MOTTO: Cei care îşi vând sufletul (…) rămân până la moarte solidari cu trecutul lor.   Andrei Şerbulescu

LA SFÂRŞIT DE MILENIU. – Mileniul al doilea al erei noastre se stinge. Au trecut zvârcolirile, au încetat urletele de durere, plăgile lui sângerează tot mai apos. Horcăie. Respiraţia îi fierbe fetidă. Pielea îi miroase greu. Pe aşternutul ruginit de urme puroi uscat îşi întinde un trup costeliv, deşirat, ce înghesuie în sacul cărnii, mucedă şi afumată ca a unei mumii, o mie de ani pe o muchie şi miliarde de suferinţe pe cealaltă. Mileniul al doilea moare. E mileniul omenirii, dar este şi mileniul românilor, românii care numără o existenţă modernă şi unitară abia mai lungă de trei sferturi de veac (şi nici astea trăite în perpetuă unitate). A venit momentul să ne deprindem cu cel mai întunecos aspect al existenţei omului, dezvăluit de al doilea mileniu al istoriei, scurs de la lansarea pe pământ a legii iubirii dintre semeni. E ceasul bilanţului omenirii. ANTECESORI – Nu mi-a parvenit informaţia că vreun istoric literar al lumii s-ar fi încumetat să alcătuiască o istorie a literaturii de detenţie scrise de memorialiştii şi autorii de ficţiune ai unui popor sau altul; ori una cu caracter universal cu atât mai puţin. Totuşi un eseist (se prea poate să nu fie singurul) britanic, aplecat asupra domeniului psihopedagogic, pe nume Samuel Smiles, a închinat acestui gen ciudat câteva pagini din lucrarea sa LE CARACTERE (Paris, Librairie Plon, 1886; traduit de l’Anglais par Mme Charles Deshorties de Beaulieu; Deuxieme Édition.). Epoca modernă, aceea a dictaturilor de toate culorile, ne obligă să recurgem la o împărţire a acestui gen literar în literatura de detenţie politică şi cea de detenţie de drept comun, tipuri de detenţii ce nu au, în general, nimic asemănător, nici din punct de vedere al tratamentului aplicat condamnaţilor, nici al atitudinii acestora faţă de pedeapsa suferită. Desigur...

Mineritul M.A.I.-ului (Dimitrian Laurentiu – Viorel Brana) Părinţii lui Dimitrian-Laurenţiu-Viorel Brana sunt: Atanase, fiul lui ? ??? i Ioan a lui Zaharia, şi Maria Josan, adoptată de Filip Dumitru, care prin măritiş dobândeşte porecla: Mărica Branii. El avea 24 ani, iar ea 15. Copilul lor unic se naşte în Vaca (Crişan), judeţul Hunedoara, la 8 noiembrie 1907. Capul familiei cânta la nunţi, apoi s-a aşezat comerciant sătesc şi cârciumar. Nici unul dintre cei doi soţi n-a depăşit vârsta de 66 ani. După absolvirea primelor două clase primare în comuna natală, următoarele două, ca şi liceul “Avram Iancu”, Dimitrian-Laurenţiu-Viorel le urmează la Brad. Bacalaureatul îi izbuteşte la a doua înfăţişare, la Deva. Între cele două tentative, urmase un an şcoala Superioară de ştiinţe de Stat din Bucureşti. Acum intră la Facultatea de ştiinţe Naturale tot din Capitală. După participarea la Congresul studenţilor creştini, de la Oradea este arestat, pentru câteva zile. Ales, în anul IV, preşedinte al Societăţii studenţilor în ştiinţe Naturale, îşi susţine licenţa, după care găseşte un post de profesor de educaţie fizică, econom şi pedagog la Brad, unde-l invită pe Ioan Moţa să vorbească la 1 Decembrie. Cel din urmă îl îndeamnă să-l cunoască pe C.Z. Codreanu. Angajat geolog la Societatea Mica, este numit şef de plasă (Brad) al Mişcării Legionare, pe urmă ajutor de şef de judeţ (Hunedoara) şi instructor legionar. Se căsătoreşte cu Ştefania Pop. Au doi copii: Aluna şi Codruţ. E delegat al Statului Naţional Legionar în Consiliul de Administraţie al Societăţii Mica. Încetându-i numirea, îşi continuă activitatea de geolog de teren. Participă la război. În 1944 este internat în lagărul de la Caracal, de unde o cunoştinţă de la Siguranţă îl eliberează condiţionat. Lucrează la AGEX, Societatea Minieră a Societăţii Franceze de mine de aur din Transilvania, Institutul...

