocean de către fostul meu elev a fost o carte poştală ilustrată. În ea îmi scria ceva de felul acesta: “Am izbutit să mă descurc la vamă cu ceea ce m-aţi învăţat: sunt şi eu curios să văd ce o să mi se întâmple mai departe”.

Era un îndemn implicit să mă dedic catedrei: mi se confirma chemarea. Aşa am şi făcut.

Dacă şcoala medicinei l-a împins pe tânărul Voiculescu spre căutări în domeniul materialismului şi spre dezlegări cu ajutorul pozitivismului, încurajat de evoluţionism, după ce l-a smuls studiilor filologice începute, cu promisiunea că ştiinţa trupului uman îi va dezvălui mai multe despre om decât Facultatea de Litere unde se înscrisese iniţial (aceluiaşi destin îi va urma, peste zeci de ani, eseistul Ion Vianu), Littré, Claude Bernard, Auguste Comte, Charles Darwin, Spencer, în loc să-i aştearnă calea cu flori înmiresmate, conducându-l într-o lume nouă, bogată în roade viitoare, l-au îndrumat către hotarul unui pustiu. În acest deşert, dacă te avântai destul de departe, te-ai fi putut pomeni faţă-n faţă cu scheletul imens al unei metafizici descărnate, dezumanizate, uitată de esenţa ei, de Dumnezeire. Dar învăţăcelul nu asta sperase de la maeştrii săi.

Cu un salt spectaculos peste steiurile disperării, se agăţă de funiile esoterismului, se aburcă pe culmile Kabalei, ale Seferului, se supuse disciplinei alpine a poeticelor practici roscruciene predate de Péladan, se avântă în susul drumeagurilor sinuoase ale teosofiei, purtat pe rând de mână de Fabre d’Olivet, Saint Yves d’Alveidre, Eliphas Lévy, Papus, Schuré, Madame Blawatzky şi parcurse podişurile pline de crevase ale antroposofiei, urmărind lumina când vizibilă, când invizibilă a lui Rudolf Steiner.

Tovarăşii de drum cei mai apropiaţi i-au fost Carlyle, Emerson, Novalis şi Maurice Maeterlinck.

“Mărturisesc, m-a interesat această preumblare – scrie el mai târziu – şi m-am complăcut, aşa cum mi-ar plăcea să mă plimb printr-o galerie închisă, cu vitralii colorate. Treci printr-o dungă de galben mâhnit, intri în alta de roşu aprins, ca să păşeşti într-o a treia, de violet mistic. Dar am sfârşit prin a dori lumina cea albă, cea adevărată, şi am ieşit afară după ea, cu ochii la cer.”

Această “lumină albă” o întrevăzuse din cea mai fragedă copilărie. Noi nu mai cunoaştem mireasma casei ţărăneşti în care, serile, ori măcar duminicile după-amiaza, oarecine din familie – un bunic, de pildă – îşi pune ochelarii de sârmă, nu rareori prinşi de ureche în ochiul unui laţ de sfoară, coboară de pe dulap Sfânta Scriptură cu coji din ceara auriu castanie a lumânării, unsuroasă de uleiul din candela de deasupră-i şi stropită de pistruii negri ce consemnează plimbarea nervoasă a muştelor, ca pietricele însămânţate îndărătu-i de copil prin codrul din poveste. N-am ascultat glasul slovenirii anevoioase împiedicându-se înaintea silabelor împotmolite ca roţile grele ale tunurilor în brazdele de noroi închegat săpate-n drum, seninătatea tenorală şi lineară a acelei voci luându-şi-o drept model pe aceea a dascălului de la strană, adică evitând accentele afective, lipsindu-se de sublinieri ale textului, de cele mai multe ori trecând în zbor pe deasupra virgulelor şi a tuturor celorlalte semne de punctuaţie, întocmai ca Verbul începutului împotriva căruia nu se ridicaseră încă stavilele Spaţiului Creat.

Uneori, când lectura o făcea o fătucă, un băietan, cu sufletul cleştar şi mâinile roşite spre vioriu de sângele dudelor, ea se înălţa mai ales din Vieţile Sfinţilor, din Minee sau Apostol, că Biblia sta mai presus de întinderea cititorului. Ceasloave şi Psaltiri, Gromovnice şi Patericuri străjuiau pacea duhurilor şi o reaşezau peste frământările şi ispitele săptămânii. S-au dus gospodarii din trecut obişnuiţi să-şi cinstească viaţa cu buchia şi cu învăţătura depuse strat de strat, timp de zeci de ani, peste clasa unică primară urmată printre salturile iezilor şi mugetele vacilor scoase la păscut întru ajutorarea părinţilor.

Unul dintre pruncii crescuţi creştineşte în atari familii, ştiutor în azbuchii de la patru ani bălai, într-atâta se învrednicise cu visarea, încât Iliada şi Odiseea sa îi erau Cărţile Vechiului Testament, îl ţinea pe Avraam drept Nestor, iar Iacov îi slujea de Ahile, troienii-i deveniseră filisteni, după cum pe Agamemnon îl recunoştea în Samson.

Dacă ar fi fost numai basm Istoria Sfântă şi încai nu era lucru de şagă, însă Ea i se împletea cu viaţa, lui Vasile. Aşa se făcu, într-o bună dimineaţă, când el şi cu soră-sa a mare băteau cu talpa apele ziurelului de ziuă, că i se năzări (sau să fi fost vedenie şi minune?) în ochii rotunjiţi de fericită uimire, a cuprinde cerul, cât era de întins şi de opalin, umplut cu un înger nemărginit altcum decât întinsul zării: veghea asupra pământului. Şi i s-a mai întâmplat ceva altcândva. Muma lui îi îndesase în buzunarul de la piept Epistolia Maicii Domnului, cumpărată pe cinci bănuţi, să-l apere de cele rele. Iar flăcăoaşul de-o şchioapă simţise cărţulia cât două cutii de chibrituri zbătându-i-se-n cuibul de pânză, ca o altă inimă, pui de vrabie. Alergase către războiul de ţesut al mamei, s-o vestească de neaşteptata îmboldire tremurată pe sfârc.

Aşa vieţuind, pe jumătate cu cele sfinte, pe jumătate cu cele lumeşti, slujea liturghia ca “părintele”, fără să sară o podobie; o ştia pe dinafară şi o desfăşura sub un nuc. Pe lângă aceasta, avea treabă de nu prididea cu slujba de îngropăciune, dublată de meseria groparului, pentru toţi abia ieşiţii din ou câţi răposau în ograda şi-n grădina părintească înainte de a fi apucat să-şi ia zborul.

Cât de greu este să-l recunoaştem în cursul superior, printre membrii fondatori ai Societăţii “Cap de raţă”, întemeiată de câţiva dintre elevii Liceului “Lazăr”, de lângă Cişmigiu. La inaugurarea acesteia, avu loc, noaptea, o jertfă sângeroasă: fură sacrificate măcăitele legănate-n pene ale domnului director Vasile Păun, prin tăierea capetelor, masacru păgân şi nelegiuit. Dacă-l căutăm bine pe acest Vasile Voiculescu, puşlamaua despre care vorbesc, o să-l găsim pe scena Teatrului Naţional, în Capul de Răţoi , piesa colegului său co-fondator George Constantinescu, alias actorul Ciprian; după cum spiritul ghiduş al năzbâtiilor lor încă neprimenite de judecată respiră în scrierile trăznite în veci ale altui co-fondator, Demetrescu-Buzău, acela de şi-a zis mai târziu Urmuz, viitorul grefier – şi de pe atunci geniu – care şi-a luat viaţa cu un glonţ la Şosea.

Copilul şi adolescentul nostru să fie poetul lui Dumnezeu, acela care, matur, i-a cercetat pe cei mai râvnitori duhovnici ai Ortoxiei române, să le împărtăşească soarta – încă nebănuită pe atunci – a muceniciei? Cu astfel de salturi să i se fi oţelit îndrăzneala de a se agăţa de Trapezele Cerului? Arena circului său dumnezeiesc o alcătuiau plaiurile sufletului: zbura sub îngerul Pantocrator rămas cu el din copilărie, înscris zâmbitor pe cupola cu stele, zbura peste jivinele îmblânzite cu foc şi bici, spre hazul zecilor de mii de gură-cască, iubitori de literatură, zbura şi n-ar mai fi ostenit de strămutare.

“Din piscul Tău, de-ngădui, niciodată,

Pentru nimic să nu mă mai cobor”,

cum va scrie, încântat.

Activitatea acestui cerc despre care mă străduiesc să adun veşti pornise cu mult înainte de a-i cunoaşte eu, la cei şaisprezece ani ai mei, pe unii dintre membrii lui, anume încă de prin 1945. Trebuie adăugate şi alte nume de seamă la acelea şterse din hârţoagele Stării Civile, purtătorii acestorlalte neajungând în faţa completului de judecată, slavă Domnului! Este vorba despre părintele Petroniu Tănase, mai târziu vieţuitor la Mănăstirea Sihăstria, iar acum stareţ al Schitului Podromul, de la Muntele Athos; fratele de mănăstire Pavel Leca, botezat ulterior, ca monah, Paulin. Lista laicilor se cade mărită de asemenea. Participau la reuniuni excelentul bizantinolog, al cărui coleg am avut cinstea să fiu în cancelaria Facultăţii de Teologie, profesorul Alexandru Elian; profesorul Virgil Stancovici; compozitorul Paul Constantinescu; profesorul Todiraşcu; Paul Sterian; pictoriţa şi conferenţiarul Olga Greceanu; ca şi un grup de 10-12 studenţi, dintre care viitorul logician Valeriu Streinu şi monograful “Rugului aprins”, dr. Nicolae Nicolau.

Amiciţia tuturor acestora, durată în numele dragostei creştine şi a căutării unei mai bune trăiri şi apropieri de Adevăr, a fost magnetizată de apariţia neaşteptată, în mijlocul lor, a unui trimis al lui Dumnezeu, adus de tare departe pentru astâmpărarea setei lor de Absolut. Este vorba despre ieromonahul Ivan Culighin, duhovnicul Mitropolitului rus Nicolae de Rostov, confesor format într-un schit, Optina-Pustina, dependent de renumita Mănăstire Optina, situată la miazănoapte de Moscova.

