2. Epilog

Epopeea grupului de rezistenţi “Haiducii Muscelului”, ce a activat pe Valea Râul Doamnei, din martie 1949 până în 1958 – cea mai prelungită opoziţie armată la dictatura comunistă, din toată lumea dominată de fascismul roşu – pătrunde treptat în conştiinţa publică.

De la bun început, legenda nutrită de viaţa eroică a membrilor săi vibrează în sufletul tuturor locuitorilor zonei. Din cuvintele lor emană lumina dragostei neîntinate.

Autorul cărţii de faţă, fondând colecţia “Demnitate românească”, a intenţionat să pună la dispoziţia neamului său – cu cât mai mult a tineretului anti-educat şi anti-instruit din rândurile acestui popor orbit de minciună – temeiuri pentru întărirea sentimentului, frustrat timp de jumătate de secol, al demnităţii personale şi naţionale. El nădăjduieşte că a izbutit să apropie de cititori, prin mijloacele investigaţiei literare – şi evitându-le cu grijă pe acelea ale reportajului ziaristic, ca şi pe ale interviului sec şi incolor, – modestia şi buna-credinţă copleşitoare ale unui luptător mult prea puţin cunoscut, Majestatea Sa Regele Mihai I al României, când a publicat prima carte despre Monarhul nostru, de după Revoluţia din Decembrie 1989, anume cu prilejul sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din 1990, în chiar tipografia din subsolurile Palatului Regal: O vizită la Regele Mihai I .

Acelaşi efort l-a depus pentru a ilumina în faţa poporului nostru neştiutor beznele în care a fost înfundat prestigiul eminentei personalităţi politice române, aceea a urmaşului lui Iuliu Maniu, domnul Corneliu Coposu, despre care a scris: “Unii vor să impună ideea că domnul Corneliu Coposu este doar umbra celui mai nobil trecut al neamului nostru; ei nu-şi dau seama, dar va veni vremea să fie siliţi de împrejurări a o recunoaşte, că Domnia Sa reprezintă plămada în care a şi început să strălucească soarele viitorului” ( Tragedia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Convorbiri cu omul politic Corneliu Coposu , în colecţia “Demnitate românească” – 2).

Pe parcursul unui an de cercetări, scriind Sânge pe Râul Doamnei , autorul s-a confruntat cu o dificultate insurmontabilă, pentru moment, în descifrarea caracterelor deosebit de impunătoare ale personajelor sale: 16 participanţi la existenţa “Haiducilor Muscelului”,cei de frunte, cei aflaţi în permanenţă în cătarea armelor, au fost împuşcaţi cu mai bine de treizeci de ani în urmă; ca să nu vorbim de eroii care au adus prinosul sângelui şi sufletului lor, murind de moarte violentă în munţi. Cu osebire, locotenentul Toma Arnăuţoiu s-ar fi cuvenit a fi focarul demnităţii românilor, focar iradiind din aceste pagini. Cu toate acestea, figura marelui martir rămâne una dintre nedelimitatele pete albe de pe harta psihologică, afectivă şi evenimenţială schiţată mai sus. Toţi aceia cu care a tăinuit el, în nopţile când hăitaşii Ministerului de Interne îi îngăduiau acest răgaz, au pierit. Personal, ne-am interzis să imaginăm gândurile acestui om al cărui statut moral şi a cărui inteligenţă strategică au depăşit uimitor normele obişnuite; dacă am fi făcut-o, rezultatul constituia o penibilă încătuşare a dimensiunilor sale spirituale în haina prea strâmtă a banalităţii. Repetăm ceea ce am scris anterior: sperăm ca patriotismul natural al celor câteva dintre victimele care-şi grăiesc amarul în filele noastre, după ce au suferit mucenicia înveşmântate în straiele iubirii pentru Toma Arnăuţoiu şi soţii săi, să înlăture o parte dintre vălurile negre ce împiedică intuiţia să perceapă trăsăturile acelui Făt-Frumos înfruntător, în Muscel, al miasmelor şi otrăvurilor după care cunoşteai căpcăunii din România.

