3. Niste tanci, incepand de la doisprezece ani

Când am sosit la domnul Obreja, ne-am ghemuit pe taburete în bucătărie. Una dintre mese constituie atelierul sculptorului în lemn: dălţi de toate dimensiunile, burghie, rindea, aşchii, talaş, pulbere. Nici un fir pe jos.

Curăţenia împrejurul locului de muncă este cartea de vizită a sufletului. Spiritul dezordonat, indisciplinat nu suportă regula traiului civilizat. Austeritatea ordinii îl sufocă. Ceea ce pare la individ inventivitate creatoare, răpire a fanteziei, când acestea încalcă regulile – fie şi validate doar personal – sunt numai fierbet şi bulbuci ai unui vulcan noroios, dovezile unei minţi ce nu şi-a devenit încă stăpână sau şi-a pierdut autoritatea asupra ei înseşi. Imaginaţia autentică se pleacă în chingile voinţei şi ascultă de porunca “vizitiului”. Într-aceasta stă deosebirea dintre creaţia aproape de dincolo de lume a lui Johann-Sebastian Bach şi răcnetele sincopate fără noimă, emise de multe curente ale muzicii uşoare contemporane. Şocul adus de moartea unei fiinţe dragi, însingurarea prea îndelungată clatină uneori raţiunea, fără a o tulbura pe de-a întregul. Multe femei vârstnice sau mai puţin, mulţi bărbaţi, văduvite, văduviţi, am întâlnit, a căror locuinţă delăsată s-a preschimbat într-un depozit de inutilităţi, acoperit de praf, ros de gândaci, duhnitor, acceptat de ele, de ei, ca atare, deoarece se armoniza cu putrefacţia treptată a propriei existenţe, devenită povară fără rost.

Ori de cîte ori mi se deschide uşa unei case necunoscute, mă bucur să citesc mai întâi caracterul stăpânului ei din atari semne exterioare, în aparenţă mărunte, pentru ca ulterior conversaţia să-mi confirme diagnosticul.

Pe parcursul acestor prime douăzeci de minute, cât am vegheat împreună ibricul cu cafea turcească, operaţie ce apropie oamenii de faţă, îi leagă într-un duh al discuţiei slobode, nu prea concentrată, însăşi flacăra sprinţară binedispunând şi împrumutându-şi firea jucăuşă, s-au recitat epigrame de Păstorel Teodoreanu, s-au repetat cuvinte amuzante ale unor figuri culturale şi politice mai mult sau mai puţin celebre. La capătul înspumat al glumelor, eram năucit. După ce ai trecut prin ororile “reeducărilor”, este cu putinţă să te mai distrezi cu aceste nevinovate scântei ale unei inteligenţe apuse pentru noi, românii cei ieşiţi din comunism cu inima bolnavă? – mă întrebam.

Sorbindu-ne până la zaţ licoarea neagră, cu bănuţi de sclipet şi aburindă, gazda m-a invitat “să lucrăm” în sufragerie. Pătrunderea în această încăpere a fost o revelaţie: un tărâm despre care ne-a şoptit, în O mie şi una de nopţi , Şeherezada. Fiecare mobilă are cel puţin una dintre feţe încrustată de muşcătura făcătoare de minuni a cuţitului. Sunt înconjurat de milioane de flori de la care nu mai aştept decât să exale miresme. Lampa de lemn atârnă de tavanul scund, masiv candelabru plin de mistere. Candele cioplite dorm, culcate într-o rână, în vitrină, pe bufet. Troiţe fără număr le reiau, în dimensiuni reduse, pe acelea înălţate de neamul nostru la răscrucile timpurilor. Chipurile lui Hristos; al Maicii cu Pruncul; dar şi siluete umane; câte şi mai câte mărturisesc despre arta aceluia întronat aici, în “împărăţia” sa: modestul Aurel Obreja. Un sălaş mai mult decât ortodox: o variantă de biserică bizantină.

Nu. Nu voi putea lucra în această cameră. Avem de aspirat miasme, de contemplat, îndureraţi, scursorile vieţii pământeşti. Trebuie să evocăm temniţele României Roşii. N-o poţi face într-un Muzeu.