Cum de se rătăcise acela pe meleagurile noastre? Mitropolitul numit fusese coleg de studii şi prieten apropiat cu viitorul Patriarh al României Nicodim, întâlnindu-se ei pe băncile universitare, la Kiev. Capul Bisericii Ortodoxe Române îi oferise adăpost la Mănăstirea Cernica, iar el se refugiase dimpreună cu duhovnicul său, să-l apere şi pe acesta de agresivitatea tot mai anevoie de suferit a cruzimii nejudecate cu care ateismul comunist se străduia să înăbuşe glasul lui Iisus Hristos.

Începând cu toamna anului 1945, părintele Ivan Culighin se mută la Antim, mânat de curiozitatea de a cunoaşte preocupările clericilor şi laicilor convorbitori aici, zvonul despre râvna cărora ajunsese până la el. Pe drum, în tramvaiul ce-l aducea din cartierul Pantelimon, a întâlnit şi omul de trebuinţă lui, cum nu era cunoscător al limbii române: un ostaş basarabean, tălmaciul său de atunci înainte timp de doi ani, până în ianuarie 1947, când au fost ambii arestaţi, recuperaţi de sovietici şi deportaţi împreună.

Sosirea sa inopinată între cercetătorii din mijlocul Bucureştilor ai căilor spirituale avu rolul unui ferment neasemuit. “Duhovnicul Mitropolitului de Rostov devine părintele părinţilor duhovniceşti şi al întregului grup de studioşi şi conferenţiari de la Antim” (dr. Nicolae Nicolau, “Rugul aprins al Maicii Domnului”, în Din documentele rezistenţei , nr. 4, 1992, p. 30; tot din această prezentare am dobândit şi celelalte informaţii din capitolul de faţă).

Mănăstirea Govora, prin stareţul local Antonie Barbălungă, îi găzdui pe toţi, în vara lui 1946, într-un refugiu al adâncirii filocalice. Atunci răsări ideea de a se întemeia o asociaţie cu statut legal, menită răspândirii Ortodoxiei prin conferinţe publice şi autorizate, denumită “Rugul Aprins al Maicii Domnului”: “Ia astfel naştere “Rugul aprins al Maicii Domnului”, pe fundamentul unui concept al misticii ruse transmis de părintele Ivan şi având drept ultim scop realizarea climatului interior care să permită exerciţiul rugăciunii inimii. “Rugăciunea Inimii” (“Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”), atât de greu de dus chiar într-un mediu înduhovnicit, de chinovie retrasă departe de lume; rugăciunea inimii avea să fie raţiunea ultimă a activităţii acestor oameni din secolul al XX-lea” (ibidem ).

Denumirea “Rugul Aprins” provenea de la o icoană adusă de către acelaşi monah rus, reprezentând-o pe Sânta Fecioară deasupra unui rug aprins.

Acesta a fost preludiul unei a treia etape în organizarea şi manifestarea pâlcului de prieteni duhovniceşti. Ei începură să susţină conferinţe, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim, la etaj, în fiecare duminică, în faţa unui auditoriu foarte numeros, atras de subiectele lor apologetice şi mistice, cuvântări urmate de întrebări şi comentarii. După cum le caracterizează acelaşi martor, dr. Nicolae Nicolau, participant nelipsit printre cei mai tineri din acea epocă: “Era o sărbătoare a spiritului. Bibliografia savantă expusă în text, fără ostentaţie, citatele neobositoare şi totdeauna utile, detalierile pertinente necesitate de nivelul aperceptiv variat al auditoriului, zelul conferenţiarului şi, nu în ultimul rând, personalitatea fiecăruia dintre vorbitori, în sfârşit disponibilitatea apriorică a asistenţei de a audia o replică justă şi discretă la furia materialist-atee care bântuia afară, totul şi toate uşurau osmoza spirituală care se înstăpânea acolo” ( ibidem , p. 32).

Citez după aceeaşi sursă câteva dintre temele abordate: “Isihasmul; Iisus – logosul întrupat; Păcatul originar; Scena şi altarul; Rugăciunea Inimii; Exegeza smochinului blestemat; medalioane ale marilor mistici ai Filocaliei” ( ibidem , p. 33).

Înainte de a încheia paginile privind acei ani demult spulberaţi, i se cuvine cititorului să afle câte ceva despre rolul de neegalat al acelor minunaţi sfetnici ai sufletelor şi despre clipa lor unică în istoria teologiei române. Singurul care poate cuvânta cu privire la acestea este acelaşi memorialist la care apelăm întruna în capitolul de faţă.

“Într-o epocă de mari convulsii sociale, politice şi spirituale, oricine era interesat despre soarta societăţii româneşti şi nu numai a ei, precum şi, pe alte planuri, de traiectoria şi finalul avatarurilor sale sufleteşti, se vedea obligat să-şi definească poziţia intimă.

Evantaiul opţiunilor era destul de limitat, nuanţările fiind minime: de la centru spre stânga şi spre extrema stângă. Dar, ca să mai rămâi indiferent, retras în turnul propriu al unei poziţii intelectuale de erudit, pasionat de document şi reflecţie, nimenea nu mai putea rămâne. Marile răsturnări, violentările vechilor tipare, arbitrariul şi incompetenţa, violenţa zisă revoluţionară ori progresistă, toate obligau la abandonarea conceptelor greu definibile şi fără perspectivă.

Şi aici a apărut Antimul; pentru mulţi – o întâlnire pe drumul Damascului.

Căzând pe terenuri virgine ori abia desţelenite sau pe conştiinţe ostenite de contradicţii şi înfrângeri, Antimul oferea mâna întinsă, limanul liniştit, lumina întâlnirii pe drumul aceluiaşi Damasc. Acesta este poate cel mai important rol pe care l-a avut grupul de la Antim.

Dar încă o remarcă trebuie făcută şi asupra ei va trebui să se insiste de către viitorii studioşi ai fenomenului. Anume: grupul de la Antim, compus din mireni şi clerici ortodocşi, intelectuali, universitari, trăia în duh autentic creştin, Creştinismul nu era, pentru aparţinătorii “Rugului Aprins”, un fenomen de cultură, ca pentru alţi filosofi români în fond atei. Aprofundarea creştinismului nu era un rafinat joc intelectual, după cum nici acceptarea lui nu era o savantă concesie de circumstanţă, făcută pentru menajarea anumitor susceptibilităţi. Nu! Explorarea frumuseţilor lui se făcea dinăuntru. Acesta este termenul: dinăuntru; de pe poziţia intelectualului care sesizează în sine tulburarea aceea premergătoare marilor revelaţii, acea fecundă nostalgie a paradisului pierdut. Pentru ei, Mântuitorul nu era unul dintre marii, nici cel mai mare, ci era singurul, adevăratul Dumnezeu. Christos era viu şi lucra în ei, nu pentru că ei avuseseră norocul ca nişte savante silogisme să li-l legitimeze, ci pentru că, preexistând în sufletul lor, unde îi aştepta demult, acum li se descoperea lor, care îl căutaseră” (p. 34-36).

Urmă, în ianuarie 1947, răpirea părintelui Ivan Culighin şi a ostaşului său. Prin anul 1948, cei zece-doisprezece studenţi participanţi fură şi ei arestaţi sau adoptară statut de fugari hăituiţi.

Grupul rămas îşi schimbă reşedinţa la Mănăstirea Plumbuita, de la marginea Bucureştilor, şi-şi reduse activitatea la un număr mic de participanţi. Până în 1958, când toţi membrii lui de seamă au fost condamnaţi.

Există nişte mărturii cu privire la poetul lotului “Rugul aprins”, aşa cum a apărut colegilor săi de boxă în timpul procesului. Ele aparţin blândului, dreptului şi curajosului care nu cunoştea ostentaţia Emil Mihăilescu şi sunt consemnate de Raluca Barac, în Din documentele rezistenţei , nr. 4 (p. 40-55). În ele se aduc unele elemente noi privitoare la misiunea sa de medic şi se accentuează altele, acum cunoscute cititorului.

“Pe ultimul loc în proces a apărut în mod tulburător şi neaşteptat medicul şi poetul Vasile Voiculescu, care avea multe puncte comune cu părintele D. Stăniloae, ca modestie şi blândeţe. În cele două zile ale procesului, stând în boxă alături de poet, l-am putut observa cât de străin şi speriat părea de atmosfera tribunalului, cred că avea mai mult de 60 ani şi era atât de uluit, încât am căutat, permanent, să-l încurajez. Nu pot uita că, în rechizitoriul procurorului (care se poate mândri cu acest proces), unul dintre capetele de acuzare împotriva poetului şi medicului V. Voiculescu a fost acela că primise ordine şi merite de la regimul burghezo-moşieresc. În pledoaria lui, avocatul apărării a menţionat, ca răspuns, că doctorul Voiculescu, ca medic militar, în timpul primului război mondial, a fost decorat pentru munca depusă şi pentru faptul că, bolnav fiind de tifos, a rămas să îngrijească răniţii în loc să plece într-un spital în spatele frontului. Tot degeaba s-a menţionat, cu probe, că, în timp ce la noi în ţară poetul nu mai fusese publicat, îi apăruseră două poezii într-o recentă antologie de poezie din URSS.

Totul a fost, de fapt, o înscenare de cea mai proastă calitate şi care nu putea apărea în public, la lumina zilei. Pedepsele au fost deosebit de severe: între 15 şi 25 ani închisoare pentru unii, iar pentru tineri, între 8 şi 5 ani. Poetul V. Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de detenţie şi a murit la câteva luni după ispăşirea pedepsei” (p. 45-46). Apare o măruntă inexactitate: a fost eliberat după patru ani săvârşiţi.

Unele caracterizări ale d-rului Nicolae Nicolau sunt întărite de notele cu un puternic dar al preciziei, făcute economicos de arhitectul Emil Mihăilescu; mă refer la acelea privitoare la roadele cultural-spirituale ale cercului de la Antim. De aceea, nu mă voi opri din citarea textului celui din urmă:

“În fond, ce stârnise şi provocase Securitatea?