De fapt, alături de povestirile celor situaţi la marginile lucrării sale de refuz al unei societăţi intrate în descompunere, nici un document nu ne rămâne la dispoziţie decât Sentinţa nr. 107, pronunţată “astăzi 19 mai 1959 de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară – Colegiul de Fond. Dosar nr. 1220/59”. Unui atare “document” nu i se poate acorda nici un credit. Autorul paginilor de faţă, fiind el însuşi victimă a anchetelor, a ofiţerilor Securităţii şi a instanţei judecătoreşti militare, cunoaşte prea bine măsluirea la care a fost supus adevărul faptelor, intenţiilor şi coloratura lor de jertfă pentru neam în acea epocă, schingiuirea realităţii, deformarea ei în sensul schimonosirii, întru instituirea unor acuzaţii false, menite să acopere ilegalitatea “justiţiei” distribuite de către un regim la fel de ilegal, în temeiul unor legi redactate peremptoriu împotriva omului.

Nu e vorba, liniile mari ale evoluţiei în spaţiul geografic şi acela al luptelor pot fi deduse şi dintr-o astfel de sursă coruptă.

Dimpreună cu Nicolae Niţu, fostul socru al locotenentului Toma Arnăuţoiu, cu Iosif Niţu, Maria Plop, Ioan, Gheorghe şi Eugen Chirca, fiul directorului şcolii locale, l-am numit pe acelaşi Toma Arnăuţoiu, a optat pentru Izvorul Grosului ca prim adăpost în munţi. Li s-au asociat: Titu, Constantin şi Maria Jubleanu, Benone Milea, Constantin Popescu, Elena Chirca şi Aurelia Costea. Ei păstrau legătura cu Virgil Marinescu, Ioan Săndoiu, Cornel Drăgoi, Ioan Paticu, Ioan Oproiu, Gheorghe şi Elisabeta Rizea, Alexandru Moldoveanu, Luca şi Gheorghe Suţu, Ioan Sorescu, Marina Chirca, Ana Simion, Aurel Chirca, Verona Băncescu şi cu alţii. Aurelia Costea, Marina Chirca şi Ana Simion au fost printre primele femei curajoase care transportau alimente şi muniţii celor care-şi părăsiseră satele.

Aflându-se în casa părintească a învăţătorului Iancu Arnăuţoiu, Toma, dimpreună cu colonelul Gheorghe Arsenescu, cu Ion Chirca şi cu Benone Milea au fost atacaţi prin surprindere de trupele Securităţii, în zorii zilei de 19 iunie 1949. Aidoma cu cele petrecute în nenumăratele reînnoite lupte viitoare, care le-au fost impuse de către vânătorii de oameni în haine kaki, cei patru au scăpat strălucit din încercuire, provocând în rândurile inamicului moartea plutonierului major Constantin Apaveloaiei şi rănirea plutonierului Horea Lungu.

După această primă probă a focului, în iulie, colonelul Gheorghe Arsenescu s-a despărţit de grupul locotenentului Toma Arnăuţoiu, în scopul de a reînvia propria sa mişcare, activă doar din primăvara până-n toamna anului 1948. În jurul lui Toma Arnăuţoiu s-au strâns numeroşi alţi săteni; dintre aceştia îi cităm pe: Nicolae Ciolan, Mihai Gheorghe, Nicolae Paticu, Alexandru Marinescu, Nicolae Adamoiu. De pe acum ni se cuvine să atragem atenţia cititorului că toate aceste aşa-zise precizări ale actului de acuzare rămân nesigure, argumentul meu, când afirm aceasta, fiind că numele celor antrenaţi în rezistenţă revin în acest act, în etape succesive distincte, cu o lipsă elementară de scrupulozitate, ce trădează un penibil amatorism în treburile intelectuale şi ale justiţiei, din partea organelor de anchetă şi justiţie – revin, spuneam, ca şi când n-ar mai fi fost înscrise şi anterior, revin ca nişte noi incriminări, atitudine de-a dreptul criminală, căci ea aglomerează unele şi aceleaşi persoane ca pe nişte noi convertiţi la cauza patrioţilor. Mi-am asumat eliminarea celor deja citaţi în text, pentru introducerea unei oarecari ordini în acest document oficial.

Partizanii îşi schimbau întruna ascunzătorile, bântuind în această primă etapă mai ales munţii Borţiu şi Oticu. La sfârşitul anului, li se alăturară Gheorghe Mămăligă – până atunci sub ordinele colonelului Arsenescu -, iar în martie 1950, medicinistul Ion Marinescu.

