I-am luat locul. La aceeaşi catedră cu vopseaua jerpelită. În aceeaşi cancelarie întunecoasă. I-am luat locul de profesor. Acum e rândul meu să colectez porecle, să stârnesc ură, să incit, prin prezenţa sau amintirea prezenţei mele, bătaia-de-joc. Ieri, când el, exasperat, ne-a strigat: “Vă las pe toţi corigenţi!”, eu, cu calmul imperturbabil al logicianului amator de scandal, am îndrăznit să-i dau replica necruţătoare: “S-ar socoti că e vina dumneavoastră, domnule profesor, dacă aţi avea atâţia elevi corigenţi!” Amândoi am avut dreptate. A lăsat. Dar nu pe toţi. Unul singur. Eu. Azi e rândul meu să mă tem de raţionamentul juvenil al aceluia care se ascunde acum într-o bancă din fundul clasei şi mâine îmi va lua locul la catedră. Noi, elevii, scornisem tot felul de boli; le azvârleam asupra trupului său ca pe nişte furii antice; încercam, prin ele, să ne explicăm ciudăţeniile lui de comportament. Şi cum fierbinţelile şi  ghimpii vârstei ne încătuşau erotismul, ne explicam răutatea lui prin neputinţa de a fi fericit. Dar tot el a fost mai tare decât noi. S-a însurat, atunci când ne aşteptam să intre în comă. Ne chinuia ori de câte ori îndrăzneam să pufnim în râs la amintirea presupuselor sale slăbiciuni bărbăteşti, obligându-ne să stăm cu faţa la colţ, în picioare. Apoi, urma ordinul: “Coşul!” Pe dată, printr-o aplecare a bustului cu 90 de grade, mâinile pedepsitului înhăţau coşul de răchită plin de gunoi, îl înălţau şi-l răsturnau peste cap. Şi rămânea aşa, la colţ, ţinând coşul asupră-i, ca pe o cască de cavaler teuton. Pentru a ne domina pe de-a-ntregul, atunci când ne chinuiam cu vreun extemporal absurd sau un subiect de teză fără cheie, în faţa cărora căscam ochii stupizi şi insolvabili, se căţăra cu labele picioarelor încălţate de-a dreptul pe catedră, pe...

Bate puternic în uşă. Mă scoală. Întotdeauna mă trezesc uşor. Dar rămân încă puţin întins. Îmi pieptăn gândurile. Bate din nou. Strigă ceva. Bate. Strigă. Se opreşte numai când îi răspund. Merg la baie. Mă spăl. Bate. Intră. Mă priveşte. Îmi explică. Spun da. Iese. Rămân singur. Bate. Ies. Intru în camera mea. Fac gimnastică. Strigă. Inspir. răspund. Continuă. Mă îmbrac. Intru în camera lui. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Spune ceva. Rânjeşte. Tac. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Îşi întinde obrazul, să-i verific şi lui calitatea rasului. Spune ceva. Râde. Răspund da. Îmi arată baia. Reintru. Mă rad din nou. Bate. Mă priveşte. Îmi explică ceva. Îşi întinde obrazul, să verific. Râde. Iese. Mă clătesc. Bate. Intră. Îmi arată prosopul lui. Îl privesc. Îmi arată prosopul meu. Îl privesc. Îmi arată prosopul mamei. Îl privesc. Iese. Reintră. Îmi spune că nu vrea să-şi mai găsească prosopul ud. Iese. Ies. Priveşte ceasul. Se încruntă. Mă priveşte. Spune ceva. Mănânc repede. Se apropie de mine. Îşi trece mâna pe obrazul meu, în răspăr. Dă din cap. Se îndepărtează. Mă priveşte. Îmi fac ghiozdanul. Se apropie. Mă priveşte. Îmi pun paltonul. Se apropie. Mă priveşte. Ies. Închid uşa. Deschide uşa. Spune ceva. Cobor treptele. Spune ceva. Cobor. Spune ceva. Cobor....