Se prea poate să fie faptul că atât părintele Daniil, cât şi părintele Arsenie, prin temperamentele lor de luptători, stârneau în jurul lor curiozitatea unor adepţi şi, în felul acesta, incomodau puterea cel mai mult. Ceilalţi rămâneau nişte pasionaţi cărturari, cu o viaţă interioară, fără a avea însă vocaţia de a se expune a luptătorului, fiind mai degrabă izolaţi în munca lor. Desigur că părintele Daniil se făcuse remarcat de Securitate prin anii ’46-’48 în lumea Antimului, unde, prin prelegerile lui, urmărite de o serie de intelectuali precum V. Voiculescu, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu şi clerici, încerca să devină mentorul unei şcoli spirituale având în centru vechile învăţături filocalice. Aceste încercări le-a continuat şi în perioada pe care o cunosc eu, în anii ’55-’58, când un grup de studenţi de la diferite facultăţi, într-un număr mai restrâns sau mai mare, ne strângeam să-i ascultăm prelegerile. În peisajul nostru atât de sărac intelectual, cu o viaţă ternă, într-o atmosferă plină de suspiciuni, temeri şi laşitate, apariţiile în Bucureşti ale părintelui Daniil aveau darul să ne redeştepte la o altă viaţă. Atunci, la aceste întâlniri, mulţi dintre noi au avut revelaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi tot atunci ne-am deschis gustul pentru anumite lecturi. Fără îndoială, pentru unii dintre noi a fost şi un început de iniţiere isihastă; “Rugăciunea Inimii”, exerciţii de concentrare şi meditaţie sub îndrumarea părintelui Daniil. Adeseori, în grup, plecam duminicile la Plumbuita, să ascultăm predicile părintelui Sofian, care în acele vremuri grele dovedeau un adevărat curaj. În cerc mai restrâns îl vizitam şi pe părintele Benedict, în chilia lui de la Patriarhie, acesta fiind un duhovnic spiritual de o mare fineţe. La prof. Al. Mironescu, de câte ori cobora de la Rarău părintele Daniil, se ţineau adevărate cenacluri literare, la care participau şi unii din prietenii lui Şerban Mironescu. Acolo, în casa profesorului Mironescu, l-am întâlnit pentru întâia dată pe V. Voiculescu recitând cu modestie versuri proprii” (p. 46-47).

A sosit clipa când mi se cuvine să îmbogăţesc acest capitol ce trimite în paginile lui la alt condei, cu o altă reluare. De data aceasta, ea constituie un fragment dintr-o însăilare de istorisiri ale mele, intitulat Mâncătorul de trandafiri şi cămara şobolanului , apărut în 1992, în:Caidul. Nuvelele adolescenţei în temniţele comuniste(Bucureşti, Editura Divers-Press şi Editura Ramida). Din acest fragment, cititorul îşi va face o impresie mai completă asupra autorului la care am recurs până acum. Trebuie ştiut că toate numele folosite mai departe, excepţie făcând al său, sunt inventate. Acela autentic al excepţionalului student ieşean la Matematici, de neuitat şi care m-a ajutat să-mi sedimentez cunoştinţele şi mai ales să preţuiesc fărâmele originale ale propriei mele încercări de cugetare este: Mihai Cocuz.

“Cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea s-a desfăşurat într-o echipă de cinci inşi, parte din brigada de muncă aflată la porunca doctorului Măric. Acesta fusese medic militar, căpitan. Scunduţ, firav, gingaş, frumuşel ca o păpuşă. Condamnat, ca noi toţi, pentru o nimica toată: istorisise prietenilor (ah, prietenii. ce blestem, în epocă!) ceva al cărui martor fusese în satul de baştină din Bucovina cedată, al soţiei sale. Ce văzuse acolo? Pe cine să intereseze? Lucruri mărunte, de bună seamă, şi triste. Cine te poate scoate vinovat că ai ochi de văzut şi minte de înţeles? Cine? Iată că văzătorul lunecase printre cei în haine vărgate. Deoarece noi, aceştia, alcătuiam secta văzătorilor.

Nenorocirea lui Măric fu că foştii noştri brigadieri displăcuseră conducerii cu petliţe albastre. Erau moi, se purtau ca nişte deţinuţi egali cu noi. Fură înlocuiţi cu alţii. Printre cei din urmă, şi medicul. Numărându-se anterior printre apropiaţii mei, am pus vorbă bună pentru un student ieşean la Facultatea de Fizico-Matematici, pentru doi studenţi la aceea de Arhitectură din Bucureşti şi pentru un pui de ţăran, nedezlipit de unul dintre aceştia. Aşa s-a format echipa noastră.

Emil, studentul la Arhitectură, devenise un simbol pentru mine. Nu mă atrăsese către el doar aceea că era condamnat dimpreună cu nişte oameni de bine cunoscuţi mie în adolescenţă, ci şi pătimirea sa personală, sub privirile întregului lagăr, într-o noapte de neuitat de iarnă.

Pe înserate, revenind de la cine mai ştie ce muncă, cei o mie de oameni am fost opriţi la porţile lagărului.

Ni s-a ordonat să ne dezbrăcăm. O mie de bărbaţi goi, cu hainele împăturite la picioare. O percheziţie corporală de rutină, ne-am spus. Aşteptam destul de liniştiţi să ne vină rândul, să ne putem îmbrăca. Prima zăpadă, subţire, căzuse de două zile. Se topise pe locurile călcate, pe celelalte mai zăbovea, fără vlagă. Nu era nici frig să crape pietrele, dar nici călduţ; atâta cât să îngheţe şi să se dezgheţe, dintr-una-ntr-alta. Ne frecam unii pe ceilalţi pe spinare sau singuri pe torace, picioare, braţe, să ne amăgim că ne punem sângele în mişcare. Din când în când, urletul unui paznic, plesnetul bastonului de cauciuc, bufnitura bâtei, scrâşnetul răngii, zbierătul celui lovit că părăsise poziţia de drepţi poruncită, lătratul câinilor-lup de pe margine.

De undeva din dreapta, apăruseră muncitori liberi, cu hârdaie şi cazane pline cu zer aburind, destinat crescătoriei de porci a gardienilor. Câmpul se umplu de un miros de lapte covăsit, lăsându-ne visători. Această invazie nocturnă de miresme nu ne era cunoscută. De obicei, la ceasul acela ne aflam între sârmele ghimpate, destul de departe de acel loc.

Paznicii confiscau orice piesă de îmbrăcăminte interzisă de regulament Ne lămuriserăm. Aşadar, despre asta era vorba: făceau pregătiri pentru anotimpul geros; se asigurau ca nici un condamnat să nu ascundă ceva ce l-ar fi apărat de frig.

Deodată se iscă învălmăşeală dincolo de numeroasele şiruri de bărbaţi despuiaţi ce mă despărţeau de locul unde se adunau în neorânduială hainele însuşite. Atenţia tuturora se încorda. Dacă se întâmpla să-i supere careva pe cei în uniformă, pedeapsa s-ar fi revărsat asupra tuturor becisnicilor din lagărul de muncă silnică. Toţi s-ar fi resemnat cu ea, cu o singură condiţie: să ştie pentru ce anume suferea, să aibă satisfacţia unei răzvrătiri, cât de mici, să nu rămână, în continuare, victimele unui destin absurd, mut, surd, închis în sine însuşi.

Setei comune de un spectacol al răzbunării i se turna pe gât oţet şi saramură. Emil – nu-l cunoşteam încă, dar, de pe urma acestei întâmplări, l-am iubit atât de tare – înota cu braţele răşchirate în aer, în mijlocul spaţiului depozit de zdrenţe, îşi păzea capul de loviturile ce plouau de pretutindeni. Nu încerca să scape prin fugă, deoarece caraliii îl împresuraseră. Dintr-o izbitură, celui vânat îi săriseră ochelarii de pe nas. Foarte miop, neputându-se lipsi de ei, se aplecase să-i caute, pe pipăitelea. Câteva lovituri cu cizma îl îngenuncheară. Am mai apucat să văd şiroaiele de sânge năvălindu-i pe nas şi gură; i se prelingeau pe pieptul de fată, fără peri. Pe spinare şi pe fese, armele contondente năpustite asupra lui îi tăiaseră dungi roşii. Trupul i s-a prelins pe ţărână; se chircea când într-o parte, când în cealaltă; îl tocau cu bombeul, cu talpa ghintuită, cu tocul cu blacheu. Nu-şi mai apăra decât sexul, în palmele petrecute una peste cealaltă.

Ce se întâmplase? Când eram mutaţi cu şlepul dintr-un lagăr în altul, ni se încredinţa, cât dura călătoria, balotul cu haine civile ce ne aparţineau (“efecte”, li se zicea). Cu ultimul prilej, Emil îşi descususe mânecile pulovărului şi le strecurase în noul lagăr, să aibă cu ce-şi păzi plămânii când urma să vină iarna: le salvase de toate percheziţiile. Acum, că ninsese, le luase la purtare. Spre ghinionul său, le găsiseră şi le aruncaseră în maldărul acela inform. Tânărul, crezându-se destul de şiret, încercase să şi le fure îndărăt, dar fusese prins asupra faptei.

Impresionat ca şi mine de masacru, fiul de plugar se lipise de el tot atunci. Nu cred că am schimbat cu Todoraş mai mult de o sută de vorbe într-o vară, cât am muncit împreună. Mi-era drag deoarece credea că îl apăra pe Emil. De cine? Poate de el însuşi.

George fusese coleg de an universitar cu Emil. Poate că voi schiţa cândva soarta lui deosebit de tragică. Pentru moment, nu are rost să spun mai mult decât că suferea de o prăbuşire nervoasă părelnic fără scăpare şi că nu se putea schimba nici o vorbă cu el. Primea cuvintele de mângâiere, dar nu mai era în stare să comunice cu semenii.

Dan, matematicianul, reprezenta, probabil, cea mai strălucită figură de intelectual dintre cele patru-cinci mii de oameni întâlniţi de mine în cursul unei detenţii relativ scurte; căci, între noi fie vorba, ce însemnătate să aibă timpul scurs între douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, când alţii au zăcut prin gherle şi un sfert de veac? Înţelepciunea blândă, tolerantă, replica ascuţită, fără să ajungă vreodată să rănească, tăria sa de a se purta permanent ca un frate mai mare, necunoaşterea temerii, ceea ce niciodată nu-l conducea, totuşi, până la îndrăzneli necugetate, toate trăsăturile sale se mulau atât de bine pe nevoile mele, încât nicicând nu mi s-a înscris în suflet cu mai multă acuitate personalitatea altui amic. Aspirasem, pe parcursul lung al condamnării străbătut până atunci, să întâlnesc un om înzestrat cu o temeinică pregătire filosofică, ca şi cu informaţie culturală de o mare amplitudine.