Ultima informaţie este, la rândul ei, îndoielnică, deoarece imediat în continuare textul oficial spune: “La începutul anului 1949, teroriştii [în original se practică dezacordul de număr, după cum e de aşteptat – n.n. ] Marinescu Ioan şi Marinescu Gheorghe, din însărcinarea inculpatului Arnăuţoiu Toma, au luat legătura cu fostul plutonier de miliţie Ionescu Nicolae, din comuna Nucşoara, care urma să dea pentru bandă armament, muniţii şi informaţii. Cu acel prilej, cei doi terorişti au tras focuri de armă împotriva organelor de securitate care i-au surprins. Aceasta s-a întâmplat în luna aprilie 1949″. Socotim că e limpede pentru oricine că judecătorii nu erau interesaţi nici măcar de înşiruirea logică a faptelor ce le judecau. Atari contradicţii abundă în paginile sentinţei.

În iunie 1950, ciobanul denunţător Gheorghe Săndoaia a fost avertizat cu focuri de armă asupra riscurilor pe care şi le asuma pactizând cu forţele de asuprire, aceasta la stâna din Valea Lungă. Peste o lună, la 7 august, Ioan Marinescu şi Constantin Jubleanu au fost forţaţi la un schimb de focuri, la încheierea căruia au căzut din rândurile vrăjmaşilor locotenentul major Alexandru Ghişă şi căpitanul Băloiu. La 2 septembrie, Toma şi Petre Arnăuţoiu, Ioan Marinescu şi Constantin Jubleanu au dat peste un grup de securişti în haine civile, dintre care plutonierul Pais Ghervase nu-şi luase măsura de prevedere de a-şi lăsa legitimaţia la unitate. Patru din cei cinci au plătit cu viaţa tentativa de doborâre a celor din munţi.

În 1951, preoţii Nicolae Andreescu şi Ioan Constantinescu pun la dispoziţia fugarilor o puşcă semiautomată, una Z.B., una Mauser, o carabină, cinci pistolete, o puşcă de vânătoare şi circa 1.000 de cartuşe.

Aflând că în jur de o sută de “turişti” au ales cabana din muntele Padina ca sediu al unor incursiuni de urmărire (se ştie prea bine că în perioada respectivă era interzisă practicarea turismului montan, ca şi acela pe malul Dunării cât lungeşte Iugoslavia sau în zona litoralului maritim, fără o aprobare specială ce nu se elibera oricui), în noaptea de 17-18 august 1952, oamenii lui Toma Arnăuţoiu au înconjurat-o. A fost o simplă demonstraţie de putere; partizanii, nefiind atacaţi, n-au tras nici un foc de armă. S-au mulţumit să părăsească locul, luând cu ei doar alimente, îmbrăcăminte şi medicamente.

Aici vom cita o declaraţie publicată în revista 22 . Ea aduce o lumină şi în privinţa incursiunii efectuate la cabana mai sus menţionată.

“Dată şi citită în şedinţa publică astăzi 19 mai 1959 la Bucureşti.

Serafim Pâslaru (medic): “Într-o bună zi, am fost anunţat telefonic de către medicul şef al raionului Muscel că trebuie să plec pe Valea Dâmboviţei, împreună cu o echipă sanitară, ca să-i îngrijim pe muncitorii forestieri care nu puteau coborî jos, la consultaţii. De la Rucăr am plecat călare, cu rucsacii cu medicamente, însoţit de responsabilul politic. A doua zi, spre seară, am ajuns la un centru de adunare a tuturor lucrătorilor forestieri de pe toată Valea Dâmboviţei, de la izvoare până la Rucăr. Fuseseră adunaţi toţi muncitorii, urmând să li se citească un referat despre cum trebuie exploatate pădurile după sistemele sovietice.

La un moment dat, s-a stins lumina şi responsabilul politic a hotărât să se continue la lumina felinarelor. Când, dintr-odată, uşa de la sală s-a deschis şi a apărut ţeava unei puşti-mitralieră.