– Nu. Nu am servici. Sunt pensionată medical! Nervos. Nu s-ar putea spune că îşi alegea cuvintele după criteriul că scopul lor este să ascundă adevărul, nici că resimţea tentaţia de a-şi poetiza existenţa. Afirmaţia finală mă puse într-o situaţie de stingherire nejustificată. Atunci când un om îşi mărturiseşte nebunia, el se situează mai departe de ea decât tine însuţi, care te retragi jenat, căutând salvarea într-un alt subiect de conversaţie. Fiind însă bărbat, interveni în mine o a doua ezitare, potrivnică celei dintâi: era firesc să nu-mi vădesc pofta de a nu da bir cu fugiţii. Mai ales, deoarece prea avea înfăţişarea aceea sănătoasă: planturoasă, dar şi rotunjită cu artă, la umeri şi şolduri şi pretutindeni. Şi ce, nu era cu putinţă să fie numai o tentativă de a se descotorisi de necunoscutul implantat lângă cearşaful ei de plajă, zărit tam-nisam pe când scotea capul din apa răcoroasă a lacului? Bineînţeles că s-a apropiat de mal şi de obiectele rămase pe iarbă. Dar nu era deloc sigur că se înapoiase atrasă de un posibil schimb de cuvinte prilejuit de prezenţa mea neaşteptată, ci, mai curând, spiritul proprietăţii private striga în ea, încet, dar convingător. Aşadar, am preferat să nu o cred în privinţa nervilor săi slăbiţi; dimpotrivă, am socotit că îi avea suficient de tari să se dea drept nebună numai ca să sperie omul; aşa, în mod metaforic de a spune: mai lasă-mă dom’le-n pace, că nu-s eu bună de astea! (de aici şi ideea să se dea drept “ne-bună”). Odată ce am ajuns să o decretez sănătoasă, ceaţa stânjenirii mi se risipi şi mă simţeam pregătit să primesc cu zâmbetul pe buze orice nouă minciună mi-ar fi servit. Dorind s-o provoc, să văd până unde putea ajunge, am întrebat-o: – Cu...

Când m-am dumirit ce se întâmplase cu mine (am ieşit cu el de la cinematograful Republica, am coborât de-a lungul bulevardului până la Lacto-vegetarianul din colţ, am traversat strada pe verde, cu o mulţime de inşi, am mers în josul bulevardului pe vizavi, până la staţia lui 34, am aşteptat autobuzul, ne-am suit, a luat el bilete, ne-am strecurat printre ceilalţi, am schimbat câteva vorbe şi, în dreptul bisericii Sfântul Gheorghe, el s-a sprijinit cu obrăznicie de doamna din faţă, s-a lăsat cu tot trupul peste ea, o glumă de licean – gândeam –  , ea l-a fixat, l-a împins, eu m-am tras puţin mai la o parte, el s-a înfipt cu toată greutatea pe altcineva, l-au îmbrâncit, cât se putea în înghesuiala aia, au ţipat la el până şi-au dat seama că era mort – făcea pe prostul, ziceam – , l-au coborât, puteam să mă prefac că nu-l cunosc, că nu fusesem cu el la cinema, puteam merge mai departe cu autobuzul, să-i las să se ocupe de el pe cei dornici de senzaţii tari, dar nu ştiu ce m-a năpădit că m-am pomenit cu el întins pe pavaj, mângâindu-i fruntea, strigându-l Kiki, aşa cum îi spuneau colegii, eu îl numeam: Mironescule, că nu eram prietenă cu el, mersesem la cinema împreună pentru că eu căutam un bilet în plus şi el avea unul de vânzare), ne-au luat cu o maşină, ne-au dus la un spital, s-a constatat decesul, m-am pomenit la procuratură, am dat o declaraţie, fără nici o pregătire, a trebuit să-i explic mamei mele, care fusese chemată la procuratură, că am fost împreună la cinematograf şi că a avut un atac de cord în maşină şi că nici nu-l cunoşteam bine, că fusesem colegi în clasele paralele şi că...