Mineritul M.A.I.-ului (Dimitrian Laurentiu – Viorel Brana) Părinţii lui Dimitrian-Laurenţiu-Viorel Brana sunt: Atanase, fiul lui ? ??? i Ioan a lui Zaharia, şi Maria Josan, adoptată de Filip Dumitru, care prin măritiş dobândeşte porecla: Mărica Branii. El avea 24 ani, iar ea 15. Copilul lor unic se naşte în Vaca (Crişan), judeţul Hunedoara, la 8 noiembrie 1907. Capul familiei cânta la nunţi, apoi s-a aşezat comerciant sătesc şi cârciumar. Nici unul dintre cei doi soţi n-a depăşit vârsta de 66 ani. După absolvirea primelor două clase primare în comuna natală, următoarele două, ca şi liceul “Avram Iancu”, Dimitrian-Laurenţiu-Viorel le urmează la Brad. Bacalaureatul îi izbuteşte la a doua înfăţişare, la Deva. Între cele două tentative, urmase un an şcoala Superioară de ştiinţe de Stat din Bucureşti. Acum intră la Facultatea de ştiinţe Naturale tot din Capitală. După participarea la Congresul studenţilor creştini, de la Oradea este arestat, pentru câteva zile. Ales, în anul IV, preşedinte al Societăţii studenţilor în ştiinţe Naturale, îşi susţine licenţa, după care găseşte un post de profesor de educaţie fizică, econom şi pedagog la Brad, unde-l invită pe Ioan Moţa să vorbească la 1 Decembrie. Cel din urmă îl îndeamnă să-l cunoască pe C.Z. Codreanu. Angajat geolog la Societatea Mica, este numit şef de plasă (Brad) al Mişcării Legionare, pe urmă ajutor de şef de judeţ (Hunedoara) şi instructor legionar. Se căsătoreşte cu Ştefania Pop. Au doi copii: Aluna şi Codruţ. E delegat al Statului Naţional Legionar în Consiliul de Administraţie al Societăţii Mica. Încetându-i numirea, îşi continuă activitatea de geolog de teren. Participă la război. În 1944 este internat în lagărul de la Caracal, de unde o cunoştinţă de la Siguranţă îl eliberează condiţionat. Lucrează la AGEX, Societatea Minieră a Societăţii Franceze de mine de aur din Transilvania, Institutul...

Pseudonimul de artist liric şi memorialist (sugerat de Agepsina Macri) al lui Ioan A. Popescu (n. Galaţi; 18 octombrie 1925) este: Loredan. În copilărie şi tinereţe, provenind dintr-o familie nevoiaşă, a lucrat ca hamal, lăcătuş, muncitor în turnătorie; era simpatizant naţional-ţărănist. Ca student, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din Cluj, fiind şi figurant la Teatrul Tineretului din Capitală. În 1953 debutează, dublându-l pe Ion Dacian, în rolul principal masculin din Sânziana şi Pepelea. În 1955 fu angajat la Teatrul Muzical din Braşov, unde a reţinut capul de afiş, cu mare succes, până la 20 aprilie 1959, când a fost arestat. După trei luni de anchetă la Securitatea din Braşov, a fost condamnat la 7 ani închisoare corecţională, pentru uneltire contra orânduirii sociale (art. 209, pct.2, C.P.). A trecut prin penitenciarele: Codlea şi Jilava, a muncit în lagărele: Salcia, Strâmba, Periprava, Grind, Luciu-Giurgeni – de unde s-a eliberat cu doi ani înainte de termen, cu prilejul decretului de graţiere din 1964. Reangajat la acelaşi teatru de unde fusese arestat, se căsători cu o colegă care îi dărui un băiat – excelent pianist, compozitor şi dirijor. În 1987 se declară refugiat politic, în Viena. Izbucnind evenimentele anticomuniste din Braşov, se repatrie, cu atât mai uşor cu cât nu se aflase nimic despre rămânerea sa peste hotare. Peste un an, constatând că evenimentele nu au condus la nici o schimbare a politicii comuniste, se refugie din nou la Viena, unde rămase până ce revoluţia triumfătoare din 1989 îl decise să revină în ţară. A publicat: “AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN scrise de el însuşi. 1800 zile de disperare în anchetă şi lagăr”, cu prefaţa: “Un “Papillon”eroic al românilor”de Mihai Rădulescu (Bucureşti; Editura Ramida; 1994). AMINTIRILE “BANDITULUI”LOREDAN. 1800 ZILE DE DISPERARE ÎN ANCHETĂ ŞI LAGĂR nu constituie memoriile unui politician...