Toată lumea ştia că în munţi activează partizani. A intrat înăuntru un tip cu barbă şi mustăţi care a zis: ‘Bună seara, tovarăşi. Continuaţi-vă şedinţa, că noi stăm la uşă, afară’. Şi pe urmă, cel cu mitraliera: ‘Rugăm pe domnul doctor Pâslaru să vină afară’. Am ieşit, mă temeam să nu mă împuşte. Şi, afară, mă ia de braţ şi zice: ‘Mă cunoaşteţi?’ – ‘Nu.’ – ‘Sunt Cutare.’ Era vărul meu, plecat în munţi, dar acum avea barbă şi eu nu-l mai văzusem de ani de zile. El fusese locotenent de cavalerie la Casa Regală. Mi-au cerut medicamente: aspirine, piramidoane, alcool, vată, feşe – au luat din rucsacul cu care venisem numai ce le-a trebuit Şi mi-au dat un bilet: ‘Materialele următoare. au fost ridicate de noi de la dr. Pâslaru’. Şi au semnat: ‘Partizanii Libertăţii’.Pe urmă, m-au dus înapoi în sala de şedinţe. Responsabilul politic credea că m-au luat afară să mă împuşte, dar oamenii, muncitorii forestieri au început: ‘Ei nu împuşcă pe nimeni. Păi, ăştia vin prin pădure, pe la noi, dar nu ne fac nimic, noi stăm de vorbă cu ei. Ei nu au nimic cu noi. Dacă au cu cineva, atunci cu dumneavoastră au.’

Era vorba de responsabilii politici. Deci, intrăm înăuntru şi partizanul care era cu mine începe să le vorbească: “V-aţi vândut ţara. Tăiaţi pădurile ca să le trimiteţi ruşilor. Asta nu e o faptă românească” – şi multe, şi multe. Şi, la sfârşit, adaugă: “Continuaţi-vă şedinţa, dar să nu iasă nimeni afară timp de jumătate de oră, că nu răspundem de ce se poate întâmpla”. Responsabilul politic şi cu inginerul se băgaseră sub masă, pentru că pe fereastră se vedea cum se plimba unul cu puşca-mitralieră.

Pe urmă, am fost arestat A început ancheta. Ce legătură aveam cu cei din munţi. Şi pe urmă. Jilava. Din ’56 până în ’64.

În 1957, eram la Văcăreşti, la spitalul penitenciar. Şi, la un moment dat, a venit în inspecţie un general de securitate cu medici după el. Cu noi în celulă era şi Ionică Suciu, nepotul mitropolitului Ardealului. L-au întrebat ce condamnare are. “20 de ani.” – “Pentru ce fapte?” – “Pentru acţiune în munţii Făgăraşului.” Eu eram în al doilea an de închisoare, iar el, Ionică Suciu, în al şaptelea. Şi generalul zice: “Ei, vezi unde-ai ajuns dacă nu ţi-ai văzut de treabă?” – “Da, domnule general.” – “Aşa e că regreţi?” – “Da, domnule general.” Şi cu tonul ridicat: “Regret, îmi pare rău: atâta timp cât mai puteam să fac ceva, trebuia să fiu acolo, în munţi, nu aici.” ”

Cititorul l-a recunoscut, desigur, în şeful partizanilor, pe locotenentul Toma Arnăuţoiu, cel mult iubit de popor.

În 1953, după executarea, a cărei motivare a rămas necunoscută, a lui Ioan Marinescu, grupul şi-a săpat în stâncă adăpostul de la “Râpele cu Brazi”. Simpatizanţilor lui li s-au adăugat Nicolac Ticu (Sorescu) şi Gheorghe Tomeci. Aici au rămas până în mai 1958, când au dat lupta finală.

Acestea ar fi, în mare, etapele cunoscute din existenţa luptătorilor de pe Râul Doamnei.

În sentinţă sunt menţionate numeroase stâne, amenajări silvicole şi stupine de unde partizanii se aprovizionau, ca şi pedepsirea unor colaboraţionişti. Incriminările aduse fugarilor acuză intenţia unor atacuri împotriva Securităţii sau a activiştilor din conducerea satelor, dar, cum acestea nu au avut loc, sugestia nu trebuie luată în seamă.

Concluzia generală ce poate fi dedusă din cele relatate mai sus este că “Haiducii Muscelului” s-au retras în munţi deoarece nu acceptau normele de viaţă aduse de comunism în România, fiind pregătiţi pentru eventualitatea când forţa lor ar fi fost necesară unei ridicări în masă a ţării. Ei niciodată n-au atacat, ci totdeauna s-au apărat. Victimele lor – ATENţIE!, niciodată SOLDAţII, ci doar ofiţerii şi gradaţii – au fost victimele de drept ale Securităţii care şi-a mânat permanent batalioanele de reprimare împotriva acelora o dată pentru totdeauna optând pentru libertatea de cuget şi de vieţuire în sălbăticie, ca opusă temniţei noastre comune, extinsă cât cuprindeau hotarele patriei.

