4. UN ALT AVACHIAN O dată, pe stradă aş spune, Hrandt Avachian m-a prezentat unui domn scund, cu o frunte înaltă, preschimbată, cu cât urca spre creştet, în calviţie lucioasă, de o culoare roşietică datorită razelor de soare, purtător al unui nas uşor coroiat, cu un permanent zâmbet afabil pe chip, dar şi cu o lumină a inteligenţei şi entuziasmului ce strălucea, uşor voalat, în acelaşi surâs; brunet fără exagerare; uşor pickwickian. Era domnul Grigore Avachian. La întrebarea firesc stârnită, în legătură cu vreo înrudire între dânşii, nespecificată cu prilejul recomandărilor, tot pictorul mi-a răspuns că numai potrivirea de nume îi lega. Noua cunoştinţă continua să-şi arate dinţii strălucitori, amuzată şi cu o condescendenţă binevoitoare, câtuşi de puţin jignitoare. Am reţinut, din graba celor câteva cuvinte lămuritoare, că era un profesor din Turnu Severin, fost arheolog (am bănuit că amator, cum fuseseră mulţi prin oraşele de provincie, înainte de instaurarea regimului comunist, unii lăsând viitorimii muzee gemând de ploaia cu cioburi dezgropate de vrednicia lor în zona unde îşi aveau catedra) şi mare specialist în grădinărit, chiar creator de soiuri noi, apreciate şi de forurile de conducere ale agronomiei. Străinul asculta, distrat, însă nu de tot; cu coada urechii urmărea cele împărtăşite despre el şi, ajungând maestrul la legăturile sale cu vegetalele, îl întrerupse pentru a povesti cu înfocare ce succes moral avea în rândurile tineretului şcolar care-i urmărea cu interes experimentele şi învăţa de la el să intervină în natura plantelor şi să o modifice. Faptul că abia aici se amestecase în explicaţiile ce mi se dădeau îmi susţinu convingerea că arheologia fusese un capriciu în existenţa sa şi că adevărata-i chemare era horticultura; ceea ce-mi întări părerea că disciplina predată ca profesor trebuia să fi fost şi ea legată de muncile câmpului....

AM ÎNCERCAT ÎMPREUNĂ să dăm de capătul felului în care şi-au căutat şi împlinit fericirea doi oameni de seamă: Nansen şi Maica Tereza. Vă întrebaţi, desigur, la ce bun să scotocim prin vieţile altora în loc să discutăm despre viaţa dumneavoastră, că ea este cea mai importantă. S-ar putea ca această opinie să nu fie întocmai adevărată. O viaţă este importantă şi interesantă numai în măsura în care se universalizează, e dedicată omenirii şi accede la a deveni pildă pentru celelalte vieţi. O viaţă autocentrată, dirijată doar de interese meschine şi egoiste este tot ce poate fi mai dezagreabil: ţie îţi aduce doar necazuri, iar celorlalţi le apare ca respingătoare. Astfel că rămânând la ale mele, aş dori să-mi îngăduiţi să citesc pentru dumneavoastră părerile unui om care s-a dedicat educaţiei tineretului, părerile sale despre autoformare cu ajutorul lecturilor de vieţi celebre. Este vorba despre Samuel Smiles. “O carte care cuprinde în ea viaţa unui om virtuos este plină de roade preţioase. Milton spunea: ‘E tot ce este mai preţios şi mai curat din fiinţa unui înalt spirit, îmbălsămat şi păstrat pentru o a doua viaţă’. Corregio  ne spune, în biografia sa, că simţind cum se trezeşte în el geniul  la privirea operelor lui Michelangelo, a strigat: ‘Şi eu sunt pictor!” Franklin obişnuia să atribuie utilitatea şi însemnătatea rolului pe care l-a îndeplinit faptului că în tinereţe citise cartea ÎNCERCĂRI ASUPRA ARTEI DE A FACE BINE a lui Cotton Mather, carte în care Mather nu făcuse decât să reproducă icoana propriei sale vieţi. Iar Samuel Drew a tot repetat că modelul vieţii sale a fost Benjamin Franklin. Aşa că nimeni n-ar putea spune unde se opreşte unda binefăcătoare a pildei celei bune. De aici, se arată că folosul pe care, în literatură, ca şi în viaţă, îl avem...

6. ADRIAN MANIU Începusem a fi preocupat, după cum s-a dedus şi din relatarea anterioară, de opţiunea profesională ce-mi revenea la sfârşitul clasei a XI-a. Ce-mi plăcea? Din ce carieră alegeam să-mi culeg satisfacţia spirituală? Nu mă atrăgea nici una dintre profesiunile intelectuale. Îndemnurile tatălui meu m-ar fi orientat către Politehnică – el lucrând la un institut de proiectări, unde era înconjurat de ingineri a căror soartă i se părea asigurată cu bani şi onoruri. Lipsa mea de orice brumă a talentului matematic, însă, îl cuminţea. Îl mai sfătuia prietenia cu un jurisconsult al instituţiei lor să mă îndrume pe urmele acestuia. Personal, îi judecam foarte aspru pe oamenii legii nelegitime (cum stăteau lucrurile în ţara noastră pe atunci). În cele din urmă, înclină spre profesiunea dascălului, având eu vagi aplecări către limbile moderne şi chemare mare de irositor al timpului cu cititul poeziei şi romanelor (poate că aceasta îmi era unica ispită). Aveam obiecţii şi împotriva aceleia: cunoşteam, de pe poziţiile elevului, laşităţile breslei, adică de pe poziţiile victimei minciunilor ce-i susţineau în rândurile lefegiilor pe bieţi dascălii noştri, vânaţi de ochiul rece şi răzbunător al turnătorilor buruieniţi printre colegii de catedră, discipolii nevârstnici dindărătul pupitrelor şi femeile de servici de prin closete. Pe mine mă chema o meserie dură, ce să-mi pună braţele şi toţi muşchii trupului în mişcare. Practicarea ei să fi fost ca un fel de act de pocăinţă pentru întreaga clasă socială din care proveneam; nu cumva să se creadă că pentru păcatele ei sociale, cum ar gândi un comunist; nu, ci pentru absenţa spiritului de luptă şi al supravieţuirii, pentru că lăsase România pradă sovieticilor şi guvernului impus de aceştia, guvernul deculturării şi al deznaţionalizării. O meserie de noapte, ce mi-ar fi dăruit cenuşiul anonimatului, o meserie în...