Dumitru Lungu s-a născut la 6 decembrie 1915, în com. Sudiţi, jud. Ialomiţa, într-o familie de agricultori modeşti, al doilea dintr-o pereche de gemeni; fratele său s-a stins de timpuriu. Copil neastâmpărat, rupându-şi braţul, a fost greşit tratat de o ‘doftoroaie’, respectivul membru rămânându-i mai scurt şi defectuos pe tot restul vieţii. A urmat cursurile şcolii primare în comuna natală, după care a frecventat şcoala Normală din Bucureşti, devenind în 1934 membru al Frăţiilor de Cruce. Se formează cu lectura publicaţiilor naţionaliste (“Iconar”, Ideea Românească”, “Orientări”, “Ramuri”, “Gândirea”, “Sfarmă Piatră”, “Braţul de Fier”ş.a.m.d.). E prezent în tabăra de la Carmen Sylva în 1937, unde-l cunoaşte pe C.Z. Codreanu. Datorită unei ambiţii a şefului de post din satul părintesc, după absolvirea şcolii Normale, este internat în lagărul de la Vaslui. Aici, de la o fereastră, asistă la împuşcarea celor 32 colegi necondamnaţi, în noaptea de 21-22 septembrie 1939. Eliberat, funcţionează ca învăţător în com. Potcoava, jud. Ialomiţa. În toamna lui 1940, e arestat. Luarea puterii de către Mişcare îi oferă o muncă de inspector şcolar, dar îşi dă demisia. Se opune armatei, pentru care este condamnat la muncă silnică pe viaţă, în contumacie. Reorganizează, din punct de vedere legionar, judeţul Prahova; este arestat în două rânduri, fuge de sub escortă şi apoi evadează pe 2-3 mai din Chestura de la Ploieşti. Ridicată fiind şi logodnica sa, va muri în timpul bombardamentelor într-un incendiu al temniţei. Este o lovitură ce-l va costa sănătatea pe D. Lungu. În 1944 cade din nou arestat; eliberat, trece frontiera cu un mesaj către Horia Sima. E paraşutat în ţară şi organizează un adăpost în Ciucaş, pentru legionarii urmăriţi. Este prins. Soţia sa, ridicată şi ea, naşte la Mislea, în octombrie 1948. D. Lungu este dus la Ocnele Mari. Eliberat, e...