Astfel de bărbaţi şi femei au pregătit, în Muscel şi pretutindeni, treptata conştientizare a necesităţii opunerii armate la dictatura comunistă. Ei au risipit frica din România, au întreţinut flacăra demnităţii naţionale, au învins până şi în faţa plutonului de execuţie.

Revoluţia din Decembrie 1989 a dovedit că ei au fost înaintaşii jertfei obşteşti şi, mai presus de toţi, locotenentul Toma Arnăuţoiu, mesagerul fără egal al democraţiei române înecate în sânge.

***

Nici un comentariu nemaifiind necesar, aducem la cunoştinţa românilor următoarele două documente.

“Prefectura Jud. Argeş

Direcţiei Administraţiei locale de Stat

nr.2478724 – III – 1991

 

Către Primăria Comunei Nucşoara

 

Vă trimitem alături în xerocopie adresa Camerei Deputaţilor şi cererea unui grup de veterani ( sic ) din com. Nucşoara privind modul de aplicare a Legii fondului funciar şi unele aspecte legate de aplicarea Decretului lege 118/1990 spre soluţionare.

 

DOMNULE PREŞEDINTE,

Mai mulţi cetăţeni din comuna Nucşoara, judeţul Argeş, am avut foarte multe de suferit din cauza unor necazuri ce au avut loc pe aceste meleaguri în perioada dictaturii comuniste. Datorită grupării anticomuniste din această zonă, am fost arestaţi şi condamnaţi politic pe diferite perioade de timp, în funcţie de felul cum am fost încadraţi de tribunalele de atunci. Ne-au fost confiscate bunurile, fără a fi toate menţionate în procesele verbale, torturate familiile, iar cei consideraţi pe nedrept vinovaţi au căzut în temniţele comuniste. Pământurile confiscate au fost atribuite altor cetăţeni care au posedat terenuri în satul Slatina unde s-a constituit o fermă.

În urma apariţiei legii fondului funciar, am sperat cu toţii că ne vom reîntoarce la terenurile noastre. Nu mică ne-a fost mirarea când am constatat că, în loc a ni se atribui pământurile pe nedrept confiscate, am fost trimişi ca acţionari în fermă, la unii fără a le repartiza cel puţin suprafaţa de 5.000 m 2 cât prevedea legea. Comisia a fost lipsită de un jurist cum se cerea şi, mai mult, au făcut parte din comisie persoane implicate în împărţirea terenurilor. Aşa a fost cazul numitului Popescu Gheorghe, care stăpâneşte pământ confiscat de la deţinuţii politici.

Noi dorim cu toţii a ni se repartiza terenurile pe care le-am posedat, nu să devenim acţionarii unei ferme care de ani de zile a fost anti-agricolă. Considerăm că şi pământul acestei ferme a fost o victimă a regimului trecut, deoarece, găsindu-se într-o zonă de munte şi fiind greu de lucrat, a făcut ca respectiva fermă să meargă numai pe pierderi.

Ne durea inima văzând iarba rămasă necosită, iar cea cosită înnegrindu-se pe teren, iar iarna pentru oile fermei se cumpăra fân de la cetăţenii din comună, plătindu-se sume neînsemnate.

Foarte mâhniţi eram şi când vedeam elevii celor două şcoli generale din comună scuturând livada cu mere şi pere sub privirile conducerii fermei, care nu vroia să le culeagă, deşi fructele, în marea lor majoritate, erau de bună calitate.

De fapt, pe aici se vorbeşte că livezile cu pomi nici nu figureză în inventarul fermei respective. Nu ştim care este adevărul, dar vrem a se cerceta aceste lucruri. Cerem de asemenea să fie măsurată întreaga suprafaţă de teren a fermei pentru a vedea dacă ea corespunde realităţii.

Am aşteptat ca, o dată cu apariţia legii fondului funciar, această fermă să se desfiinţeze, iar pământul posedat să fie înapoiat celor care l-au posedat. Credeam că prin desfiinţarea ei să rămână pământ disponibil şi pentru o serie de familii, în special de rudari, care doresc pământ pentru a putea să crească animale. Nu ştim cine doreşte a mai menţine această fermă, dar noi credem că în continuare va fi greu de lucrat. Îşi asumă cineva răspunderea că va funcţiona bine această fermă? Dacă o face, înseamnă că nu e bine intenţionat.