– Vă rog să revenim dincolo, repet în câteva rânduri, zguduit de saltul din iadul pentru care eram pregătit în acest rai al visării.

Începe:

– S-a terminat ancheta. În sfârşit, am fost dus la Jilava, “în depozit”. Înainte de proces, am fost chemat din nou şi întrebat dacă numele date de mine erau adevărate – probabil s-au dus să cerceteze, să verifice, să-i caute pe băieţii aceia. “Măi Obreja, n-ai fost sincer cu noi.” – “Păi, de ce n-am fost sincer?” – “Numele astea nu le-am găsit la liceele la care ne-ai trimis tu.” – “Domnule anchetator, v-am spus: noi, activând sub comunişti, trebuia să ne luăm la rândul nostru nişte măsuri de apărare. Toţi am avut nume fictive. De exemplu, eu, aşa cum am declarat la început, nu mă numeam Obreja; mă numeam Gorun. Ăsta a fost numele meu conspirativ.” Şi zic: “Probabil că şi cei pe care i-am cunoscut într-o seară la Şosea au avut toţi acelaşi fel de nume”. Şi datorită faptului că am declarat-o despre mine mai înainte, am fost salvat de la bătăi în continuare.

Nu ştia ce-l aştepta după cotul drumului apucat.

Judecat la 9 februarie 1949, a primit condamnarea de cincisprezece ani.

Au fost înghesuiţi la Jilava, într-o singură încăpere, două-trei sute de studenţi şi elevi din toată ţara. Nu peste mult, cei dintâi au pornit-o spre Piteşti. Ignorau că li se prescrisese soartă de cobai, în cadrul unei acţiuni de amploare ce va fi ulterior socotită “crimă împotriva umanităţii”. Elevii au fost expediaţi la Târgşor, închisoare împărţită în două secţii: una aspră, destinată foştilor S.S.-işti, adică agenţi ai Siguranţei Statului; cealaltă cu multă libertate de mişcare, pentru elevi. Au găsit acolo vreo sută, o sută cincizeci rămaşi condamnaţi încă din timpul lui Antonescu, unii chiar din ’42, cum era “grupul Turtureanu”, moştenire comodă pentru noii diriguitori ai obştii naţionale: nu trebuiau rejudecaţi; aveau condamnări la peste douăzeci de ani. Iar până la amnistia generală a deţinuţilor politici, din ’64, alţi ani de condamnare se vor însuma celor înscrişi în prima sentinţă.

– Unii dintre băieţi lucrau la atelier. Eu n-am vrut. Producea ţesătorie. Avea loc, în sfârşit, un fel de “reeducare”. Îmi rămăseseră în minte cele spuse de Nicolski: “lagăr de reeducare”.

– Ce înţelegeţi prin formularea: “un fel de reeducare”?

– Adică ne puneau la dispoziţie cărţi de doctrină marxistă. Din când în când, ni se citea ziarul – articolele care-i interesau pe ei. Şi ni se făceau promisiuni că, dacă ne “reeducam”, cu alte cuvinte dacă citeam, dacă ne îndoctrinam, urma să fim puşi în libertate.

Pentru prima oară este pomenit numele lagărului de la Târgşor printre locurile de detenţie unde s-au experimentat “reeducările”. Consemnez în memorie să cercetez cândva această “istorie” locală mai amănunţit.

Cititorii pot să nu mai aibă complexul culpabilizării trezit de compararea propriei lor vieţuiri tihnite din libertate cu situaţia tineretului şcolar din acel lagăr special. Şi ei, până mai an, au fost supuşi aceluiaşi proces de “reeducare”. Poate chiar mai rigorist. Lectura cu glas tare a articolului de fond din Scânteia era o obligaţie zilnică sub dictatura lui Dej, în toate instituţiile patriei. La fel lectura “clasicilor marxism-leninismului”, a Micii autobiografii a lui Iosif Visarionovici Stalin (sau era o biografie?), a Istoriei scurte a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Erai obligat să le conspectezi pe toate, ca şi puzderie de declaraţii, discursuri, documente de partid etc.; caietele îţi erau verificate; conţinutul lor – seminarizat săptămânal de către un activist semialfabetizat numit lector politic. Mai erau cursurile de limba rusă, cele de economie politică, cele de marxism.