Herbert Zilber, alintat: Belu, s-a născut în Moldova, în primul an al secolului al XX-lea, mai exact în Târgu Frumos. Elev de liceu fiind, în Bucureşti, sub influenţa unui cizmar Ionescu face lecturi comuniste şi împarte manifeste primite de la clubul partidului socialist. Întâmplător participă la evenimentul din 13 Decembrie 1918 din piaţa Teatrului Naţional, pentru care dirigintele său, poetul Al. Stamatiad cere eliminarea lui. Îşi face studiile superioare în Franţa, unde îşi continuă activităţile comuniste. Devine spion sovietic, ceea ce-i aduce o condamnare de cinci ani temniţă grea, în 1931 (arestarea a avut loc în 1930), dar peste un an, prin rejudecarea procesului, e achitat. Virgil Magearu îl angajează în 1932 la Institutul pentru studiul conjuncturii economice, unde va lucra până în 1940. Începe publicarea de studii şi articole în domeniile economiei şi sociologiei în “Independenţa economică”, “Viaţa românească”, “Cuvântul liber”, “Era nou㔺i periodice de stânga mai mărunte, fiind atras şi de personalitatea lui Mircea Eliade şi a membrilor cercului de dreapta “Criterion”. După ocuparea ţării de sovietici, devine directorul institutului numit, obţine licenţa în filosofie (oare frecventând măcar un an de cursuri?), îşi susţine teza de doctorat Imperialismul unor ţări înapoiate şi primeşte un curs de economie politică şi socială la Universitate, pe care-l susţine timp de un an (1946-1947), dând tonul carierelor universitare româneşti în temeiul unor titluri îndoielnice şi a unor studii de specialitate la fel de nesigure. Victima lui Gh. Gheorghiu-Dej, pentru amiciţia sa veche cu L. Pătrăşcanu, este exclus din partidul comunist în 1947, ca urmare a intervenţiei lui Miron Constantinescu. La 6 februarie 1948 este arestat. Începe desfăşurarea unei anchete aparent fără sfârşit, mereu îndrumată pe alte căi, al cărei scop este folosirea sa ca martor principal al acuzării, în procesul ce-i era pregătit prietenului său, ministrul...

Mângâierile Seherezadei (H. Gramescu) Haralambie Grămescu s-a născut la 18 ianuarie 1926 în comuna Pleniţa, jud. Dolj. După absolvirea ciclului elementar a urmat liceul în Craiova şi ulterior la Piteşti. Debutează în ziarul “Lupta Ardealului”în anul 1949. A început cursurile facultăţilor de Filologie şi Medicină, dar nu le-a isprăvit. A fost nevoit să părăsească Şcoala de literatură “Mihai Eminescu”în 1952. De un an era referent la Uniunea Scriitorilor. În perioada 1954-1957 este redactor la E.S.P.L.A. Devine informator al Securităţii. Apoi este arestat şi condamnat. Se eliberează prin graţiere. Funcţionează ca redactor la “Luceafărul”între 1965 şi 1968. Debutează în volum cu Elegii şi egloge, în 1969. Urmează volumele Norul lui Magellan şi Ode şi epode, în 1972. E lector la Editura Minerva între 1970 şi 1972. A tradus mult: Balzac, Briusov, Antokolski, V. Inber, K. Simonov, M. Aligher, Arany János, Salaman Ernö, Majtényi Erik, Ibsen, precum şi povestirile cuprinse în ciclul arab 1001 de nopţi. În anul 1994 îi apar amintirile: Pactul cu diavolul, subîntitulate: Roman (Editura Pleniţa). PACTUL CU DIAVOLUL de Haralambie Grămescu este subintitulat: ROMAN, deşi este cert o carte de memorii, iar autorul, în mai multe rânduri insistă asupra autenticului expus (acest roman al vieţii mele, p.42, nota 1; realitatea (…) istorică, a întregii mele cărţi, în care tot ceea ce istorisesc respectă cu obstinaţie, cel puţin în intenţie, adevărul, p.192, nota 1), după cum şi implică o sumă de scriitori contemporani (cunoscuţi şi prieteni) în aventurile descrise în paginile ei. Poate că subtitlul ascunde o intenţie comercială – vinderea cărţii publicate pe speze proprii -, poate că traduce un sentiment destul de frecvent, acela că viaţa ne este …un roman. Din genul romanesc, în afara epicului, lucrarea nu reţine prea multe, cu atât cu cât povestirea este difuză, (artistic?) încâlcită, fără...