Lumea de piatră a cetăţii, umplută până atunci de fantoşe de părinţi şi de profesori vrăjmaşi, se populase, ca prin minune, într-un moment de criză al vieţii lui. Oraşul se umpluse cu ferestre. Becuri ce se sting şi se aprind. Înlături cu mintea perdelele ce te despart de semeni. Priveşti strada cu ochii felinarelor. Unele ferestre, ca taxiurile de moravuri uşoare, acelea ce lunecă în viteză minimă pe lângă staţiile de tramvai înţepenite de orele târzii de după miezul nopţii, te îmbie de la început să le acostezi, ferestre ieftine, murdare. Altele, legănându-şi coapsele de sticlă între draperiile violent colorate, te sfidează, te dispreţuiesc. Există ferestre ce cochetează cu tine şi, atunci când, după nopţi şi nopţi de pândă, nădăjduieşti, în sfârşit, să le pătrunzi taina, lampa se stinge în pripă, obloanele sunt trase, ferestrele îşi mumifică surâsul vinovat într-o mască rigidă şi rece, distantă. Găseşti ferestre joviale, cu figură sănătoasă de spălătoreasă rumenă, cu braţele în şolduri sau de bucătar rotofei. Dar deprinzi o stimă ciudată, ce-ţi impune o cercetare sfioasă şi plină de tact pentru acele ferestre rare ce se ascund de indiscreţia curioşilor într-o atmosferă de curăţenie, voie bună şi nădejdi. Povestea tuturora se înscrie într-o scenă strâmtă, mărginită de cercevele şi pervaz. Ferestre, ferestre, ferestre… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A văzut femei ca şifonierele. Zăvoresc în ele însele parfumuri grele şi foşnitoare. De le atingi cu...

Toată ziua tăcea. Cu gâtul, cu umerii, braţele-n jos până la coate, acoperite de plăgi supurente. Avitaminoza A. Răbufnită din nimic. O purta în măruntaie din copilărie, cu mult înainte de războiul ăsta abia isprăvit. Ce-i păsa de când? Pielea crăpată a obrajilor îi năclăise perii ţepoşi. Îşi interzicea să se privească în oglindă. Ştia ce e acolo. Chip de jar viu. Nu vorbea, nu râdea. Să nu-i pice vreo bucată de carne. De altfel, la cel mai mic efort intelectual făcea o criză nervoasă. I se încorda şi i se cutremura tot trupul timp de câteva minute. Ca o rufă pe frânghie. Apoi osteneala îl dobora, de parcă ar fi fost un butuc despicat în două. Şi iarăşi renăştea, aşa, din bubele răului, de şaisprezece, şaptesprezece ori pe zi. Din cenuşa creierului său carbonizat. Cu pieptul palpitând, răvăşit ca un peşte pe uscat. În infirmerie nu mai erau decât alţi doi. Teodorescu, din ultima de liceu şi colegul lui de clasă, Oprişan. Normal ar fi fost ca Oprişan să fie mai legat de el. Dar, deşi era cu un an mai mare, Teodorescu – de fapt tocmai de aceea – se împrietenise la toartă cu cel din urmă. Era steaua lui polară. Mai ales când Teodorescu se înapoia din escapadele nocturne, beat ca un lord. Atunci Oprişan se metamorfoza în pisică şi se gudura pe lângă bocancii puturoşi ai stăpânului. Ei o duceau tot într-o vacanţă. Aveau vrăjile lor să-l îmbrobodească pe doctor. Patru zile din şase cloceau în infirmierie. Duminica, se aranjau în aşa fel încât să poată merge la cinema. Apoi cădeau iarăşi la pat. Profesorii erau exasperaţi că nu-i puteau asculta. În acelaşi timp, le dădeau tot felul de sfaturi cu privire la sănătate. În cele două dimineţi în care...