5. FECIORUL LUI N. D. COCEA Deoarece prea puţin timp mai petreceam în alte tovărăşii ale adulţilor de când îl cunoşteam pe Hrandt Avachian, atmosfera din locuinţa sa atelier împlinindu-mi toate năzuirile şi devenindu-mi, cum am mai spus-o, climatul cel mai prielnic atât visărilor mele culturale, cât şi formării mele, experienţa socială, chiar şi politică, tot acolo le-am deprins, oricât ar părea lucrul de neaşteptat, ţinând seama de cuminţenia gazdei în toate cele. Maturii rareori chibzuiesc la rolul pe care îl au în încunoştinţarea asupra vieţii de zi cu zi a tinerilor cu care poartă comerţ. Ba aş lua-o mult mai de la începuturile noastre ca inşi. Cu destul timp înainte de a ajunge pe băncile şcolii, învăţăm câte ceva despre legăturile dintre oameni, fie din povestirile ce ni se fac, fie trăgând cu urechea, din surprinderea sau iscodirea bucuriilor şi mâhnirilor vecinilor, rubedeniilor, cunoştinţelor; aici trebuie căutată nevoia de lecturi, de vizionări de filme şi piese de teatru, de mai târziu: ea s-a format din plăcerea dăruită de atari naraţiuni iniţiatice odinioară. Astfel ne pregătim, cu şi fără voie, cu ajutorul bătăliilor pierdute şi mai rareori câştigate de alţii, despre care am avut ştire, şi, pe calea aceasta, după cumpănire, am şi ales tabăra în care ne vom încerca îndemânarea în luptă. Asta s-a întâmplat şi cu mine, atunci când mi-au parvenit anumite veşti despre o frumoasă doamnă între două vârste (mi se părea, la anii mei cruzi, când toţi încărcăm umerii celor din jur cu mult mai multe ierni decât numără de-adevăratelea), înfăţişare ce contribuia, desigur, la colorarea în simpatie a oricărui gând aş fi emis legat de dumneaei. Era mama ultimului copil al scriitorului N. D. Cocea, Ioana Cocea, actriţă la teatrul “Lucia Sturza Bulandra”, văduvă de timpuriu a romancierului, asiduă...

VREŢI SĂ FIŢI FERICIŢI? Iubiţi. Vreţi să fiţi nefericiţi? Iubiţi. Este cu putinţă ca acelaşi sentiment să conducă atât spre fericire cât şi spre nefericire? Da. Numai că se nasc două întrebări, de răspunsul la care depinde priceperea acestui “Da”. Omul, prin iubire, înţelege în cele mai multe rânduri întâlnirea trupească dintre două făpturi. Acela este erotismul şi erotismul este altceva. Dacă prin “iubire” înţelegem erotismul, riscul de a fi nefericiţi este foarte mare. Nu este cazul să discut astăzi despre acest aspect. Am dedicat erotismului o emisiune aparte, ce urmează a fi radiodifuzată mai târziu. A doua întrebare asupra căreia vă atrag atenţia este: “Iubiţi pentru mângâierea voastră sau pentru fericirea celuilalt?”. Dacă răspunsul e: “Iubesc pentru mângâierea mea”, nu vă poate aştepta, categoric, decât nefericirea. Acum să ne întoarcem de unde am plecat, repetând: “Vreţi să fiţi fericiţi? Iubiţi.” Noi întrebări se nasc: Ce sau pe cine să iubim? Cum să iubim? Cât timp să iubim? Să le cercetăm pe rând. Ce sau pe cine să iubim? Cel mai complet răspuns ce ne vine îndată pe buze este: Să iubim viaţa. Să iubim viaţa pentru că datorită ei avem toate bucuriile câte ne sunt date. Acesta este un punct de vedere egoist: ne raportăm la bucuriile noastre. Nu putem ignora însă nici punctele de vedere egocentrice; ele sunt fireşti; dar se cuvine să le ţinem sub observaţie şi sub stăpânirea noastră. Viaţa este mult mai mult decât instrumentul bucuriilor noastre; să ne dăm seama că, în aceeaşi măsură, este instrumentul bucuriilor tuturor vietăţilor. Vă daţi seama ce amploare inimaginabilă dobândeşte puterea vieţii de a mijloci bucuriile? Ea îngăduie tuturor făpturilor, de când există pământul şi vieţuitoarele pe el, în el, deasupra lui, tuturor făpturilor existând astăzi pretutindeni, în pădurile virgine, în oceane şi mări, în văzduhuri, în ţărână, în peşteri,...