Un popor aflat în plină strălucire culturală, care dăruise Europei importante personalităţi în domenii variate de creaţie, era supus “reeducării” de către nişte inşi care, pentru moment, ar fi fost buni a fi trimişi să înveţe carte. Dar oamenii se supuneau cerinţelor: aveau copii de hrănit, părinţi bătrâni de îngrijit. Li se ocupau toate odăile apartamentelor, minus una, unde erau înghesuiţi cu întreaga familie, când nu erau zvârliţi afară şi din aceea. Se temeau să nu-şi piardă dreptul la cartela de alimente şi la aceea de îmbrăcăminte, câţi se bucurau de ele. Se temeau să nu se pomenească fără slujbă, peste noapte. Şi, mai presus de orice, se temeau să nu ia calea închisorilor, acuzaţi de “uneltire” – ceea ce, pentru experienţa comună, avea înţelesul că te-ai plâns unui prieten, unei rude chiar, că ţi-era greu, că nu mai puteai, că fusese mai bine înainte.

– Era un director, Spirea Dumitrescu, fost ofiţer, destul de cumsecade. Nişte gardieni foarte de treabă. Când am vizitat Târgşorul – după Revuluţie -, ne-am dus şi la mormântul lui Moş Dumitrache şi al primului gardian Viţelu, unde am aprins lumânări pentru că s-au purtat foarte frumos cu noi. A durat, acest regim destul de dulce – adică toată ziua eram liberi prin curte -, până a sosit, în vara lui ’49, un grup mare de elevi, o sută – o sută şi ceva, de la Suceava. Ăştia erau deja “reeducaţi”: cu cântece, cu şedinţe, cu cărţi, cu turnătorie.

Se înţelege: cântece de slăvire a ordinii noi, şedinţe de critică şi autocritică şi de luări de angajamente, cărţi de popularizare marxiste şi denunţul tuturor împotriva tuturor. Generaţiile depăşind astăzi cincizeci de ani ne amintim prea bine sistemul. Ne înnebunea, cu mic, cu mare. Probabil că violenţa acestui tip de antipedagogie lua alte proporţii în lagărul de la Târgşor decât în libertate. Iar ceea ce era dezgustător pentru clienţii ceva mai vechi ai lui era spectacolul degringolării morale a unora ce se presupunea că aveau un ideal, acceptarea făţarnic entuziastă a doctrinei împotriva căreia se ridicaseră, adoptarea măştii, dar şi a comportamentului adecvat ei – acela de a te face lup pentru fraţii tăi.

Aurel Obreja, printre alţii – tot soseau transporturi noi de elevi de pe întreg cuprinsul ţării -, s-a antrenat la unificarea tuturor “nereeducaţilor”, pentru a se face faţă invaziei minciunii.

Iată unde încep să se distingă personalităţile oamenilor “de afară” de acelea ale unora dintre deţinuţii politici. Deosebirea stă într-o conştiinţă mai vie, la cei din urmă, a demnităţii personale, a dreptului tocmai la libertatea de conştiinţă, a pericolului de a se lăsa mânaţi de spiritul de turmă, a dispreţului faţă de oportunism. Desigur, astfel de calităţi nu pot fi generalizate asupra tuturor deţinuţilor politici, cu atât mai mult cu cât, după cum se ştie, destul de puţin numeroşi dintre aceştia reprezentau cu adevărat nişte luptători cu convingeri social-politice clare, cei mai mulţi fiind victime ale denunţurilor mai mult sau mai puţin anonime săvârşite de bolnavii mintali ce abundau în epocă şi de ariviştii de toată teapa şi din toate straturile.

– Deci ei veneau “reeducaţi” de la Suceava?.

– De la Suceava, de Ţurcanu. Acolo încercase Bogdanovici mai întâi o “reeducare” tot în stil Târgşor; ne facem că ne “reeducăm” şi rămânem aceiaşi.

