CAPITOLUL 16 EDUCAŢIA OMULUI sau: nu fii om de caracter Interesant este, după această trecere analitică în revistă a câtorva dintre opurile de seamă ale Renaşterii, care s-ar putea continua pe sute de pagini, devenind, însă, o searbădă repetare a uneia şi aceleiaşi constatări, interesant este, spuneam, să ne reîntoarcem de unde am plecat, anume la omul viu populând acele zone fascinante ale istoriei. Baltasar Gracián îşi asumă sarcina educării lui [Baltasar Gracián, Oracolul manual. Criticonul, trad. De Sorin Mărculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975]. La cugetătorul spaniol taina asupra intenţiilor proprii constituie cheia comportării sociale. I se pare că jocul cu cărţile pe faţă nu e de nici un folos, nici de bun gust . Mai mult, nedezvăluirea imediată stârneşte curiozitatea . Vorbe mari, umflate, vin să pledeze pentru nedezlegarea limbii: tăcerea circumspectă e sanctuarul cuminţeniei . Pilda pentru o astfel de purtare este căutată peste mână şi temeiul ei  este sfinţit în chip forţat: imită […] lucrarea divină [în sensul tainei] pentru a face ca toţi să stea la pândă şi de veghe (3, p. 7-8). Dar cum recomanda el să-ţi faci jocul? Lucrează cu intenţie când primă, când secundă , termeni abstracţi care nu întârzie să-şi desfăşoare sugestia.Iscusinţa (…) nu face niciodată ceea ce arată; (…) ameninţă cu dibăcie în aer şi dă lovitura în realitatea neaşteptată etc. E un joc al ‘dibăciilor’, cum le numeşte iezuitul. Căci acestei tehnici a lui ‘uite-l nu e’ i se răspunde de către celălalt cu viclenii ; acela pricepe totdeauna contrariul a ceea ce i se dă de înţeles şi cunoaşte numaidecât orice plăsmuire; nu ia în seamă nici o intenţie primă şi rămâne-n aşteptarea celei secunde şi chiar a celei terţe . Un adevărat labirint kafkian al subterfugiilor. Omul e multiplicat la infinit, ca între două oglinzi paralele. Simularea sporeşte când îşi vede vicleşugul dibuit şi năzuieşte să amăgească slujindu-se chiar de...

CAPITOLUL 17 EU, CELĂLALT ŞI OMUL Rătăcirile pe care ni le impune înţelegerea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii ne-au dat o sete pantagruelică, autorului şi de bunăseamă cititorilor, de zonele mai clare şi mai ozonate ale unor regiuni în care binele să fie bine şi răul rău. Cât de fericit şi relaxat este cugetul omenesc când poate spune, sigur pe simţurile şi pe judecata sa: acesta sunt eu şi nu altul! Or, tocmai certitudinea fuge de noi parcă tot mai departe, lăsându-ne să ne afundăm în mocirlele semiobscurului unde Trecutul e una cu Prezentul, unde Viitorul e un alt chip al aceluiaşi Prezent, unde poţi fi şi fiară şi oglindă lui Abel, unde eşti stârv şi fiinţă ce palpită, în acelaşi timp. În căutarea acestei certitudini, am irumpt din Renaştere – această sferă a trăirii cu centrul orişiunde. În căutarea ei am hotărât să pornim într-o nesăbuită CĂLĂTORIE ÎN JURUL ODĂII MELE [Xavier de Maistre, Voyage autour de ma chambre. Le Lépreux de la cité d’Aoste, Paris, Éditions Nilsson (1919)], sărind peste veacuri, se va vedea curând din care pricini anume. În capitolul V, foarte aproape de începutul cărţii, ţinând seama de dimensiunile miniaturale ale capitolelor, antonimiile se impun atenţiei printr-o succesiune tot mai rapidă. Ne aflăm în faţa celui de al doilea obiect descris: patul. Există teatru care să dea mai avan prilejuri închipuirii, care să trezească idei mai gingaşe decât mobila în care uit câteodată de mine însumi? (19-20) După această prezentare introductivă, intrăm în discursul antonimizat, prin fraza: Modestule cititor, nu te speria, că n-aş putea vorbi oare despre fericirea unui bărbat iubitor care îşi strânge în braţe pentru întâia oară soţia cuminte (p. 20). şi, acum, al doilea termen, antonimic: plăcere inefabilă, pe care soarta-mi ticăloasă mă condamnă să n-o gust nicicând! Fraza nouă aduce cu sine o antonimie...