“Sfidarea”lui Alexandru Paleologu Alexandru Paleologu s-a născut la 14 martie 1919, în Bucureşti. A studiat Dreptul. Urmează şi Şcoala de ofiţeri de Rezervă de Cavalerie din Sibiu, în 1940. În 1943 a frecventat cursurile unei şcoli de impiegaţi de mişcare de căi ferate, la Buşteni. În 1944-45 a fost referent la Comisia de armistiţiu, apoi membru în Comisia de cenzură a filmelor, după care e numit ataşat de legaţie la Ministerul de Externe, până în noiembrie 1947. Membru al Partidului social-democrat, a activat în cel liberal. Lucrează pe nişte şantiere la Piteşti şi Iaşi, se înscrie student la Institutul de Teatru şi chiar practică asistenţa de regie la Teatrul Naţional şi cel al Armatei. Încercând să-şi facă urma pierdută, pentru pricini neevidente, se internează la spitalul Colţea, la clinica oftalmologică, şi e transferat la ospiciu, sub numele: Petrescu. Falsifică un buletin de identitate, părăseşte Bucureştii, se internează – din nou fără nevoie medicală, ci pentru a-şi încurca urmăritorii (?) – la urologie, în spitalul din Ploieşti. În cele din urmă se retrage la Câmpulung Muscel, la sfârşitul anului 1950, unde va lega prietenie cu Constantin Noica. În 1957-1958 e cercetător de istoria artei medievale la Institutul de Istoria Artei. În septembrie 1959 este arestat, iar în anul următor e condamnat. În anii ‘7o e secretar literar al Teatrului Nottara, apoi referent la Editura “Cartea Românească”. După Revoluţia din 1989 este numit, de regimul comunizant al lui Ion Iliescu, ambasador în Franţa, dar nu peste mult timp îşi înaintează demisia. A făcut cunoscut prin presă că este şeful unei masonerii române. Actualmente este director al revistei “Viaţa Românească”. A publicat în volum: Spiritul şi litera; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1970. Simţul practic; Bucureşti; Editura Cartea Românească; 1974. Treptele lumii sau calea către sine a lui...

La căpătul lungii spovedanii a celui îngenunchiat, o mărturisire împăcată cu ea însăşi de cât de completă era, duhovnicul, după oarecare tăcere, s-a tras îndărăt, s-a ascuns după creţurile feţei sale pământii şi ostenite, şi i-a grăit: – Dacă tu nu te ierţi, cine te mai poate ierta? Iar dacă tu te ierţi, ce-i mai rămâne lui Dumnezeu să ierte la...

Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim la Aiud IERI DUPĂ AMIAZĂ mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă totdeauna bir cu fugiţii. O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam: – Părintele Sofian? Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritate spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas: – Da? – Sunt Mihai Rădulescu. Era firesc să nu mă fi recunoscut, din pricina lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală, a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana. Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă: – Părinte, ca editor, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate Românească”. Primele opuscule au văzut lumina tiparului. I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu: – Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul Aprins”, în aceeaşi serie. Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipuiesc că aceia cu care stau de vorbă trăiesc...

Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim la Aiud IERI DUPĂ AMIAZĂ mă plimbam cu paşi pierduţi pe un coridor al Facultăţii de Teologie unde sunt profesor. Furios că nu-mi găseam rostul, nu aveam stare să rămân în sala unde se cuvenea să mă fi aşteptat studenţii. Anul ultim dă totdeauna bir cu fugiţii. O umbră mai densă decât întunericul din jur se proiectă asupra intrării culoarului. Se apropie de mine. După ce mă depăşi, mi se păru că o recunoşteam: – Părintele Sofian? Chipul blând, aureolat de păr, mustăţi şi barbă albă de Moş Crăciun, asprit de austeritate spirituală, adăstă în aer, ca şi când ar fi plutit lângă mine. Abia de-l zăream. Se roti, în suspensie, către cel care-l oprise şi rosti, cu o uşoară nuanţă interogativă în glas: – Da? – Sunt Mihai Rădulescu. Era firesc să nu mă fi recunoscut, din pricina lipsei de iluminare, fie electrică, fie naturală, a locului. Dar nu era firesc să-şi fi amintit de numele meu cu căldura ce-i emana din voce; părintele Sofian este pictor bisericesc şi socotesc că e mai normal să reţină figurile decât silabele ce ne desemnează persoana. Urmă unul dintre atacurile mele împotriva semenilor, de tipul gafei, în care sunt un specialist vrednic de milă: – Părinte, ca editor, am fondat o colecţie de cărţi: “Demnitate Românească”. Primele opuscule au văzut lumina tiparului. I-am explicat despre ce era vorba. Am încheiat cu: – Mi-ar fi drag să public ceva din istoria închisorilor Sfinţiei Voastre, ceva despre “Rugul Aprins”, în aceeaşi serie. Am tristul obicei de a călca în intimitatea oamenilor ca-n baltă, de a-i obliga, de la izbitura, ca de secure, a celei dintâi vorbe ce le-o adresez, să-şi reveleze ex abruptoamintirile. Îmi închipuiesc că aceia cu care stau de vorbă trăiesc...

