7. “ZAREA DE APĂ” Mi se pare ciudată apropierea dintre portretul lucrat de mine, ca în guaşă, folosind drept model fuga unor amintiri vechi de cincizeci şi opt de ani, comunicat cititorului în paginile precedente, şi acela schiţat în contur incomplet, în conformitate cu însăşi sugestia sa de comparaţie de mai jos, cu peniţa muiată în tuş, de G. Călinescu în “Istoria” lui. Al meu înfăţişează un Adrian Maniu scăldat în atmosfera saturată de artă a unei odăi dintr-o garsonieră dublă (sau un apartament de două camere, nu ştiu nici eu prea bine), din Maria Rosetti, cu mai multă sau mai puţină viaţă şi culoare, adoptând postura de profesor de mişcare scenică, în profitul unui imberb insensibil. Al istoricului literaturii române îl prezintă pe poet: “Poezia lui (…) e triumful stilisticei şi al manierei. Aici nu există un conţinut şi un stil, ci maniera însăşi este cuprinsul şi conţinutul operei de artă”. Autorul romanului“Enigma Otiliei” îi proiectează creaţia asupra plasticii din epocă, “o puternică mişcare către pictura caligrafică, întemeiată mai cu seamă pe contururi şi invenţii de atitudini ceremoniale, redusă de cele mai multe ori la desen” . Sesizând că pictura noastră “luneca” într-un neobizantinism de recentă dată, G. Călinescu observă că “Adrian Maniu este spiritual primul poet bizantinizant” . Aşa sună miezul algebrizat a toate câte le intuisem în hieratismul slobod de carne şi sânge, întrupat de costumul gri şi vorbitorul ce mi se oferea sfetnic şi pildă în clipa când s-ar fi cuvenit să mă iau la harţă şi trântă cu ultima mea aventură·şcolară. Ce să mai insist asupra receptării estetului de către mine?! Este sigur că Adrian Maniu nu m-a cucerit ca om! Curând, evadând eu în anii observării, ai decantării, ai cântăririi, ai abstragerii adevărului, Adrian Maniu, pe care nu l-am mai întâlnit la Hrandt Avachian, îşi schimbă locul...

ÎN MULTE FELURI se poate cuvânta despre credinţă. Temându-mă de puterea graiului meu modest, când este vorba să conving în privinţa unei teme atât de însemnate pentru formarea noastră, temându-mă că nu voi găsi vorbele ce să se topească în sufletul dumneavoastră, ascultătorilor mei, definitiv şi să-i conducă la picioarele lui Dumnezeu, voi recurge la câteva dintre cele mai frumoase pagini scrise în limba română despre cele ce simte omul într-o biserică. Ele aparţin filosofului Vasile Băncilă şi dau seama asupra unei călătorii făcută de autor în Franţa şi asupra unei reculegeri într-o capelă benedictină. În acelaşi timp, ele sunt şi o puternică dovadă a ecumenismului natural ce infiorează inimile tuturor creştinilor, când nu sunt victimele intoleranţei unor sfetnici ai conştiinţei, căzuţi în greşala mândriei sau şovinismului cultic. “Am fost de curând, scrie moralistul, la o biserică, unde am urmărit cea mai alinătoare dintre slujbele religioase, la cari am luat parte aici… Pe o stradă curată, modestă şi liniştită, biserica aceasta aproape minusculă, acoperită de ziduri şi locuinţe ca un rod nestemat între frunze, pare o sihăstrie, deşi e în Paris. O tăcere desăvârşită a ecourilor, şi materiale şi sufleteşti, ale lumii, o izolare completă ca şi când te-ar despărţi mii de leghe de zbuciumul impur şi indiscret al veacului iar, pe de altă parte, o comuniune de inefabilă dulceaţă cu sferele divine, îţi dau, de îndată ce asişti la slujba de aici, o stare sufletească de o siguranţă perfectă şi o jubilare curată şi ascendentă ca şi când sufletul ar fi făcut din parfum de flori şi lumini de zăpadă… Totul era mic în această chinovie, abea mai mare decât o clasă de şcoală. Stâlpi graţioşi şi miniaturali o susţineau, ornamente fragile şi totuşi  rezistând timpului o împodobeau, culori albastre, purpurii şi cafenii îi...

CALEA SPRE FERICIRE începe de acolo unde purcedem la stăpânirea de noi înşine. Iar “în stăpânirea de noi înşine constă singura adevărată libertate individuală”, cum spune Frédéric Perthes. Samuel Smiles subliniază că “stăpânirea de sine nu este altceva decât curajul, într-o altă formă”. Iată o temă vrednică de meditarea oricărui tânăr, căci rar tânăr să nu aspire la a fi curajos. Iar în îmbrăţişarea acestei forme de curaj “stă rădăcina tuturor virtuţilor”, ne comunică acelaşi Smiles. Înstinctele speciei, care ne apropie de stadiul brutei, sunt ţinute-n frâu de stăpânirea de sine, forma cea mai concretă a înţelepciunii, în facultatea de a ne stăpâni pe noi înşine stă deosebirea dintre viaţa fizică şi aceea morală. Stăpânirea de noi înşine ne mută, aşadar, din tărâmul zoologic în acela luminos al omului, fiinţă superioară. Ce înseamnă stăpânirea de sine? Ea se manifestă în trei direcţii: stăpânirea gândurilor, stăpânirea cuvintelor şi stăpânirea faptelor. Acela care dă dovadă de aceasta întreită stăpânire asupra lui însuşi a parcurs jumătate din drumul către înţelepciune. Iar pentru a o poseda avem nevoie să ne autodisciplinăm, să cultivăm respectul de noi înşine şi să nu îngăduim nici unei alte forţe să acceadă la cârma persoanei noastre, că este forţa brută, a unui semen sau grup uman, că este forţa instinctelor sau aceea a ideilor. Obişnuirea, devenită obişnuinţă când voinţa nu mai este necesară pentru impunerea ei, constituie mijlocul psihologic cel mai lesnicios pentru a dobândi stăpânirea de noi înşine. Obişnuinţa are două tăişuri: ea aduce obiceiul rău, după cum îl poate aduce pe cel bun. Devenind conştienţi de natura obiceiului ce-l avem sau ce este pe punctul de a se instaura în cugetul, sentimentul sau faptele noastre, avem libertatea de a alege. Alegerea ne activează dreptul nostru de a ne opune obiceiului rău. Dacă vom înlocui obiceiul rău...