CAPITOLUL 18 DESPRE CÂTEVA FIGURI DE STIL CA MIJLOC DE CUNOAŞTERE 1 SIMBOLUL – Înainte de a încerca o sinteză a celor discutate, se cuvine să insistăm asupra perspectivei noastre, pentru a izbuti o înţelegere deplină a metodelor şi scopurilor ce ne-am propus. În lucrarea INTRODUCERE CRITICĂ ÎN PSIHANALIZĂ [Victor Săhleanu, Ion Popescu-Sibiu, Cluj, Editura Dacia, 1872 ], autorii cercetează, printre nenumărate aspecte ale vieţii psihice, unele particularităţi ale afectivităţii, ale logicii   şi ale memoriei în vis (p. 59). Victor Săhleanu şi Ion Popescu-Sibiu comentează: Gândirea onirică este o gândire primitivă […]. Ea se serveşte de simboluri aşa cum se serveşte mentalitatea populară (şi artistică sau religioasă) în mituri, în cimilituri, sau chiar în glume […]. Esenţa simbolizării este o comparaţie (dar nu orice fel de comparaţie) (p. 57). Simbolizarea ea însăşi face visul neinteligibil ; ea efectuează travestirea care se adaugă cenzurii (proces selectiv) pentru a ne ascunde de noi înşine (p. 58). Desigur, dintre toate figurile de stil simbolul a constituit cel mai adesea centrul interesului pentru mulţi cercetători ai activităţii psihice. Nu datorită unei calităţi deosebite a lui. Nu credem că se poate emite ideea unei ierarhizări valorice a figurilor de stil. Ci, pur şi simplu, deoarece străvechea educaţie mitică (şi, ulterior, religioasă) a familiarizat tot omul cu posibilitatea gândirii simbolice, drept care, a făcut simbolul (dintre toate celelalte figuri de stil) accesibil şi medicului, psihanalistului, psihologului. Căci, orice s-ar spune, pentru a folosi un termen stilistic şi a-l integra ştiinţei care te preocupă sunt necesare o temeinică aprofundare a literaturii, mai ales o cunoaştere a poeziei, asimilarea ei până în străfundurile fiinţei şi o sensibilitare artistică traumatizantă. Acestea lipsind, omul de ştiinţă a preluat acel ceva ce cunoştea de mic copil. Ne este teamă, însă, că deşi mulţi s-au obişnuit să vorbească despre simbol în vis, în visare, în comportament ş.a.m.d., puţini au gândit 1) că simbolul este o figură de stil...