Noi credem că ar fi necesară desfiinţarea lor ca ferme, cele care sunt nerentabile, şi ne referim în special la cea din Slatina.

Prin aceasta s-ar rezolva problema pământului, mergând fiecare la proprietatea lui. Ştim că cei ce stăpânesc pământurile noastre nu vor, pentru că au pământuri rele şi au primit în schimb pământ foarte bun. Unii dintre ei, imediat după revoluţie, de frica luării pământului de proprietari, au tăiat o serie de pomi fără a-i împiedica cineva. Mai mult decât atât, au făcut o sesizare Parlamentului, în care ne-au blamat, denaturând adevărul şi fiind apăraţi de primărie, care nu vrea să ne prezinte copia de pe reclamaţia trimisă spre analiză de la Parlament. Au fost unii care au cumpărat nişte terenuri rele în jurul fermei, le-au predat acesteia şi au luat livezi de la cei condamnaţi pe nedrept.

Sperăm că nu vom rămâne tot noi în continuare victime ale nedreptăţii.

Credem că a sosit timpul adevărului şi al dreptăţii.

Redăm în continuare semnăturile acelor ce doresc dreptate şi adevăr:

1. Săndulescu Constantin; 2. Chirca P. Aurel; 3. Simion Ana; 4. Popescu Verona; 5. Moldoveanu Ion; 6. Izbăşescu Ecaterina; 7. Berevoianu Victor; 8. Popescu Eugen; 9. Rizea Gheorghe; 10. Rizea Elisabeta; 11. Lemnaru Elena; 12. Cujbescu Ion; 13. Preda Ion; 14. Preda Aurelia; 15. Drăgoi Elena; 16. Drăgoi Ion; 17. Chiriţă Laurenţia; 18. Stăniloiu Ion; 19. Berja Petre; 20. Oproiu Ion; 21. Ion I. Elena; 22. Arnăuţoiu Anton; 23. Arnăuţoiu Doru; 24. Arnăuţoiu Ion.

 

26 Iunie 1991

Domnului Preşedinte al Parlamentului”

*

“Parlamentul României

Adunarea Deputaţilor

Comisia pentru Cercetarea Abuzurilor

Înregistrată la nr. 2478 / III 19

 

În ziua de 13 III 1991, la Parlamentul României s-a prezentat un grup de cetăţeni din com. Nucşoara, jud. Argeş, care a depus un memoriu cu privire la modul de aplicare a Legii fondului funciar şi unele aspecte legate de aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990.

De asemenea, au mai sesizat că se exercită presiuni asupra cetăţenilor de către diferite persoane, pentru a lăsa libere actualele terenuri deţinute legal, pentru a fi distribuite.

Pentru evitarea unor situaţii deosebite, cu implicaţii sociale, vă rugăm să luaţi măsuri în vederea restituirii pe baze legale a Comisiilor şi supravegherii lucrărilor acestora.

În baza articolului II din Decretul-lege nr. 118/1990, persoanele condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau cele care s-au dovedit că au desfăşurat o activitate fascistă în cadrul unei organizaţii sau mişcări de acest fel nu beneficiază de prevederile legale, cuprinse în actul normativ mai sus menţionat.

În consecinţă, Direcţia de muncă şi protecţie socială a judeţului Argeş este necesar să revizuiască unele dosare ce beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, la sesizarea celor interesaţi sau a procurorului.

Faţă de aceste aspecte, vă rugăm să dispuneţi în sarcina Comisiilor Comunale şi Judeţene de aplicare întocmai a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi să ne comunicaţi modul de soluţionare.

 

Preşedinte

Deputat – Ioan Dumitrescu

Secretar

Sandu Nichita – Deputat”

*

Lotul “Haiducii Muscelului” n-a fost acuzat în nici o sentinţă ca “fascist”, deşi sugestia de a se aplica legea în acest fel există în răspunsul Comisiei.

 

P.S. Cu prilejul înaintării acestei cărţi tiparului, aflăm de la dl. Deputat dr. ing. Barbu Piţigoi că tribunalul a început să facă dreptate acestor jefuiţi. Când îşi vor primi pământul înapoi, vor ajunge la capătul chinului lor.