CAPITOLUL 11 AŞ SORBI întreaga existenţă Cel mai avid de viaţă dintre toţi renascentiştii, cel mai îndrăgostit de dialectica ei, fu, neîndoielnic, Rabelais. Deschizând monumentalul său op,GARGANTUA ŞI PANTAGRUEL, încă din Cuvântul înainte al scriitorului , suntem întâmpinaţi cu un salut în spiritul gândirii dihotomice-antonimice, iar aceasta din prima frază, când ni se spune că lăudând Alcibiade pe învăţătorul său Socrate (…) îl aseamănă între altele cu silenele (p. 51) [în rom. de Alexandru Hodoş, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală. 1967]. Paragraful II ne explică ce erau silenele. El este compus din două fraze. Prima arată că silenele erau nişte cutioare (…) având zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşuchiate . În a doua se dezvăluie surpriza: Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese (idem). Paragaful III lămureşte comparaţia: Aidoma fusese Socrate, căci privindu-i înfăţişarea şi văzându-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o ceapă degerată… (idem). Urmează un portret pe cât de concis, pe atât de complet, pildă a comprimării degenerării şi incapacităţii într-o pilulă de patru fraze, ca apoi: Dar dacă ridicai capacul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite şi de nepreţuit [o ultimă aluzie depreciativă la adresa victimei sale de până acum]: minte mai pătrunzătoare decât a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat (p. 52) şi toate celelalte virtuţi, închipuite la superlativ. Orice cercetător va remarca de îndată necesitatea ordinii antonimice pentru a se exalta, prin contrast, calităţile filosofului. Dar, dincolo de această necesitate formală retorică, în adânc, nu se simte gândirea dihotomica-antonimică ce îngăduie dintre atâtea comparaţii cu putinţă tocmai aceea cu o cutie ridicolă ce ascunde o comoară binevoitoare, mecanism al gândirii ce remarcă în Socrate că omul dinafară îşi contrazice propriul duh de taină? Şi ce tâlc socotiţi că ar putea să aibă această întâmpinare cu sămânţă de vorbă, când dau să pornesc la...

CAPITOLUL 12 ŞONTÂC-ŞONTÂC cu ROCINANTE Don Quijote devine intangibilul, devine o energie descătuşată care bântuie lumea, o capacitate nerealizată multiplicându-şi încercările de realizare cu numărul incomensurabil al indivizilor umani de pretutindeni şi din totdeauna. Unde să-l aşezăm pe Don Quijote? De partea asta sau de cealaltă? Ar fi greşit să-l punem numai într-unul din cele două continente. Don Quijote este linia de intersecţie a celor două lumi care formează două planuri. Dacă ni se spune că Don Quijote aparţine cu totul realităţii nu ne vom supăra. Vom observa numai că, odată cu Don Quijote, neîmblânzita sa voinţă este mânată de o hotărâre: este voinţa de aventură. Don Quijote, care este real, doreşte realmente aventurile. Aşa cum el însuşi spune: Mi-ar putea ei, vrăjitorii, răpi aventurile dar nicidecum sforţarea şi curajul. De aceea poate trece cu o uşurinţă uimitoare din sala de spectacol în interiorul născocirilor imaginaţiei. Este o natură de frontieră, cum este, în general, după Platon, natura omului (p. 138) [José Ortega y Gasset, Meditaţii despre Don Quijote şi Gânduri despre roman, trad., pref., note şi tabel cronologic, de Andrei Ionescu, Bucureşti, Editura univers, p.138]. Înscriindu-se într-un lung şir de comentatori, José Ortega y Gasset ajunge la o definire esenţială pentru omul Renaşterii şi pentru orice personalitate conştientă de condiţia umană, care este o condiţie de frontieră, din orice punct de vedere ai analiza-o, din orice unghi ai privi-o, în orice plan te-ai situa. Stai de vorbă cu Charles Darwin, în lumina colbăită a vreunui ungher dintr-o bibliotecă publică, argumentele lui şi ale ciracilor săi te conving; şi, tam-nesam, simţi o chemare către o zonă opusă animalului, te simţi gata dematerializat, plutitor, Idee. Un înger îţi brăzdează văzduhul, lăsând în urmă-i iz de bucurie; şi, miresmele (miasmele) tari ale cărnii te învaţă azbuchiile demonologiilor taisiene. Roadele studiilor...

CAPITOLUL 13 OMUL de pe hotar Că Don Quijote are caracteristica ‘omului de pe hotar’ este neîndoielnic. În el sunt prezente două lumi: aceea a proiectării trecutului (lecturile) asupra prezentului şi aceea a realităţii neacceptate a Momentului Progresiv al Trăirii. Minunatele lucruri pe care neîntrecutul Don Quijote spuse că le-a văzut în adânca peşteră a lui Montesinos, lucruri a căror neputinţă de-a fi adevărate şi a căror mareţie [Miguel de Cervantes, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, în rom. de Ion Frunyetti şi Edgar Papu, 4 vol. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969] stau mărturie a incapacităţii eroului de a alege. Împreună cu nelipsitulu-i scutier şi cu vărul unui cunoscut, neînfricatul doritor de aventuri hotăreşte să viziteze misterioasa peşteră al cărei renume îl atrăgea. Este coborât pe o funie în adâncurile ei şi rămâne acolo ceva mai mult de un ceas, după opinia lui Sancho, sau trei zile, după cea a hidalgului (situare dihotomică-antonimică ce ne atrage atenţia asupra întâmplării); în orice caz, a stat suficient ca să-l fi făcut pe Panza să exclame, când l-a văzut iarăşi la lumina zilei: Fii de o mie de ori binevenit, stăpâne, că noi începuserăm să credem că ai rămas acolo la clocit (p. 252). Cuprins de o foame cumplită, se supune imperativelor firii, obicei respectat atât de rareori de el, scoţând în evidenţă prin aceasta trauma psihică suferită tocmai prin nevoia de recuperare a energiei; acest semn ne face să considerăm aventura respectivă ca unică în istoria sa psihofizică. Apoi se cufundă în povestirea miracolului prin care a trecut. Numai că aceste nemaiauzite întâmplări debutează cu: Strânsei funia pe care mi-o slobozeaţi şi, făcând dintrânsa un colac sau o legătură, mă aşezai pe ea dus pe gânduri, socotind în fel şi chip cum să fac acum să cobor la fund, când nu...