Mă iertaţi că vă deranjez, doamnă profesoară. Sărut mâna. Mă mai ţineţi minte, probabil. Ionescu Mitică, dintr-a XII-a C. Nu trebuie să zâmbiţi, revăzându-mă. Corigenţii şi repetenţii nu sunt amintiri plăcute. De ce aţi îngălbenit? N-aveţi de ce să vă speriaţi. Sunt politicos. Dacă m-aţi surprins odată beat, pe când eram elevul dumneavoastră, nu înseamnă că sunt nici beţiv, nici mojic, aşa cum mi-aţi reproşat atunci. Băusem puţină votcă, de bucurie şi pentru curaj, Eram admis pentru prima oară în rândurile elevilor ce vă întovărăşeau, duminica, la teatru. Aş fi vrut să strălucesc în antract. Să debitez cuvinte inteligente, originale. Eram însă ameţit. Nu putusem mânca nimic la prânz, din pricina nerăbdării de a ajunge mai repede la spectacol. Nu eram obişnuit cu alcoolul, mai ales pe stomacul gol. Mă înfierbântase. Ţin minte: râdeam prea tare. Comentam zgomotos jocul actorilor. Când mi se părea că ezită prea mult, le dădeam eu replica. Din dorinţa de a dovedi că meritam să fiu remarcat de dumneavoastră, studiasem piesa două nopţi la rând. O ştiam aproape pe de rost. Sigur şi oboseala contribuise la euforia mea. După cele ce mi-aţi imputat, m-a cotropit groaza. Socoteam că nu-mi veţi mai da niciodată o notă pe merit. Aceasta a fost pricina ce m-a îndemnat să copiez, atunci, la teză. De teamă, uitasem tot ce învăţasem. Dar nu pentru a vă spune acestea v-am oprit în mijlocul străzii. Voiam să-i transmiteţi ceva soţului dumneavoastră. Nu, nu-l cunosc. Dar a intervenit în viaţa mea într-un mod complet neaşteptat. Cu prilejul mărţişorului, în anul acela cu beţia, mama, am aflat-o mai târziu, s-a înarmat cu un buchet de flori şi o trusă de săpunuri străine şi v-a căutat acasă. Vă amintiţi. Vi s-a spus ulterior. Era la zece dimineaţa; o zi ploioasă...

– Am crezut că… Era nedumerită că o refuzam. De altfel mirosea atât de frumos, avea un caimac atât de îmbietor şi aburii se înălţau atât de intim… – Bine. Hai să gust puţin; dar numai puţin. S-a făcut aproape seara. Dacă beau ceva mai mult, nu mai dorm la noapte. Triumfa sub ridurile condiţiei ei modeste şi ale vârstei greu de citit, ciudate. Turnă încet, savurând lunecarea prin aer a licorii negre şi aromate. Umplu o ceaşcă mare, din cele de ceai. Puse binişor ibricul cu cafea pe tavă, alături. – De ce aţi făcut atâta? Nu-i păcat să se irosească?… – Las’ s-aveţi. Opriţi şi ibricul. Când isprăviţi ceaşca, mai luaţi. – Bine, dar nu obişnuiesc la ora asta… – Nu vă supăraţi… eu… din stimă pentru profesori… pentru că predaţi engleza… Ce puteam spune? Îndărătnicia sa de a-mi face o plăcere era de neînvins. Cum să te opui?… Dimpotrivă, se cuvenea să-i răspundă cu un cât de mic interes, o cât de măruntă atenţie. – Vă place limba engleză? – Ce pot şti? o femeie simplă ca mine… Am citit o carte despre America. Mi-a dat-o profesorul dinaintea dumneavoastră. L-aţi cunoscut? – Nu. Am auzit că era un profesor bun. – Da… Ce om cumsecade!… Îşi încrucişă degetele mâinilor în faţă, strânsoarea completând intenţia de exprimare superlativă. Apoi continuă: – O dată la două-trei săptămâni mă ruga să vin la dumnealui acasă să fac curat. Îi spălam lenjeria, dereticam. Nu ştia cum să mă roage şi nici cum să-mi vorbească. Era fin ca un englez. Stranie mania oamenilor de a te confunda cu meseria. Şi nu numai în cazul ei, în sfârşit, o femeie de servici; mai toţi colegii de catedră, de îndată ce mă vedeau apărând cu umbrela, pe vreme...