CAPITOLUL 19 STILISTICA ANTROPOLOGICĂ. O aplicaţie: MECANISMUL DIHOTOMIC-ANTONIMIC AL GÂNDIRII 1 Ce este dihotomia-antonimică – Cercetările pe care le efectuăm ne-au îndreptat, treptat, spre convingerea că multe dintre figurile de stil citate ca antonime reprezintă, de fapt, altceva. Să luăm două exemple: În mine vezi şi grindeni şi seninuri [William Shakespeare, Totu-i bine când se sfârşeşte bine, vol. VIII, în rom. de Ion Frunzetti, V, 3, Regele, p.159] şi Pentru mine / Război e pacea [W. Shakespeare, Viaţa şi moartea Regelui Ioan, vol. I, în rom de Dan Botta, III, 1, Constance, p.103]. Este limpede că în cel dintâi caz avem de-a face cu două obiecte distincte opuse (ceea ce corespunde definiţiei elementare a antonimelor), iar în al doilea, cu un singur obiect cu două aspecte simultan opuse, figură pe care am numit-o: dihotomie-antonimică . Simultaneitatea poate însoţi antonimele (fie specificată, precum în exemplul următor, fie subînţeleasă, ca în zonele universalelor): Vrei să-mi pui în spinare în acelaşi timp treaba lui Dumnezeu şi treaba dracului? [Vezi mai sus, 1, V, 2, Lafeu, p.156]. În schimb, ea este implicită dihotomiei-antonimice: Tabloul ăsta are două feţe, / Pe una e Gorgona, pe cealaltă / Îl văd pe Marte [W. Shakespeare, Antoniu şi Cleopatra, vol. IX, în rom. de Tudor Vianu, II, 5, Cleopatra, p.232]. Circumstanţierea temporală nu îmbogăţeşte simultaneitatea latentă: Otrava e-acum leac [W. Shakespeare, Henric al IV-lea, în rom. de Dan Duţescu (partea I) şi Leon Leviţchi (partea a II), pt. II, I, 1, Northumberland, p.329]. Antonimele pot fi determinate modal astfel încât să sugereze o unitate: Urzeala vieţii noastre e umplută cu fire-amestecate: laolaltă-s şi binele şi răul [Vezi mai sus, I, IV, 3, Întâiul  nobil, p.128]. E o impresie falsă; ne aflăm în faţa a ceea ce matematica numeşte ‘o mulţime’. La fel dihotomia-antonimică poate părea, câteodată, antonimie: Dar cântecul prin harul său / Preschimbă rău-n bine şi binele...

“Postumele” Antume scrise-n ceas târziu Când parcă-ntârzie plecarea, Când parcă-n jur nimic nu-i viu Şi-n suflet bântuie-nserarea. Că ceasul vine, toţi o ştim, D-am vrea să ştim ora exactă; Să-ncepem să ne pregătim, Căci ştim că timpul se contractă. Ai vrea să pari cum îţi doreşti, Să laşi o stea în amintire; O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”, Şi-ai vrea s-alungi o amăgire. Va fi ceva deliberat, Va fi o nouă măsluire?!… În amintirea lui Nea Mihai   Ai fost… Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost? Mă bântuie-ntrebarea… Un erudit, cum greu găseşti, Un generos, peste măsură, Un literat de anvergură, Un mentor – sigur adăpost. Un chip blajin, dar sculptural, Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă, Fără cuvinte de paradă, Fără de sfaturi fără rost. Cu cât mai mult ai suferit, Cu-atât mai mult ai sfidat moartea; Să fii ce-ai fost, ai servit cartea, Iar ce-ai lăsat, e-al vieţii cost… Apropo de  ”dubla personalitate”, sau ”dihotomia antonimică”, după Mihai Rădulescu.   Te-am cunoscut… Te-am cunoscut întâmplător, Pe la TV, la ”AS”, se pare; Cu Todea drept mediator, Vorbeai de Shakespeare – cercetare. Erai acasă, cum să spun?! Pluteai prin secolul în care, Shakespeare putea părea nebun, Iar tu-l vedeai modern, îmi pare. Şi-l prezentai drept psiholog, Şi nu ca pe-unul orişicare – Era, aş spune, un prolog, La ce urma în prezentare. Renaşterea ţi-a fost tărâm Unde-ai ţintit dihotomia – Un Jago ţi-a deschis un drum, Spre ce-ai numit antonimia. Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin, Inventica şi-a spus cuvântul – Stilistica a câştigat, Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul… * Lui Mihai, cu lacrimi…   Au trecut… Au trecut zile destule De când soarta te-a luat – Râsfoind prin amintire Pe-al meu site de tine-am dat. La ecourile aprinse...