CAPITOLUL 14 NEBUNIA colectivă În acest ultim capitol pe care ne-am propus să-l scriem pe marginea romanului DON QUIJOTE vom întâlni, răsfoind VIAŢA LUI DON QUIJOTE ŞI SANCHO a lui Miguel de Unamuno [în rom. de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima, Bucureşti, Editura Univers, 1973], o veche cunoştinţă; dar să lăsăm cititorului plăcerea de a o identifica el însuşi. Mă întrebi, bunul meu prieten, dacă ştiu cum se poate deslănţui un delir, o vâltoare, o nebunie oarecare în sânul acestor sărmane mulţimi cuminţi şi netulburate care se nasc, mănâncă, dorm, se reproduc şi mor. Nu se află oare – îmi spui – vreun mijloc de a răspândi iar epidemia flagelanţilor şi a convulsionarilor? şi-mi vorbeşti de evul-mediu (p. 53). Filosoful spaniol, acerb duşman al ‘licenţiaţilor’ şi ‘bărbierilor’, al ‘nepoatelor atotştiutoare’ şi al ‘ducilor atotbatjocoritori’, simte nevoia unei sublime ieşiri din minţi ce să zguduie masa amorfă, împingând-o într-un iureş ascendent, într-o frenezie a idealului. şi, iacătă-l, cu inima plină de persoana (nu personajul) hidalgului, cu inima plină de firea lui îndoită de o gândire dihotomic-antonimică, marele sensibil (curând va discerne transmiterea nebuniei Cavalerului la mai toţi cei cu care intră în contact) se întreabă de nu se poate transmite furia quijotescă tuturor spaniolilor, întru numele unei patrii noi. Visează cu atâta fervoare la această posibilitate salvatoare încât, în căutarea unei soluţii practice, va ajunge să-l identifice pe eroul lui Cervantes cu popularul Cid şi cu Iisus amintindu-şi, că legenda celui dintâi a pătruns în arterele fiecărui cetăţean hispan, iar chipul celui de al doilea a tutelat naşterea unei Spanii moderne care, fără El, ar fi fost înghiţită de atât de obositoarea şi lunga coabitare maură. Iar identificarea aceasta nu este făcută în căutarea de simboluri sau cântărindu-se valoarea acordată de neam unuia sau altuia, ci plecând de la taina...

CAPITOLUL 15 FIECARE DINTRE NOI CAUTĂ o grotă interioară Pe când cei care voiau să asculte glasul destinului, greci sau străini, oameni de rând ori regi, se apropiau de cetatea Delfi, de cum îşi ridicau privirile către înalţimile Parnasului, ale căror culmi înconjurau amfiteatrul urbanistic, erau orbiţi de lumina de gală răsfrântă de statuile fără număr, că erau din aur, argint sau marmură, risipite, ici şi colo, pe stânci, printre minunile arhitectonice închinate zeilor, pe piscuri şi prin văi. Ei trebuiau să străbată un crâng de lauri şi măslini pentru a ajunge în faţa intrării exterioare a micului templu dedicat lui Apolo. Pe acesta se citeau numai două cuvinte: “Tu eşti” Apoi, pe frontonul locaşului sacru: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Cel din urmă era clădit deasupra unei peşteri. Sălaşul fusese ales datorită beţiei câtorva capre rătăcite prin paraginile acelea, care, după ce inspiraseră aerul umezit de miasmele tulburătoare acoperind cu vălurile lor deschiderea îmbeznată din glod, înnebuniră o bucată de timp, lucru ce se petrecu şi cu ciobanul lor, curios să ştie care era pricina scălâmbăielilor neaşteptate şi inexplicabile ale patrupedelor. Cel mai celebru oracol al istoriei îşi sorbea inspiraţia dintr-o grotă. Ce puteau resimţi oamenii aceia pe când se îndreptau către propria lor soartă? Renunţau la ei înşişi, la visele lor, la credinţa în propriile forţe. Mureau, fără să moară, şi renăşteau într-o viaţă nouă, fără să o fi pierdut pe cea veche, renăşteau pentru viaţa indicată de către destinul lor dezvăluit atât cât îl puteau înţelege. Existenţa tuturor acestor fiinţe omeneşti, în vremi imemoriale, a mai atârnat de o cavernă. şi nu numai a lor. Moartea şi reapariţia roadelor pământului au atârnat de taina altei peşteri. Ne amintim că Demeter, zeiţa agriculturii şi cerealelor, era urmărită de dragostea nedorită a lui Neptun. Pentru a scăpa...