Ultima oră este o tortură. Fâşii de nervi ce atârnă în tine, abia legănate sub impulsul unei umbre de voinţă. Familia, prietenii se miră. Numai patru ore de predare şi eşti frânt?! Da. Profesorul nu este om. Odată intrat în clasă te preschimbi. Necunoscută şi nerecunoscută treime: Soare, Burete, Păianjen. Le explic, pe rând, deşi cele trei ipostaze sunt simultane. Eşti Soare. Emani necontenit lumină, căldură. Arzând. Arzi şi îţi dărui arderea. Din umbra catedrei te naşti zilnic dascăl. Şi, în acelaşi timp, cu ochii multiplicaţi de patruzei de ori – după numărul elevilor – urmăreşti pe figuri şi în gestica lor reflectarea combustiei tale. Te răsfrângi într-un ocean de neatenţie în care fiecare val are altă direcţie, altă menire, alte porniri. Tu le cunoşti pe toate. Le absorbi. Burete cosmic. Înmagazinezi efluvii de lene străine flăcării tale. Apoi, ca o inimă, pompezi sete de idei, tu – nesecătuitul. Dai oxigen. Fiecăruia o piatră filozofală pe măsura sa. Între timp, Păianjen, îţi ţeşi plasele neştiute. Naivi, ucenicii tăi îţi vor fi victime. Îi vei putea corupe?… În mentalitatea lor, vina este glorie, visul van se numeşte efort, dezinteresul: auto-conservare. Îi vom corupe la puritate, îi vom corupe la arderea de sine? Dar tu eşti otravit. Te-ai îmbăiat în aburii inactivităţii intelectuale. Te-au putrezit microorganismele delăsării. A prelins băltoace în flacăra ta rânjetul neîncrederii. Ţi-a călcat jarul laba platitudinii. Te revolţi, de oboseală, devii urât, gândeşti murdar. Vii acasă, între urletele radiourilor, hohotele televizoarelor, lătrăturile magnetofoanelor. Mii de soţii, mii de părinţi, mii de fraţi, mii de prunci întreabă, stereofonizaţi peste zi, cu forţa întregii cetăţi: CE AI FĂCUT AZI?!! DE CE SPUI CĂ EŞTI OBOSIT?!? STAI ÎN UMBRA CATEDREI… NU EŞTI ÎN STARE SĂ AJUNGI MĂCAR DIRECTOR!… Iar tu, cuminte, în calitate de Soare, usuci Buretele din tine şi odihneşti Păianjenul cu fleacul de...

– Dacă te interesează sportul în Orient, ar trebui s-o cunoşti pe doamna Guvidi. A urmat o şcoală de yoga în Suedia. A venit la noi cu un manuscris: o traducere. Pasionantă. A semnat şi contractul. – E scriitoare? – Traducătoare, din câteva limbi. – Dacă mi-o recomanzi tu, merită să încerc. Întotdeauna când e să fac cunoştinţă cu cineva, ezit. Am atât de puţin timp de vizite… – Ascultă-mă şi n-o să regreţi. Este un om foarte profund. Mişu a căutat în carnetul de telefoane numărul ei. Nu-l avea. Îi cunoştea în schimb adresa. Mi-am notat-o. Nu eram încă hotărât dacă aveam s-o folosesc. În materie de hatha yoga, tot coconetul practicant constituia o faună dintre cele mai bizare: mă-durea-şi-mi-a-trecut-dintr-o-singură-şedinţă; am-întinerit-cu-trei-ani-deocamdată; câteodată-parcă-nici-nu-mai-am-greutate; am-o-poftă-de-viaţă-continuă; când-dorm-fac-gimnastică-şi-prin-somn, dragă; lucrez-mult-cu-pântecul-pentru-constipaţie; îi-miroase-gura-a-ozon-mie-încă-nu; eu-nici-în-baie-nu-mă-las-dau-din-picioare; şi altele; apoi chipurile lor au ceva încremenit şi de neuitat, ca dintr-un muzeu de ceară; să te scalzi în atmosfera unor astfel de chipuri îţi aminteşte de celebrul tunel din copilărie, când, la moşi, te suiai în nişte vagonete deschise şi erai cărat din spaimă-n spaimă, printre funii spânzurate care te izbeau peste obraji când treceai pe sub ele, printre oglinzi concave pe o parte şi convexe pe cealaltă, pe alături de mumii de gips cu ochi fosforescenţi, schelete, fantome, gheboşi, pitici, negrese, diavoli, gorile, uriaşi, urlete, rânjete, hohote, jelanii, crivăţuri şi lipsă de aer; toate aceste temeri izvorau dintr-o detracare universală, dintr-o dezechilibrare a firescului, dintr-o suprarealistă desfiinţare a conceptelor uzuale, toate scornite de mintea  giumbuşlucară a unui întârziat la ospăţul artelor moderne. Aceasta era, deocamdată, opinia mea cu privire la practicantele de gimnastică indiană. * * * Mult mai târziu, la un an, dacă nu la doi sau trei după întâlnirea cu Mişu, nevoia de a mă consulta cu un yoghin deveni...