Emil şi cu mine îi sorbeam monologurile fără capăt. Oricât de mult îl preţuiam pe cel dintâi, cum Emil nu se simţea aplecat către artele cuvântului, mă rodea o umbră de gelozie pentru fiece clipă când novicele într-ale arhitecturii mi-l răpea pe Dan, îmbiindu-l să se dăruiască unor teme cu caracter general, eu istovindu-mă de nesaţul după discuţii privitoare la teatru şi literatură. Însă Emil era un om de o rară discreţie. Ca şi când ar fi simţit febrilitatea aşteptărilor mele şi că, involuntar, îmi punea piedici întru împlinirea lor, se retrăgea adesea în convorbiri şuşotite cu prietenul său, pe care altfel nici nu-l simţeam a fi fost de faţă. În atari clipe, sufletul meu egoist se revărsa ca un ou spart şi se lăfăia senzual, conştient de libertatea totală ce îi era îngăduită, scăldându-se în tiradele lui Dan.

Ce zile bogate în exultarea raţiunii! Câte bucurii pot încăpea sub aţintirea mitralierelor de pază! Cât de departe de ideea pedepsei prin detenţie se situează doi bărbaţi afundaţi în treburile minţii şi ale duhului! Cât de slobozi suntem în condiţiile celei mai aspre temniţe, dacă întâlnim un om pe măsura nevoii noastre de absolut! Căci libertatea este alt nume al prieteniei celei adevărate. Iar lipsa ei o resimţi ca pe o cumplită înlănţuire, atunci când te leagă de un semen al tău obligaţii sociale sărace în dulcea înţelegere a amiciţiei.

Tumultul acesta de raze netulburate era judecat de doctorul Măric, brigadierul a cărui singurătate nu o îmblânzea vorba bună sau cea adâncă a nimănui. El ne agrava sentinţa, refuzându-ne mâncarea bună-rea, câtă socotea comenduirea că ne datora. Deoarece nu izbuteam să ne îndeplinim norma de roabe cu pământ câte aveam de cărat zilnic, medicul nu ne învrednicea decât cu jumătate din polonicul de zeamă lungă ce ne era destinat” (p. 191-195).

Arhitectul Emil Mihăilescu, pentru a reveni la portetele sale limpezi şi nepărtinitoare, a înjghebat şi unul al părintelui Daniil, întâlnit de noi într-un colţ paradisiac al Mănăstirii Antim şi care era şeful lotului creat de Securitate. Evocarea priveşte anchetele arhitectului de astăzi:

“Tot atunci mi-au arătat în dosare o mulţime de decupări din ziarele dinainte de război, cu articole fulminante scrise de Sandu Tudor (părintele Daniil) împotriva crimelor comise de Stalin în Rusia, împotriva comunismului. Erau articole scrise pe un ton polemic şi foarte vitriolat – o adevărată antologie de articole anticomuniste adunate cu grijă din presa vremii. Sandu Tudor fusese directorul ziarului Credinţa , un ziar anticomunist de orientare spre dreapta, fără a fi tributar mişcării legionare; avea doar o linie creştin-ortodoxă militantă. În aceste articole recunoşteam personalitatea părintelui Daniil, care avea vocaţie de mentor spiritual, temperament de luptător în tranşee, elocinţă şi spirit caustic, pătrunzător şi intolerant. De altfel, atitudinea fermă, curajoasă, de o mare nobleţe sufletească, a păstrat-o pe toată durata procesului; nu s-a apărat pe sine nici un moment – îşi cunoştea foarte bine adversarii şi nu-şi făcea nici o iluzie în ceea ce priveşte soarta lui. Permanent a luat apărarea celorlalţi şi, în special, a celor cinci tineri de soarta cărora se simţea răspunzător” (p. 42).

Pentru a profita de faptul că acest capitol s-a clădit de la sine exclusiv din citate, îl voi încheia dedicându-i unuia dintre aceşti studenţi care, cum spune Emil Mihăilescu, “cu dinamismul şi neastâmpărul său, era oarecum şeful grupului de tineri şi care reuşise să ne trezească din nepăsare şi indolenţă, aducându-ne în preajma atâtor oameni deosebiţi, în contact cu o altă zonă a cunoaşterii, atât de captivantă” (p. 54), închinându-i, ziceam, o amintire personală, publicată în acelaşi volum Caidul. Nuvelele adolescentei în temniţele comuniste – povestireaOmul strâmb , o amintire despre cum poate comunismul transforma o atare personalitate.

“Fusese singurul angajat civil care-şi luase cu de la sine putere dreptul de a-şi depăşi atribuţiile. Se năpustea în noi ca un caraliu. Muşca sudălmile cu care ne strunea la muncă, ne grăbea ritmul – şi aşa extenuant -, ne potopea cu injurii şi, ceea ce ni se părea cel mai jignitor., ne compara cu el. Ca vârstă, unii studenţi erau nişte copii ceva mai mari, iar mândria ne stătea la pândă ca şarpele ridicat în coadă. Se vedea pe sine de parcă ar fi fost atlet, bolnav cum era de complexele celor mărunţi şi fără înzestrări fizice, a căror unică vlagă stă în excitarea nervoasă şi în excesul tiroidian. Îşi pomenea până la osteneală performanţele în box – poate şi pentru a preveni o eventuală revoltă a vreunui exasperat, căci, aidoma tuturor paznicilor reangajaţi, tremura şi el de frica răzvrătirii acelora călcaţi în picioare. Mai recunoşteam în comportamentul său neeradicarea sadismului caracterizând puştiul ce fusese odinioară, care, probabil, aţâţa, fără minte, câinele în lanţ, să-i deguste furia neputincioasă, când el, băieţelul, era apărat de ea prin zgarda dulăului şi prin propria-i distanţă de zăvod. Îl ascultam cu milă, fiindcă, în mod evident, se impunea ca un biet lăudăros îmbătat de înseşi cuvintele sale: din acestea reieşea limpede că cele mai mari satisfacţii posibile lui nu erau râvnite mai sus decât de a fi fost socotit un bărbat puternic.

Cum era firesc, el continua să urle, noi să tăcem, deoarece loc de replică nu exista.

În grupa din care făceam parte, aciuiserăm şi un fost student la Arhitectură. Spaimele anchetelor, tensiunea şi nevoile închisorilor îi secătuiseră resursele psihice. Se refugiase într-un autism aproape total. Era deposedat de voinţă. Toate faptele sale, extrem de puţin numeroase, decurgeau din obişnuinţă; rutiniere, puteau păcăli la prima ochire, ca aparţinând unui cuget sănătos, ele neieşind din comun prin nimic. Curând, atrăgea luarea aminte prin abulie, prin neparticipare, prin covârşitoarea oboseală sufletească ce respira din întreaga lui făptură. Distrofia – pe un fond biologic nativ neînclinat spre depunerile de grăsime – se instalase în conştiinţele noastre, ale prietenilor săi, ca un fel de avertisment asupra a ceea ce urma să trăim la rândul nostru, mai devreme sau mai târziu. Cu atât mai tare îl ocroteam, încercam să preluăm cât mai mult din sarcina lui de muncă şi – când se apropia un reprezentant al conducerii de zona unde ne aflam – să-l convingem să mimeze activitatea. Iniţial, din porţiile noastre de mâncare, i-am adunat lui o a doua, suplimentară. N-a durat mult strădania, deoarece curând ne-am lăsat – poate prea uşor – convinşi că nu exista mijloc să-l îndemnăm să mănânce până la capăt măcar polonicul rezervat lui de comenduire.

Tocmai asupra acestui condamnat s-au repezit fulgerele mânioase ale meşterului. Mai întâi, l-a descoperit zăcând în roabă, în toropeala dulce a soarelui. Apoi a descoperit cât de slăbănog era. Aceasta i-a stimulat apetitul de a-i ţine o conferinţă privitoare la eficacitatea sportului în formarea tineretului. Cum nu se declanşa nici o încuviinţare elogioasă, se înfurie de-a binelea. Sări să-l lovească, pretinzând că tăcerea celuilalt îi ultragia bunăvoinţa. În ultima clipă, îşi înfrână nevoia de a brutaliza pe loc. Îşi amintise, desigur, că regulamentul îi interzicea contactul direct cu noi. Porni în căutarea unui sergent-major, oricare i-ar fi ieşit în cale, aruncând în urmă tot felul de ameninţări potrivite prilejului. Ştiam ce aştepta de la gardian şi nu ne îndoiam că acea nădejde urma să i se împlinească fără întârziere. Inimile ni se îndoliaseră, fără să mai fie nevoie de concretizarea demersului său.

Din fericire pentru colegul nostru, singurul gradat aflat mai aproape de noi era magazionerul de unelte. Înalt şi subţire ca un par, spre deosebire de obiect, firea molâie îi înclinase şira spinării. Cearcăne mari îi umbreau tenul ţigănos. Membrele prea lungi îl făceau niţel caraghios, cu atât mai mult, cu cât mişcările lor erau efectuate imprecis, ca din inerţia balansului. Privirile melancolice, dar şi injectate, nu-şi trădau decât foarte arareori gândul prin cuvânt. Părea înveninat, însă nu se manifesta. Cum era întruna mofluz, constituia un pericol. De fapt, temerea noastră, a unor fiinţe îndelung familiarizate cu răutatea umană, depăşea nocivitatea lui. Oricare dintre ceilalţi caralii, stimulat de denunţul angajatului civil, s-ar fi grăbit, mâncând pământul, către grupul nostru, să-l răzbune pe laş. Acesta venea alene, absent, neliniştit. Şi avea de ce să nu fie prea semeţ. Aidoma slujbaşului care declanşase conflictul, nici lui nu-i era îngăduit să intervină în existenţa noastră, rolul său fiind dependent de serviciul economic. La faţa locului, puse câteva întrebări ca: “De ce nu munceşti, bă? De ce nu-i răspunzi domnului meşter când îţi vorbeşte? Ce crezi că-i dumnealui aici? E de râsul tău?” Acolitul se învârtea în jurul său ca o spirochetă, se agita, incrimina, recapitula, se explica, se plângea şi acuza. Omul în uniformă se aplecă lenevos şi apucă o coadă de cazma. O înălţă şi se încordă să izbească. Victima, până atunci într-o poziţie de drepţi foarte îndoielnică, deşi nu fusese lovită, se prăbuşi fără veste, cu un ţipăt ascuţit prelung. Prietenul nostru zăcea lungit, cutremurat de convulsii. Spume de salivă îi năpădiseră pe la colţurile gurii. “Dă-l în mă-sa, că face pe nebunu’.” – scuipă într-o parte gradatul, de parcă atât ar fi aşteptat pentru a părăsi zona constituită de noi, evitată de el pe cât putea. Salariatul civil insistă în aplicarea corecţiei, dar nu-l putu convinge. Se depărtară împreună. Cel care păstrase o tăcere perseverentă, inconştient de rezultatele ei iritante, continua să se zguduie pe pământul galben” (p. 57-60).