Acest principiu al supravieţuirii urma să triumfe pretutindeni în ţările din Răsărit şi el ne-a făcut cunoscuţi şi de hazul omenirii: noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.

– Or, Ţurcanu n-a acceptat această formă de “reeducare”. Lucrurile erau aranjate dinainte. Indiferent dacă ar fi fost în frunte Ţurcanu sau altul, “reeducarea” tot cu bătăi, teroare şi omoruri ar fi fost dusă. Până în toamnă, s-a mers aşa. La sfârşitul verii, un lot de elevi am fost izolaţi şi băgaţi în secţia poliţiştilor, într-o cameră destul de mizerabilă.

După vreo lună de izolare, sosi o inspecţie trimeasă de Ministerul de Interne. În fruntea ei se aflau ofiţerii superiori Sipeanu şi Dulgheru. Li s-a oferit condamnaţilor să-şi redobândească statutul anterior, dacă primeau “reeducarea”. Cum ei au refuzat, li s-a promis să fie scoşi la aer liber, cu condiţia să nu-i influenţeze pe aceia care “se reeducau”. De data aceasta, majoritatea primi târgul. Rămăseseră trei pe poziţia adoptată.

– Zice: “Ei, Obreja, vrei?” – “Nu vreau să ies”, le spun. Au rămas trăzniţi. “Păi, de ce?” Zic: “Pentru că dumneavoastră o să-i credeţi pe cei care-şi fac reeducarea, când o să ne toarne cu tot felul de neadevăruri, n-o să ne credeţi pe noi. Ăia au interesul să vă mintă; şi-n maximum două săptămâni, noi ne trezim din nou băgaţi la izolare. Aşa că nu ne mai deranjăm. Rămânem pe loc”.

La insistenţele ofiţerului de carieră, directorul cel cumsecade, îi veni o idee, singurul of ce-l durea cu adevărat:

– Zic: “Domnule director, ies cu o singură condiţie – dacă-mi daţi o cameră să-mi fac un atelier de sculptură!”

Acesta era “criminalul”! Tânărul suferea că nu se putea dedica mai departe creaţiei; cu şmecherie inocentă, ştia profita de ceea ce trăise mai greu în viaţa de până atunci, pentru a dobândi un drept natural, lipsit de orice legătură cu politica, dreptul de a rămâne. artist!

Atelierul s-a deschis. Suplimentar, i s-a adus o căruţă de pământ lutos, ipsos. Şi-a confecţionat singur uneltele. A primit comenzi pentru busturile “marilor dascăli ai proletariatului”. Calitatea acestora, după finisare, i-a înlesnit dobândirea unora mai “serioase”: busturile comandantului şi ale gardienilor – mai după fotografii, mai cu câte o şedinţă de pozare. Cu prilejul lor, schimba câte o vorbă cu comandantul care i se adresa părinteşte: “Domnule director, dumneavoastră ne-aţi luat de copii. Trebuie să fiţi convinşi, deşi cei mai mulţi de aicea sunt nişte ţânci, începând de la doisprezece ani – ca Ladea şi alţii de prin Maramureş, ca Puşcaş, doctorul care a ajuns o celebritate mai târziu -, trebuie să fiţi convins că aceşti copii ştiu bine ce au de făcut în viaţă. Noi nu acceptăm reeducarea. N-am furat, n-am tâlhărit. Pentru ce să ne reeducăm?”

– Acest atelier a avut o mare importanţă pentru toţi elevii care au refuzat “reeducarea” – îmi explică gazda mea. În el ne întâlneam, discutam atitudinile de luat împotriva “reeducaţilor”. Veneau şi o mare parte dintre gardienii de pază. Îşi cereau voie de la director şi soseau să ne viziteze. Aveam o mulţime de lucrări.

Ce luminos final de capitol! Desigur că iubitorii aceia de sculpturi se simţeau, în fosta baie devenită studio de creaţie, aşa cum m-am simţit eu însumi în sufrageria amfitrionului meu: martori ai minunii.