Existând puţine licee cu internat în vremurile acelea, în Bucureşti, dormitoarele noastre erau supraaglomerate. Dormeam în paturi metalice suprapuse. Eu, la etaj, adică în patul de sus. Alături de mine, Pop – un pui de român din Ardeal. dedesubt, Ion şi “Moş Faur”, căruia îi spuneam aşa, deoarece era un băsmuitor uluitor care ne adormea cu tot felul de poveşti ciudate din Ţara Moţilor, de unde venea şi care, în pofida poreclei sale, era cel mai mic de statură dintre toţi şi încă imberb, pe lângă noi care ne bărbieream aproape de un an. Eu mă mutasem în această şcoală de câteva luni. De-abia învăţam să-mi cunosc noii colegi. De fapt, numai două lucruri erau interesante în viaţa lor comună. Duşmănia dintre Ion şi Corcodel şi povestirile amănunţite ale ultimului, din care reieşea că Ion era fără doar şi poate, nebun. N-aş putea spune că înfăţişarea lui Ion era dintre cele mai liniştitoare. Un singur centru exista în figura lui amorfă şi bosumflată. Ochii albaştri spălăciţi. Cel din stânga scăpa controlului muşchilor. O lua razna, în plină conversaţie, pe o orbită cu legi singulare, ce te fascinau. Aşa că nu mai ascultai ce spunea, ci urmăreai avid evoluţiile mişcărilor neregulate ale boţului sticlos şi azuriu ce i se zbătea între pleoape. De altfel nici Corcodel nu se lăsa mai prejos cât priveşte urâţenia. Trupul şi faţa lui erau mulate pe ondulări osificate şi vopsite cu varuri colorate, după modelul figurinelor de ghips pe care le primeşti drept răsplată la pavilioanele de tir, în bâlciuri. Nas coroiat, pomeţi unghiulari, fălci abundente, bărbie ombilicală şi aşa mai departe. Şi iată că într-o noapte, mă trezesc. Nu m-a strigat nimeni. Nu m-a atins nimeni. Nu visasem rău. Ion stătea, cu coatele rezemate de patul meu, cu bărbia...

Trenul se târa vlăguit. Împrăştia aburii înălţaţi pe nesimţite din ţărâna întinsă cât vedeai cu ochii. Legănatul vagonului îndreptându-se spre Bucureşti era molcom şi adormitor. Pomii ce împodobeau satele străbătute păreau bătuţi în ţinte de muguri solzoşi roşietici, strălucind de razele dimineţii. Gardurile din nuiele împletite, coşcovite de zăpezile ce le acoperiseră nu demult, păzeau scunde, ogrăzile încă necurăţate, albii uitate, unelte, rămăşiţe, galben umed, de glugi de coceni şi varul albăstrui sau alb al zidurilor înălţate departe de ele, în mijlocul curţilor sau prin fundul lor, sub acoperişuri de stuf mohorât. Câte un câine scotea botul din cuşcă, să-şi purice o labă, se zbătea în lanţ, adulmeca vreun blid gol. Anton, în picioare, pe coridor, contopit cu însuşi trenul ce sfâşia peisajul, privea toate acestea cu sufletul îndoit între bucuria începutului de primăvară, resimţită pretutindeni, şi propriile sale neîmpliniri. O femeie înaltă, slabă, tăiată otova, fără culoare în obraji şi fără licăr în privirile cenuşii, cu fustă largă, gri, şi bluză spălăcită, ieşi dintr-un compartiment alăturat. Se apropie de tânăr. Ţinea o ţigară între degetele lungi şi fără personalitate. Înainte de a deschide ea gura, el, ghicindu-i intenţia, îi oferi un chibrit aprins. – Mulţumesc. Rămase lângă el, afundându-şi privirile în întinsul desfăşurat pe alături de calea ferată. – Ce frumos… Cum nu obţinea nici un răspuns, adăugă: – Vă invidiez: păreţi să călătoriţi mult. Anton era sigur că numai atari indicii nu se citeau pe chipul său. În cei patru ani şi câteva luni ce trecuseră, în afară de o sumă de deplasări forţate, avusese o unică şansă de acest fel, aceea a unei excursii cu autocarul, organizată pentru un grup de pensionari, pe lângă care agenţia de turism îl pripăşise pe un scaun rămas neocupat. Acum revenea din a doua sa...