Să revenim la unul dintre capitolele anterioare, în căutarea limbuţiei cuiva, pricină a arestării multor intelectuali, monahi, preoţi şi studenţi. Iată o listă cât de cât completă a persoanelor condamnate în lotul “Rugul aprins”:

– scriitorul Vasile Voiculescu – decedat;

– scriitorul prof. Alexandru Mironescu – decedat;

– dr. Gh. Dabija – fost asistent universitar, grav bolnav;

– preotul prof. univ. Dumitru Stăniloae, astăzi membru al Academiei Române;

– pictorul arhimandrit Sofian Boghiu;

– pictorul şi dirijorul arhimandrit Felix Dubneac, astăzi Secretar Eparhial al Arhiepiscopiei noastre Misionare din Statele Unite ale Americii;

– pictorul monah Vartolomeu Dolhan – decedat;

– arhimandritul Roman Braga, astăzi duhovnic al mănăstirii de călugăriţe de lângă Jackson, Michigan, a cărei stareţă este sora sa, Maica Benedicta Braga;

– ieromonahul Arsenie Papacioc, duhovnic al schitului de la Techirghiol;

– fostul episcop, arhimandritul Benedict Ghiuş – decedat;

– ieromonahul Adrian Făgeţeanu;

– poetul şi ziaristul Sandu Tudor; a condus publicaţiaCredinţa şi revista Floarea de Foc ; călugărit la Mănăstirea Antim, sub numele Agathon; a slujit la Schitul Crasna, până ce o scurtă arestare i-a întrerupt vieţuirea acolo; Mai târziu, a devenit ieroschimonah, cu numele Daniil; stareţ al Schitului Rarău – decedat în detenţie, bolnav de tuberculoză şi reumatism poliarticular;

– studenţii la Institutul de Arhitectură din Bucureşti:

Emil Mihăilescu;

George Văsii;

Nicolae Rădulescu;

Dan Pistol – achitat după ce a suportat patru ani de detenţie; unica sa vină fusese a se fi spovedit o singură dată la părintele Daniil;

– Şerban Mironescu, studentul la Facultatea de Filologie, Universitatea Bucureşti, secţia de Limbi Clasice – astăzi locuieşte în Elveţia;

Alături de cei de mai sus şi de alţii neidentificaţi de mine, au cercetat cunoaşterea cu duhul, fără a rămâne constant printre cei numiţi, astfel încât le-a fost cruţată detenţia:

– poetul şi matematicianul Ion Barbu (prof. universitar Dan Barbilian) – decedat;

– romancierul şi istoricul teatrului, fost ministru, Ion Marin Sadoveanu – decedat;

– economistul Mihai Musceleanu;

– maestrul de balet, poetul şi scenograful Stere Popescu – decedat în Marea Britanie;

– arhitectul Constantin Joja – decedat în Germania;

– ieromonahul Ivan Culighin – decedat în deportare, probabil în Siberia;

– ieromonahul Antonie Barbălungă, stareţ al Mănăstirii Govora – decedat;

– ieromonahul Petroniu Tănase, stareţ al Schitului Podromul, de la Muntele Athos din Grecia;

– arhimandritul Paulin Leca;

– prof. universitar Alexandru Elian;

– prof. Virgil Stancovici;

– compozitorul şi prof. universitar Paul Constantinescu – decedat;

– prof. Todiraşcu;

– Paul Sterian;

– pictoriţa şi conferenţiarul Olga Greceanu – decedată;

– un grup de zece-doisprezece studenţi, dintre care viitorii logician Valeriu Streinu şi doctor Nicolae Nicolau;

– preotul Mihai Avramescu, acela care mai întâi a atras intelectualitatea bucureşteană în jurul său, la biserica Schitul Maicilor, el însuşi în tinereţe poet suprarealist; a publicat sub pseudonimul Jonatan X.Uranus; co-fondator al revistei craiovene de avangardă Radical , alături de (?) Cartianu – decedat;

– şi membrii familiei de mare preţ intelectual Slătineanu, care au oferit căldura casei lor reunirii unora dintre cei de mai sus, dimpreună cu criticii literari Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, cu poetul şi dramaturgul monah Valeriu Anania, într-o etapă când orientarea acestui grup incipient se îndrepta către cenaclul literar.

Afirmam, aşadar, că voi căuta împrejurările datorită cărora această elită intelectuală şi spirituală a ajuns să sufere martiriul complex al înjosirilor anchetei, al acuzaţiilor mincinoase, al torturilor morale şi fizice, al lipsurilor, al distrugerii biologice şi psihice, dusă într-un caz până la moartea în detenţie în chinurile unei înţepeniri totale, în celelalte – nu rare – la prăbuşirea după eliberare; iar pentru toţi: prigoana. Aceste împrejurări pot fi rezumate cu un singur cuvânt:indiscreţia .

A fost aceasta răuvoitoare? Nicidecum. Intenţia ei era patriotică. Numai că, în condiţiile comunismului vânător de capete, ea s-a dovedit – cum era de aşteptat – copilărească şi extrem de dăunătoare, împingând toţi aceşti oameni în bezna unei suferinţe nemotivate, căci nădăjduiesc a fi limpede pentru cititori că aspiraţia la îmbunătăţirea de sine, la îndumnezeire a victimelor, numai activitate antistatală ori protest nu s-a putut numi.

Prin arestarea marelui logician al matematicii, unicului istoric român al logicii şi eseistului prof. univ. Anton Dumitriu, şi asistentul său Andrei Scrima a rămas pe drumuri. S-a apropiat de Mănăstirea Antim şi s-a aşezat vieţuitor în ea. Nu peste mult timp, a fost numit profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţului. Acesta desfiinţat fiind de Stat, i s-a propus să se mute la o catedră a Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti de la Curtea de Argeş. Plângându-se pe stradă părintelui Bartolomeu – viitorul scriitor Valeriu Anania – de situaţia sa modestă, incertă şi mult sub pregătirea sa, cel din urmă, bibliotecar al Patriarhiei, i-a propus să vină să lucreze cu el; ceea ce s-a împlinit.

Aceştia doi, numărându-se printre puţinii tineri buni cunoscători de limbi străine din preajma Întâistătătorului, erau folosiţi la toate nevoile, după obiceiul Bisericii. Tălmaci, însoţitori, traducători, ghizi, răspundeau de corespondenţă. Multe le erau meseriile şi îi mânau de ici-colo. Astăzi îi găseai în Capitală; mâine, în orice eparhie depărtată. Se glumea pe seama lor, găsindu-li-se porecla: “Păunii Patriarhiei”, deoarece capul Bisericii întru Fericire Adormitul Patriah Justinian tare se mândrea cu podoabele ştiinţei şi intelectului dânşilor.

Din această secundă calitate a Sfinţiilor Lor a decurs, pentru a doua oară, implicarea părintelui Bartolomeu ca instrument al Proniei în existenţa părintelui Andrei Scrima. Cel dintâi primi un telefon de la Cabinetul Patriarhal. Fu vestit să se grăbească a întâmpina un oaspete oficial, un profesor indian. O gripă rebelă îl reţinea să iasă din chilie. Îl rugă pe prietenul său să-i preia sarcina. Andrei Scrima se deplasă de urgenţă. Focul de artificii perpetuu cu care sclipitoarea sa inteligenţă îi răpea pe toţi conlocutorii, ironia ce nu-i părăsea zâmbetul din colţul gurii, încântătoarea sa personalitate şi, cu osebire, iniţierea în limba sanscrită, îl convinseră curând pe vizitator să-i confieze că era Rector al unei universităţi şi să-i ofere o bursă. Propunerea sa fu sprijinită de Patriarhul Justinian. Aceasta avea loc prin 1954.

Este uşor de închipuit câte speranţe şi-a pus pe atunci fratele de mănăstire Andrei în acea plecare apărută în perspectivă, într-o perioadă când nimeni nu ieşea oficial din ţară, dacă nu era trimis cu scopuri guvernamentale sau de spionaj. Urmă un an de tensiuni greu de imaginat, de decepţii, de insomnii şi de măcinare a nervilor.

La capătul acestuia, se vesti vizita Preşedintelui Indiei Radakrishnan. Fu invitat la Marea Adunare Naţională, al cărei membru era şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Ierarhul participa la sesiuni însoţit de doi clerici. De data aceasta, părintele Bartolomeu se amestecă iarăşi în viaţa colegului său, acum ştiind prea bine ce făcea. Îi sugeră Întâistătătorului să-l numească pe Andrei Scrima printre cei doi. Era unica şansă să se reactualizeze ideea bursei în India, demult îngropată în seifurile Ministerului de Interne.

Într-adevăr, aşa evoluară lucrurile. Preşedintele Radakrishnan, pus în temă şi înţelegând realităţile de detenţie în libertate din ţara noastră, menţionă, în discursul ce-l ţinu cu acel prilej, apropiata deplasare în propria-i patrie a monahului ortodox român Andrei Scrima. Era o lovitură dată de către Patriarhul nostru sub centura Securităţii – nu prima şi nici ultima. Oricât s-ar fi zbătut “organele” să împiedice acordarea paşaportului, interese economice naţionale şi mai ales ale Uniunii Sovietice se opuneau îndărătnicei ei strategii de a zădărnici trecerea frontierei de către orice cetăţean care nu se afla în slujba sa, mai ales când acesta era supradotat, cum stăteau lucrurile cu cel în cauză. Andrei Scrima a primit din partea Ministrului de Externe Grigore Preoteasa un paşaport valabil pentru patru continente, la care proaspătul posesor nu aspirase nici în cele mai năstruşnice vise. Securitatea profita pentru a realiza o nouă stratagemă a dezinformării: vădea “magnanimitatea” cu care îi trata pe cetăţenii “merituoşi”.