8. ŞARPELE DE LA CERNICA Oricărui cititor mai puţin încrezător îi vine să se întrebe: cum de m-a atras apartamentul silenţios din Maria Rosetti; şi mai ales: cum de m-a reţinut, la o vârstă când numai joaca, sportul, ori chemările misterului femeiesc erau menite să mă prindă-n laţ. Şi cum de nu m-a alungat mirosul uleiului de in, folosit în dizolvarea culorilor, ce permea perdele şi draperii, covoarele de pe parchet şi cele acoperind parţial pereţii, prosoape, apa de la robinet şi, mai ales, aerul? Căci aceasta era mireasma ce îmbălsăma trăitorii locului şi pe vizitatorii lor; astfel încât pekinezul Ming, dacă-l adulmecai în treacăt, îţi lăsa impresia a fi fost mumie vie şi auto-mobilă, în strai de blană neagră, cu perii scurţi, ondulaţi şi lucioşi. Adevărul este că aveam un îndelungat exerciţiu de obişnuire: mă născusem în familia unui colecţionar de artă. De când mă ştiu, îl văd pe tatăl meu sosind uneori acasă cu un aer pehlivan conspirativ. După ce-şi trăgea sufletul, îşi potrivea efectul scontat a fi fost declanşat de revelaţia ce se pregătea s-o facă. El nu avea simţul umorului, nici fineţurile unui desfăşurător delicat al Neaşteptatului. În sensul acesta trebuie luate cele ce urmează; vreau să spun că tocmai neajustarea materialului brut al scoaterii din pălărie a Necunoscutului, neajustarea lui la nevoile actului său deosebit de suav, nepotrivirea gestului la scamatoria preconizată îi conferea acesteia savoarea. O chema pe mama în sufragerie sau în salon. O ruga să-şi întoarcă faţa la perete. Despacheta vreun tablou vânat cine ştie de unde. Acesta era ambalat în ziare întregi sau în coli de hârtie groasă cenuşiu-gălbuie şi legat în cruce de două ori cu sfoară, pentru mai marea siguranţă pe parcursul aducerii lui prin tramvaiele supra-aglomerate. Apoi îi căuta locul cel mai...

ISTORISEŞTE SENECA despre condamnarea cuiva la moarte pentru omor, de către pretorul Piso. După obiceiul timpului, un centurion îl conduce în piaţa publică pe vinovat, pentru a-l executa. Pe când omul legii săvârşea pregătirile necesare, gloata însetată de dreptate fu stupefiată văzându-l pe cel ce se presupunea a fi fost ucis, adică pe mortul din pricina căruia era celălalt condamnat, făcându-şi loc cu coatele pentru a se apropia de centurion. Nici vorbă să i se fi luat viaţa cu violenţă, după cum ştiuse pretorul când hotărâse condamnarea. Rumoarea adunăturii de coate goale se preschimbă cât ai zice peşte într-un vacarm în care nu se mai înţelegea om cu om. Pe de-o parte, mirarea trezită de cadavrul viu prezent între cei de faţă smulgea exclamaţii uluite din piepturile golănimii doritoare de senzaţii tari şi miracole. Pe de altă parte, veşnicii nemulţumiţi de felul în care cetatea era condusă îşi arătară mânia împotriva nedreptăţii pe cale a fi fost săvârşită, dând vina pe Piso şi pe şleahta cu care se înconjurase, mormăind că ‘dreptatea’ lui ajunsese strigătoare la cer; în orice clipă zbieretele lor puteau deveni îndemnuri la răzmeriţă. Pe de a treia parte, nejudecaţii răcneau la centurion, scoţându-l pe acesta vinovat că era aşa de nechibzuit încât să pună în aplicare o sentinţă atât de strâmbă. Până să se  reverse torentul mâniei, crescut ca din nimic din patul obedienţei populare, de care are mare nevoie liniştea unei cetăţi, până să se reverse peste malurile ce-i zăgăzuiau forţa oarbă, distrugătoare, centurionul, dând, în sinea sa, tuturor dreptate, cu bunul simţ al cuiva care era mai înţelept decât un simlu executant, fără să părăsească locul execuţiei posibile, o amână, să i se confirme de către pretor condamnarea, şi în condiţiile nou apărute. Expedie un ajutor la Piso,...