Ca un pom Toamna. Nu. Toamna târziu. Nu îi mai vezi frunzişul bogat care i-a încovoiat membrele şi umerii masivi. Numai rotunjimea acestora. O femeie care a fost un pom înfloritor. – Plăcuţa aceasta este una dintre cele acoperind trupul moale al micuţului Chiton din clasa Amphineura. Una dintre cele mai vechi moluşte. Mi-o întinse în podul palmei deschise. Abia vizibilă. Pe deasupra nici nu mă interesează. Va să zică acestea erau “jucăriile” ei, cum mi le prezentase, “mica mea colecţie de curiozităţi”. Cu ea mă atrăsese în această casă. Bithyniatentaculata, rosteşte după ce pune la loc placa prezentată anterior. Îmi arată un melc (pentru mine, că se cheamă într-un fel sau altul, tot melc este) şi continuă să explice: Trăieşte în ape stătătoare ori cu o curgere lină; face parte dintre moluştele prosobranchiate. Am întâlnit-o pentru prima oară acum (acum, căci o mai întâlnisem o dată întâia oară, în urmă cu vreo douăzeci de ani), la o conferinţă a unui amic; vorbea despre un matematician; se ocupă cu istoria ştiinţelor. Ea era ceva în conducerea cercului de diletanţi; ceva cu organizarea. Se zbătea mult, mă izbea prin ubicuitate. Sigur, am recunoscut-o de cum mi s-a înfăţişat privirilor, aceasta s-a întâmplat de la uşa de intrare, odată cu recunoaşterea plină de mulţumire a aerului cald din interior – afară viscolea -, aşa încât sentimentul de gratitudine resimţit faţă de clădirea ce m-a primit între pereţii ei, amintindu-mi, freudian, de securitatea precedând naşterea (ea este cea care ne expune frigului şi celorlalte vicisitudini ale vieţii, nu?), recunoştinţa respectivă s-a proiectat şi asupra ei, gazdă ospitalieră şi surâzătoare (şi mare, am mai spus-o, mare ca un pom), aşteptând invitaţii la conferinţă, dându-le îndrumări unde să se dezbrace şi ce scări să urce (care era simbolul urcării treptelor? nu mi-l mai...

– Vă îndoiţi că omul se trage din maimuţă? mă întrebă domnul gol cu care mă plimbam prin ţarc. În nici un caz n-aveam chef de argumente fie în favoarea, fie împotriva teoriei darwiniste. Piciorul stâng mă durea cumplit. O inflamare a nervului sciatic în urma unei răceli din miez de vară. – Vă îndoiţi, domnule, domnule… Cred că ar fi momentul să facem cunoştinţă… Eram de altă părere. M-am îndoit, pe rând, de numele cu care s-au prezentat diferite persoane în pielea goală. – Nudul nu poate avea individualitate, m-am pomenit dând glas fără de voie unui gând ce nu ar fi trebuit mărturisit cu nici un chip în clipa când cineva îşi întinde solemn dreapta, gata să-şi decline numele şi calităţile. – Horcea, Emilian Horcea, contabil principal. Domnul Emilian Horcea se folosi de mâna slobodă pentru a-şi scărpina o parte laterală a trupului; dacă ar fi fost îmbrăcat, n-ar fi îndrăznit s-o atingă cu astfel de scopuri nici aflându-se de unul singur în cameră. În aceeaşi clipă descopăr un alt cunoscut şi, cum bine s-a văzut, în condiţiile date cenzurarea propriilor acţiuni fiind redusă la zero, iar frânele conştiinţei lepădate odată cu hainele, mă pomenesc întrebându-l pe domnul Horcea: – Îl vedeţi pe domnul acela ciung? Mai există probabil cineva pe aici care seamănă foarte mult cu dumnealui. Ieri iese îmbrăcat din vestiar, şi, îndreptându-se către ieşire, mă salută. Când mi-arunc privirile spre el, ce credeţi, dom’ le: avea ambele mâini! Şi eu care-l confundasem cu domnul acesta! – Tot el e, dom’ le! L-am văzut când îşi montează un braţ de lemn, ca un fel de calapod. Când se dezbracă şi-l atârnă de cuier. Pe loc am avut răspunsul la îndoielile ce nutream în legătură cu identitatea nudiştilor. Numele cu care...