A plecat în 1956, luând cu sine (în mână, pentru a nu atrage atenţia asupra lui) un caiet cu versurile poetului Vasile Voiculescu. Acela care în copilărie strălucea în calambururi (semna: S. Crima, îmi povesteşte regizorul Sorana Coroamă Stanca, al cărei soţ, actorul şi scriitorul Dominic Stanca, i-a fost părintelui Andrei coleg la liceul din Orăştie) a rămas înclinat spre păcăleli.

Se îndreptă către Occident. Cum intra în protocolul comunismului să nu se creeze ocazia unor călătorii oricât de puţin civilizate, din temerea că bunăstarea sau măcar comoditatea ar putea da glas românului – că aşa e libertatea: dacă te simţi bine, ţi se deşteaptă demnitatea -, Andrei Scrima se deplasă cu portmoneul gol-goluţ. Patriarhul Justinian l-a îndrumat spre episcopul grec Jakovos de Malta, a cărui reşedinţă se afla în Elveţia, la Geneva, în vederea dobândirii unui ajutor material. Datoriile contractate de Biserica noastră atunci fură plătite de acelaşi protector din fruntea Bisericii Ortodoxe Române, mai târziu, prin – culmea! – acelaşi părinte Bartolomeu., astăzi Arhiepiscop al Clujului.

Aşadar, “.drumul [lui Andrei Scrima – n.n. ] spre India duce mai întâi în Elveţia, apoi la Muntele Athos şi în Liban. La Beirut , îl cunoaşte pe Elias Marcus, care a fost timp de 16 ani prefect al oraşului” – citesc în nişte însemnări inedite ale d-rului Nicolae Nicolau. “Un om foarte evlavios, celibatar şi care-i dă tot concursul părintelui Scrima de a ţine conferinţe cu caracter filocalic la Institutul Ortodox. Succesul lor deosebit duce la înfiinţarea unei mănăstiri la Der-al-Harf, lângă Beirut , mănăstire cu monahi proveniţi din populaţia arabă”.

Oprindu-se în Franţa şi aciuindu-se pe lângă grupul Istina, Andrei Scrima îl cunoscu pe scriitorul Olivier Clément, directorul revistei Contacts , profesor la Institutul Ortodox Saint Serge, de la Paris. Literatul francez trecuse la ortodoxie sub influenţa marelui teolog rus Paul Evdokimov. Noul amic publică un reportaj asupra mutaţiei monahismului românilor de la faza filosofică la aceea filocalică şi vesti faptul că, sub patronajul Prea Fericirii Sale Patriarhul Justinian, monahismul se constituise, în România, factor de rezistenţă împotriva comunismului ateu. Erau citate numele părintelui ieroschimonah Daniil, al părintelui profesor Dumitru Stăniloae, al preotului profesor Ioan Coman şi celelalte. Autorul îşi recunoştea, ca sursă de informaţii, un tânăr călugăr bucureştean, anonim, cu care discutase situaţia credinţei la noi.

Părintele Andrei ajunse în India.

“La Benares, unde rămâne timp de doi ani, Andrei Scrima devine lector universitar de limba franceză, pe lângă catedra de filosofie europeană” – aflu din aceleaşi note. “La sfârşitul celor doi ani, calamităţi naturale obişnuite pentru locurile şi populaţiile autohtone îl silesc pe părintele Scrima să revină în Liban, unde ia legătura cu prietenii lui vechi. Devine profesor de liturgică la Universitatea Catolică St. Joseph din Beirut, deţinând în acelaşi timp un alt post la Universitatea Americană din acelaşi oraş. De aici face dese plecări în Occident.”

Între timp, spusele sale însămânţate în Franţa rodeau în România. Toţi cei ale căror nume deveniseră publice fură arestaţi, minus profesorul Ioan Coman, conform informaţiilor date de părintele profesor Dumitru Stăniloae.

Cazul de conştiinţă al părintelui Andrei Scrima este unul dintre cele mai interesante. În patrie, lăsase sentimentul că era mai mult un “om universal”, un cosmopolit, decât un român. Atracţiile sale sufleteşti şi intelectuale îi impuneau reverenţă pentru valorile perene ale omenirii, iar curiozitatea îl îndemnase prea puţin să se aplece asupra culturii naţionale, spune gura lumii. Am o obiecţie faţă de acest zvon: părintele Andrei a riscat enorm luând cu sine versurile poetului român Vasile Voiculescu, ceea ce pare să pledeze în favoarea tezei că îl considera a merita un eventual sacrificiu al propriei persoane. În orice caz, odată ajuns în Occident, o binecuvântată mândrie naţională îl stârni să laude toate câte le cunoştea despre preocupările oamenilor superiori întâlniţi în patrie. Ba chiar să adauge acestora o componentă a unei atitudini civice directe ce le lipsea, componentă a personalităţii mature, absenţa căreia o percepea cu durere. Însă statura spirituală a prietenilor săi îi impunea atât de mult, încât suplini cu cuvintele sale golul ce se cuvenea să fie plin până la revărsare cu proteste vehemente ale întregii Biserici şi intelectualităţi. Nu şi-a dat seama că tocmai această adăugire la realitate grăbea sacrificarea ce urma să îmbogăţească atât de îmbelşugat trăirile duhovniceşti ale acelora împinşi de propria-i mână – inconştientă de ce făcea – spre mucenicie. Aşa a fost creat lotul “Rugul Aprins” al lui Alexandru Teodorescu.

A greşit fratele Andrei când a afirmat că Patriarhul avea cunoştinţă de preocupările celor aleşi?

Întrunirile acestora au avut loc şi la mănăstirea Plumbuita, cum am scris. Iar în această fază, ele erau frecventate, afirmă dr. Radu Voiculescu, şi de Fericitul Întru Adormire Patriarhul Justinian. Nu ne aflăm în plin Alexandre Dumas, când ni se vorbeşte despre vizitele incognito, acoperite de beznă şi secret, ale Întâistătătorului spiritual al neamului, făcute mai micilor Lui care se străduiau să ajungă cei mai mari şi, în definitiv, complotând – duhovniceşte gândind – împotriva propriei puteri, acreditată de duşmanii misticii, lucrând El însuşi la o viitoare slobozire a Bisericii şi întronare a adevăratului Hristos în Jilţul nevăzut de unde era diriguit un popor, împotriva ateismului ce-l trăgea de hăţuri pe drumul pierzaniei?.

De altfel, nu este exclusă prezenţa Sa între sfinţiile lor. Pe bună dreptate, poetul V. Voiculescu îl socotea un mare organizator şi “singurul care a protejat Biserica” în acele timpuri tulburi.

Andrei Scrima a fost un fel de copil spiritual al lui Voiculescu. Dar şi al Patriarhului care s-a pus garant în cazul plecării lui şi, în felul Său, a determinat-o.

Dacă am revenit la poet, e cazul să se afle că acesta a fost anchetat după rămânerea peste hotare a monahului.

Cititorul care crede că un om scăpat din chingile comunismului intern devenea liber în străinătate se înşeală amarnic. Orice mişcare publică sau chiar privată a românilor fugiţi era urmărită, consemnată, luată drept punct de plecare pentru cercetări noi efectuate în ţară.

Cazul caietului de versuri ale lui Vasile Voiculescu oferă cea mai potrivită exemplificare în acest sens, pentru că unul dintre personaje era refugiat de aproximativ douăzeci de ani, celălalt decedase cu mai bine de zece ani în urmă, iar obiectul investigaţiei la care ne referim îl constituiau nişte stihuri cu caracter religios şi nicidecum politic ori antistatal. Poate să existe caz mai simplu, mai puţin vinovat, mai puţin periculos pentru regimul comunist?

Totuşi, securiştii erau hotărâţi să mănânce o pâine bună. Era necesar să-şi motiveze luarea salariului cu afaceri în curs. De ce nu s-ar fi slujit, în vederea inventării acestora, de morţi, de absenţi, de rime?

Andrei Scrima a publicat la Berlin nişte poezii ale răposatului Vasile Voiculescu, în 1973. Cel din urmă, va să zică, nu mai exista. Mai mult, toţi colegii săi de lot fuseseră eliberaţi cel mai târziu cu prilejul decretului din 1964. Unii dintre ei redobândiseră un statut de frunte în viaţa Bisericii. Altora li se acceptase plecarea legală şi definitivă din ţară. Toate câte erau legate de acest grup păreau să nu poată lăsa cale nici unei suspiciuni.

Drept rezultat al acelei publicări, doctorul Radu Voiculescu a fost căutat telefonic de un oarecare Stănescu, redactor la Glasul Patriei , revistă M.A.I. destinată atragerii românilor stabiliţi peste hotare şi afişării unei pseudo-libertăţi româneşti scornită de serviciul de dezinformare, căci aici publicau cu preponderenţă câţiva foşti deţinuţi politici care făcuseră politică de extremă dreapta şi, la capătul puterilor, acceptaseră acest rol de emisari mincinoşi ai unei tiranii odioase.

Doctorul, fiul autorului mort în urma detenţiei, a fost invitat la sediul redacţiei. Acolo i-a ieşit în cale Nichifor Crainic, vechi prieten al tatălui său. Fostul director alGândirii a deplâns dispariţia lui Vasile Voiculescu şi l-a dat pe feciorul acestuia pe mâna lui Stănescu. Ultimul numit l-a introdus într-un birou şi l-a lăsat singur, să aştepte; era metoda clasică a anchetatorilor de a crea tensiune psihologică.

Târziu, a apărut şi i-a arătat revista cu pricina, care conţinea două facsimile.