Autorul mulţumeşte psihologului Steliana Ciocu pentru încurajările şi toate demersurile sale încununate de succes depuse pentru realizarea cărţii de faţă, Părintelui Adrian Făgeţeanu pentru înţelegerea cu care şi-a jertfit timpul cu scopul de a-l informa pe autor asupra evoluţiei recursului în anulare constituind materia paginilor următoare. “Nu, viaţa asta n-are moarte, Când strângi lumină din morminte.” Radu Gyr – Umbre Tuturor insistenţelor mele de a-mi povesti Părintele Adrian Făgeţeanu împrejurările celei dintâi arestări a sale nu le-a răspuns decât cu o oboseală ce nu-i îngăduia măcar să-şi amintească unde a avut ea loc sau în ce împrejurări. Este adevărat că ajungeam la arestare abia după ce epuizam tema zilei, care se desfăşura într-un ceas-două de relatări în faţa reportofonului, ceea ce, până şi pentru un om tânăr, nu este sarcină uşoară, dar mi-te pentru careva de nouăzeci şi unu de ani, trecut şi prin atâtea încercări ca ieromonahul gazda mea astăzi… Desigur că era posibil să nu găsească încă, la acea dată, formula potrivită evitării de a rosti numele stareţului implicat în vânzarea sa atunci. Acesta l-a suit în brişcă, motivând că-l lua cu sine să-i rezolve o treabă potrivită numai priceperii conlocutorului meu. De fapt, l-a condus pe această cale domnească de-a dreptul în braţele securiştilor aşteptându-l haită la locul de întâlnire indicat din timp mai marelui peste mănăstire. Iar numele ei iarăşi s-ar fi putut să mi-l ascundă pentru aceleaşi pricini ale discreţiei ce păzea onoarea cuiva demult rămas fără onoare datorită îndemnului de a profita de amărăciunile fratelui de altar în scopul de a se ridica pe sine întru ale materialnicelor bucurii lumeşti. Eu nerenunţând la întrebarea mea, deoarece ea ascundea cele mai triste suferinţe nedrepte trăite de convorbitorul meu, Părintele se văzu obligat să evite răspunsul limpede şi să-mi pună...

de Mariana Gurza Mă îndrept tăcut spre mari cetăţi, În locurile sfinte, prin înţelepciune Hristos a înviat la noi în munţi An de an, printr-o minune, Iertând pe cei pribegi… Rugul arde sub frunţile albite Amar e focul vremurilor trecute Durerea e ascunsă-n frunze … Umbra trecutului îmi plânge, Lumina, simt cum mă străpunge E vremea  să reclădim cetatea Sub soare dulce de Rarău Cu fapte şi înscrisuri, cu dreptate, Urmaşi ai Sfântului Daniel. VARIANTĂ a ACROSTIHULUI Mă îndrept tăcut spre mari cetăţi, În locurile sfinte, prin înţelepciune Hristos a înviat la noi în munţi An de an, printr-o minune, Iubirea aducând-o prin părinţi. Rugul arde sub frunţile albite Amar e focul vremurilor trecute Durerea e ascunsă-n frunze … Umbra trecutului îmi plânge, Lumina, simt cum mă străpunge E vremea  să reclădim cetatea Sub soare dulce de Rarău Cu fapte şi înscrisuri, cu dreptate, Urmaşi ai Sfântului...