“Cunoaşteţi scrisul de aici?” Zic: “Da. E al tatei. Sigur că da”. – “Dar cum au ajuns manuscrisele acolo?!” – “Domnule, nu pot şti. Probabil că tata o fi dat versurile cuiva. Mulţi aveau poezii de ale lui.” Doctorul tăcea chitic asupra faptului că era încunoştinţat cu privire la caietul aflat la Scrima. A adăugat: “Noi, copiii, n-am înstrăinat nici o pagină scrisă de tata”. Cel care ancheta i-a spus cu grosolănie: “Sunteţi de acord să le dau o labă peste bot?” Se referea la editorii publicaţiei din Germania. “Sunteţi de acord să le scrieţi o scrisoare de protest?” Invitatul a răspuns în doi peri. Celălalt: “Lăsaţi, o să mai vorbim noi.!” – ameninţător. Peste câteva zile, când fusese avertizat că era dator să-şi comunice hotărârea, medicul a aflat că nu mai era nevoie de intervenţia sa. Rămase cu impresia că şi apăruse un text redactat de Stănescu şi semnat în fals cu numele său.

Cum de au ajuns monahi, preoţi şi mireni să fie preocupaţi de “Rugăciunea Inimii”, această evlavie de taină faţă de numele lui Hristos? Revin asupra ştirilor mele dinainte de edificarea limpede adusă de dr. Nicolae Nicolau.

– În ’46, primăvara, m-a chemat tata”, îmi povesteşte fiul aceluia care a scris Schitul de ceară . “Există un călugăr, Mitropolitul de Rostov-pe-Don, refugiat din Rusia o dată cu armatele noastre, pe care aş vrea să-l cunoşti.” Era un monah cu barbă roşie, cu părul lung, cu o rasă cafenie. Destul de neglijent, cum umblă ruşii. Tata mi-a spus, ţin minte şi acuma, că acel Mitropolit a adus “Rugul Aprins”.

În familia Voiculescu, “Rugăciunea Inimii” apare doar sub acest nume.

Auzindu-i istorisirea, deodată îmi tresare în pâcla memoriei o amintire. Parcă-l văd pe părintele Daniil şi parcă nu-l văd, în pâlpâirea candelelor şi lumânărilor din paraclisul peste care s-a aşternut seara ca o mantie albastru închis a fecioriei Mănăstirii Antim. După spovedirea mea. Parcă-l aud şi parcă nu-l aud vorbindu-mi acoperit, să pricep puţin şi încă mai puţin să-mi rămână-n minte. Pare-mi-se că mi-a dat de înţeles, aşa, ca un fel de făgăduinţă ce nu a ajuns să fie formulată, că-mi va veni şi mie rândul să cunosc un mitropolit rus (sau poate regreta că nu-l mai puteam cunoaşte.). În orice caz, mitropolitul misterios fusese pomenit. Şi nu era singulară numai misiunea lui la noi (de bună seamă, aceea de a aduce binecuvântarea “Rugăciunii lui Iisus”, ori a “Inimii”), că neobişnuită îi fusese şi descinderea. Nu ştiu cât m-am încurcat în jumătăţile de vorbă ce mi-au fost încredinţate de ieroschimonah, nu ştiu cât le-am înţeles greşit, nu ştiu cât le-am îmbogăţit cu închipuirea adolescenţei iubitoare de Neobişnuit, chiar de Imposibil, nu ştiu cât le-am tălmăcit în limbajul cărţilor de aventuri citite, dar este cert că pe când îl ascultam pe duhovnicul meu, se năştea pentru mine anume o viziune fără pereche. Apărea, prăfuit, rupcegos, despletit, un călugăr pe malul unor ape fără sfârşit. Era Nistrul. Şi era un mitropolit fugar. Şi lăsa îndărătu-i bolşevismul. Şi era Duhul lui Dumnezeu în preajma lui şi în inima lui. Şi de acolo, din tainiţa inimii, chema cu susurul zborului unei albine: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Miluieşte-mă pe mine, păcătosul.”

La fiece inspiraţie, lumina lină a Domnului era absorbită. Apoi mişcarea plămânilor se oprea şi lăuntrul unei inimi fiinţiale, nu al cordului, se clătea în raze, pe urmă se odihnea prin eliminarea aerului şi iarăşi lumina era atrasă o dată cu oxigenul. Se topea întru Lumina Taborului din care fiecine are în sine o scânteie. Şi iarăşi, din nou expirarea se făcea pe copleşitoarea resimţire a stării de păcat, într-o smerenie absolută.

Mânat de puterea care se ruga în sine, mitropolitul nici nu-şi dădea seama că pasul său atinsese marginea lichidă a fluviului şi călcase pe ape. Tot astfel, fără a lua aminte la ce-i făcuseră tălpile găurite ale bocancilor, preocupat să rămână cu cugetul în inimă şi în iubirea ei, s-a pomenit pe pământul românesc, umbră sfântă venită să predice calea cândva arătată omenirii de Grigore Palamas, repet: “Rugăciunea Inimii”.

– Cum arăta? Ascetic sau voluminos? – îl întreb pe doctorul care l-a văzut cu ochii săi, ochii mei fiind încă împânziţi de draperiile miilor şi miilor de nopţi ce mă despart de clipa de Taină a dezvăluirii părintelui Daniil.

– Destul de voluminos.

Visul meu suportă greu această afirmaţie.

Însă n-am răgazul s-o încerc a mistui. Altceva mă roade. O frază, fie două, publicate de tatăl celui cu care stau de vorbă, în “Confesiunea unui scriitor şi medic” în Gândireadin luna octombrie 1935, după ce a prezentat-o studenţilor teologi bucureşteni în acelaşi an.

Iată despre ce este vorba:

“Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire – face autorul aluzie la înot -, e la fel cu această nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi într-o clipă, de sus, ca să-l aduci cu tine la fund. Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre”.

Oare Vasile Voiculescu să fi cunoscut încă din 1935 sistema “Rugăciunea Inimii”? Atunci de ce i-a confiat feciorului său că Mitropolitul de Rostov-pe-Don o adusese? Nu voise doar să sublinieze că cel din urmă le dăduse românilor binecuvântarea pentru contemplare, ca unul care purta în sine Rugăciunea Duhului?

Se susţine oare bănuiala mea, întemeiată pe însăşi descrierea tehnicii acestei rugăciuni în rostirea metaforică de mai sus? Cred că da. Deoarece dr. Vasile Voiculescu era departe de a fi fost un începător în treburile misticii.

Într-o poezie scrisă miercuri 5 octombrie 1956 (urma să fiu arestat pe 4 noiembrie, peste o lună), intitulatăScafandrul , cred că, începând cu al cincilea vers, suntem făcuţi martori ai unei asemenea descinderi spre cuibul isihastic din poet:

Te-am căutat o vreme în pietre — mai apoi

Mi-am înălţat râvnirea să te găsesc în stele

Sclipea ca o mijire din taina ta în ele

Şi te-am chemat cu nume de slavă şi război.

Acum m-afund în mine, în oarba mea genune,

Într-un ocean de patimi cu fundul nepătruns,

Sargasă de păcate, şi n-am puteri deajuns,

Plăpând scafandru-n tainic veşmânt de rugăciune

Să bâjbâi pân’ la tine, cu-ntinse mâini nebune

Tu-n scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns.

Iar în cea de-a doua din perechea de colinde ale sale, îmi pare că citesc triumful cald şi fericit al aceluiaşi isihast:

Trup, tu dormi? Somnul te paşte?

Suflete, scoal’ şi cunoaşte

Luminos prunc că se naşte

Din palatul Treimii

În peştera inimii.

Dar pruncul cine mi-i?

E Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul meu.

Maica Sfantă-n braţe ţină-L,

Sfântul Duh cu drag alină-L,

Îngerii cu raze-nchină-L.

Eu nu dorm, trupul lin spune,

Ci-ncleştat de-o grea minune

Stau în mută rugăciune.

Să mă mişc nu se cuvine,

Ci cu harul care vine

Raiul tot se află-n mine.

Se pot aduce în continuare şi alte dovezi ale trăirilor isihaste neîndoielnice, de cea mai mare profunzime, ale poetului-martir. Ele pledează pentru ideea că experienţa sa mistică ajunsese mult mai departe decât e îndeobşte acreditat:

Inimă a lui Dumnezeu

Inimă a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Christoase,

Cel ce-ţi gâlgâi sângele până jos, în adâncimi,

Deschide-te rugăciunilor noastre sfioase,

Dulce Miez al Misterioasei Treimi.

Floare a Cosmosului, Frumuseţe a Dragostei ne-ncetate,

Spic suprem al neatinsei Lumini Dumnezeieşti,

Unic Cuvânt, Eternitate în Eternitate,

Dulce fulger care pe nimeni nu orbeşti,

Nu ne lăsa pe noi în bezmetică ceaţă,

În somnul lumii cu buimace visări:

Trece-ne cu Tine din existenţă la Viaţă,

Sus, în minunea marii Deşteptări.

Decembrie 15, 1953

Bucureşti

Desigur că cititorul a recunoscut, alături de tema urmărită de mine, şi pe aceea bântuind Renaşterea:viaţa e un vis , dar care îşi are rădăcinile într-un teritoriu nu numai accesibil poetului, ci şi îndelung cercetat de el, prin mijlocirea teosofiei, anume în budism.

Mai aproape de isihasm se plasează următoarea declaraţie, fără a fi una explicit înscrisă în aceeaşi serie:

Evangheliile

Nu eşti o carte, de gând omenesc ticluită:

În amurgul luminii noastre de tină.

Tu, plină de dumnezeiască lumină lină,

Eşti însăşi Inima lui Christos, descoperită.

Lăsată nouă spre biruirea restriştii,

Eternă diată a Domnului sublim

În teascul inimilor Te-au diortosit evangheliştii

Pentru ca noi, cu inima, să te citim.

Miercuri, 12 mai 1954

Bucureşti

În schimb, nimic nu poate fi mai elocvent decât următorul strigăt al triumfului, unde “Rugul Aprins” este numit ca atare:

Călătorie spre locul inimii

Locul Inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?

Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte.

Locul inimii noastre sălăşluieşte în Cer

Şi-n el Lumina lină a Celui făr’ de moarte.

Aspre prăpăstii se sparg în orice ins.

Pe munţii ninşi de blesteme

Arde floarea minunilor – Rugul Aprins –

Ce-n scrum preface spaţiu şi vreme.

Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale? -ndreptează

Paşii rugăciunii obosită de cale,

Acolo unde deodată mintea se deşteaptă trează,

În amiaza eternităţii Tale.

noaptea 24 dec.(embrie) 1955

Buc.(ureşti)

În cele de mai jos se amănunţeşte procesul. El este descris în relaţia lui cosmică:

Ascultă:

Necontenit inima bate toaca în tine

Şi cheamă la slujbă în strâmptu-ungher,

Sângele din toate mădularele vine

Să se’mprospăteze cu marele aer din cer.

În ea zi, noapte, circulă-ntreg văzduhul,

Coboară şi tu şi-ngenunchează în ea cu duhul,

N-o-ntreba nici locul, nici pricina,

Inima nesimţit se roagă fără cuvinte,

Arde numai ea o candelă cuminte,

A cărei singură rostire-i lumina.

Duminică, 27 oct. 1957

– Nu ştiu de ce se numea “Rugul Aprins”. Acesta era titlul unui poem de Sandu Tudor, închinat, parcă Fecioarei, îmi spune părintele profesor Dumitru Stăniloae, cel mai de seamă teolog român după sclipitoarea personalitate a lui Nichifor Crainic.

E autorul tratatului de Dogmatică , în trei volume masive, traducător al Filocaliei , în atâtea volume încât să umpli un raft al bibliotecii cu ele, şi a nenumărate studii. El reprezintă Teologia, nu mai constituie o persoană.

A fost arestat în toamna lui 1958. Se aştepta la acest deznodământ. Părintele Daniil îşi avertizase amicii că astfel urma să arate epilogul acţiunii gazetăreşti din Franţa. Ceilalţi fuseseră ridicaţi din cursul verii. În sufletul părintelui cu care stau de vorbă mijea şi o nădejde: “Dacă n-au făcut-o până acum, poate au renunţat la închiderea mea.” Se deplasă cu soţia spre Schitul Rohia. Fură ridicaţi de pe locurile ocupate în vagon şi li se ceru să părăsească trenul, fotoliile fiind vândute altcuiva – li s-a explicat provocator. N-a dat importanţă întâmplării. A doua zi, voiajul pe calea ferată decurse normal. În schimb, străbătând pe jos distanţa dintre sat şi schit, i-a ajuns dinapoi careva, un ins iscoditor şi cu o curiozitate inchizitivă de neabătut. Cât se odihneau la schit, cineva de la Ministerul Cultelor le vizită reşedinţa, se interesă despre ei pe lângă vieţuitorii locului. Necunoscuţi au pus întrebări în legătură cu dumnealor prin sat, la preot, dar şi în satul de obârşie al preotului profesor, Vlădeni, de lângă Codlea, la fratele părintelui; chiar şi în podul acestuia s-au făcut. cercetări.

În noaptea de după revenirea la Bucureşti, pe la orele şi jumătate, bătăi violente în uşă îi deşteptară. Stăpânul casei, trezit, întrebă cine tulbura ceasul acela târziu. Era Securitatea. Nu deschise. Agenţii intrară pe la un vecin.

Au întors totul pe dos. Au răvăşit cărţi. Au răscolit hârtii. În ziua de 4 septembrie 1958, pe la patru dimineaţa, fu cărat cu un automobil la sediul din Uranus. Gândind la jalea lăsată în urmă, numai conştiinţa că era preot l-a oprit de la cultivarea ideii de a sări din maşină pentru a-şi lua viaţa.

Pe parcursul nopţilor de anchetă, n-a fost lăsat să şadă. Astfel, până la douăzeci şi ceva septembrie. Ulterior a fost mutat la Malmaison.

Procesul avu loc între l şi 4 noiembrie, acelaşi an. A fost acuzat că a exploatat poporul şi acuzat de uneltire împotriva Statului, ca toţi ceilalţi. Părintele Stăniloae a răspuns acestor defăimări explicând că părinţii săi, oameni extrem de săraci, îl îndemnaseră către altar tocmai deoarece preotul se ţine aproape de cei sărmani, îi înţelege şi-i ajută: “Poate că mai departe de popor vă aflaţi dumneavoastră! Eu am fost băiat de oameni nevoiaşi. Preotul le stă tocmai acestora alături”.

Instanţa nu l-a lăsat să glăsuiască.

Iarna petrecută la Jilava i-a fost terorizată de un şef de cameră vândut administraţiei, oricând pregătit să bată în uşă, pentru a alarma caraliii asupra culpei cine ştie cărui amarât de co-deţinut care îndrăznise să se lungească în pat în cursul zilei. A asistat la torturarea unui coleg până ce omul a făcut o criză de epilepsie. Priveliştea acestei nenorociri l-a marcat pe totdeauna.

Condamnarea de cinci ani i-a fost scurtată la vreo patru şi jumătate, intervenind amnistia din 1963.

Îl întreb asupra altor nefericiţi cu care a stat închis.

– Fostul Rector al Institutului Teologic din Cluj, preotul Liviu Munteanu, ajuns protopop la Bistriţa. Episcopul Clujului îi poruncise să dea o circulară în care să ceară preoţilor să purceadă la catehizarea credincioşilor, interzisă Bisericii Ortodoxe Române, singurul cult din România care nu avea voie s-o facă. Însă ierarhul nu a semnat circulara; a făcut-o protopopul. A fost destul pentru a fi arestat, condamnat. Suferea de hemiplegie. A murit la Aiud. Ca şi profesorul Darion Felea, de la Institutul Teologic din Arad. Ca şi preotul Lazarov, din Dobrogea, închis atunci de paisprezece ani, întâlnit undeva pe parcursul acestor pagini.

– O ultimă întrebare, părinte profesor.

– Vă rog.

– Este adevărat că părintele Andrei Scrima a mai fost prin ţară după plecarea sa?

– Aşa se pare. Cât timp a trăit Patriarhul Justinian; dar şi după Revoluţia din Decembrie, întotdeauna incognito.

– În final, aţi binevoi să rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici – desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor. Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp.

Venerabilul profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi a marii bunătăţi înscrise pe el, îmi dezleagă misterul smeririi necesare a tuturor celor din lotul lor.

– În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele – revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă -, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.

Îi revăd, pe rând, pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.

– Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă, Sărbători, Evanghelie, Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori au crescut şi s-au înnobilat prin Ea, prin Cruce.

Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:

– Adeseori mă întreb ce cruzime diabolică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.

În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat:

– Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa – cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare, toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?

Părintele profesor academician Dumitru Staniloae îşi cercetează cugetul câteva momente si adaugă liniştit:

– Acesta e Cuvântul meu.

Post scriptum

Nu a rămas de adăugat la cele isprăvite aici decât un incident petrecut în lunile de început ale anului 1991 (textul de faţă cunoaşte o primă variantă încă din 1990 – şi de atunci este întruna îmbogăţit pe întinderea celor doi ani câţi s-au scurs).

Am întâlnit un prelat cu o temeinică siguranţă asupra cunoştinţelor sale teologice ortodoxe ce l-au impus unui for internaţional, acesta, în cele din urmă, angajându-l înalt funcţionar. Va să zică, lucrează în străinătate de aproape un sfert de veac. Din când în când, apare într-o vizită-fulger prin ţară, să plimbe unii străini, să le înlesnească o întâlnire cu administraţia de vârf a Bisericii Ortodoxe Române sau cu cine ştie ce misterioase persoane care îşi dezbracă uniforma pentru această ocazie mondenă; ori dă buzna în patrie să organizeze un simpozion multinaţional. L-am prins de un colţ al mânecii, cu un astfel de prilej, şi l-am reţinut din mersu-i furtunos timp de o jumătate de minut, ce s-a dovedit mai revelatorie pentru adevărata sa misie şi pentru crezul său autentic decât cele două decenii de când îl cunosc.

– Părinte X, urmează să-mi apară o evocare a “Rugului Aprins”, ştiţi – nenorocirea aceea a părinţilor Benedict, Daniil, Sofian, Felix, Roman, Adrian, a părintelui profesor Staniloae. Cred că traducerea şi răspândirea ei în Occident ar fi foarte favorabilă Bisericii noastre, ar dovedi câte suferinţe au pătimit păstorii Ei sub comunişti.

A ridicat tonul, s-a asprit şi s-a urâţit ca un adevărat ofiţer anchetator, când m-a şfichiuit cu vulgaritate:

– Domnule profesor, ce mă luaţi pe mine cu chestii din astea, cu “rugăciunea Rugului Aprins”?! Credeţi că sunt naiv?! Ce, eu nu ştiu ce a fost cu ăia?! Au fost condamnaţi politic! Au greşit în faţa Statului nostru, au încălcat legea şi şi-au primit pedeapsa bine meritată! Să nu vă mai aud vorbind despre astfel de.!

– Tocmai de aceea e necesar să., am insistat, continuând a crede în cinstea sa şi atribuind gafa pe care o făcea unei zăpăceli trecătoare.

– Gata!

Şi mi-a întors spatele pe umerii căruia rasa întunecoasă i se roşise de furie. N-avea timp de mine, că m-ar fi dat el pe mâna cui trebuia. Şi nici n-apucase să verifice în ce clădire şi-n ce birou nou se mutaseră aceia.

Trecuse mai mult de un an de la jertfa de sânge a tineretului român pe străzile marilor oraşe ale ţării. Muriseră cu numele lui Iisus Hristos pe buze, strigând: “Jos comunismul!”, muriseră pentru Adevăr, pentru Dreptate, pentru Dragostea dintre oameni, pentru Iertare, Non-Violenţă, datorită încrederii în Biserica Lui şi în Sfânta Cruce.

Clericul negru, între timp, s-a mai dezmeticit. Şi-a dat demisia din postul din România, pe care l-a ţinut ocupat un sfert de secol – bineînţeles, mâncându-i şi salariul. A rămas să fericească naivitatea stupidă a apusenilor, cu predicile sale despre iubirea creştină. Că veni vorba, nu demult vitrinele librăriilor noastre au fost invadate de o carte semnată de el, cu aceeaşi temă pioasă.

Ai citit, Doamne, cartea slujitorului Tău?

Tags

Related Posts

Share This

14. Rugul Aprins 1

Inimă a lui Dumnezeu

Evangheliile

Călătorie spre locul inimii

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Recent Comments

Archives

Categories

Meta