Scena, până la cortina finală, reprezintă o gherlă. O vor umple, când şi când, gemetele şi scrâşnetele lanţurilor. Locurile de joc vor fi pe rând iluminate de câte un con de lumină. După nevoi, se extinde lumina mai mult sau mai puţin. Tabloul 1 Scena este total cufundată în întuneric. Răsună două palme straşnice aplicate pe obraz. GLASUL TEMNICERULUI-ŞEF: Ăsta-i un cadou de despărţire. Şi-acum, un buchet de nu-mă-uita. (Mitralieră de palme pe obraji. Con de lumină. Temnicerul-Şef şi Lesain. Printre argumentele Temnicerului-Şef se numără şi obiceiul de a-şi împinge cu burta partenerul de discuţii, izbutind câteodată să-l azvârle şi pe jos. Lesain urmează a fi eliberat.) Să nu-ţi închipui că te eliberez pentru c-ai fi devenit om de treabă. Cine greşeşte o dată, tot pe-acolo greşeşte şi a doua oară. Aşa că nu visa de pomană, tinere… Ne revedem cât de curând. Tot aici. E mai intim. Te eliberez, să eliberez un culcuş şi-o mână de paie. Ne vine un muşteriu celebru care l-a supărat pe rege: “domnul” Beau-mar-chais! Porunca Majestăţii-sale. De pus urgent la răcoare. (Destăinuieşte.) Se spune că i s-au încălzit creierii de prea mult bine, şi Majestatea-sa se teme să nu-i dăuneze sănătăţii; aşa că-l trimite la cură, la Saint-Lazare. Eu vă sunt doctorul curant, “Hirurgul Drege-Tot”! Nu-mi spuneţi voi aşa? (Lesain, simţind pericolul, ar vrea să se depărteze.) Staaai! Nu ţi-am dat liberă-trecere! (Îl ia de piept.) Aşa-mi spuneţi, sau ba? (Celălalt confirmă, cu teamă.) Ei, vezi! Şi dacă-mi spuneţi, aşa şi este! E clar? Voi nu-nţelegeţi logica. Dac-o-nţelegeaţi, n-ajungeaţi aici. “Hirurgul Drege-Tot”! Eu sunt ăla! În cazul ăsta nu minţiţi, după firea voastră spurcată! Prima dat㸠în viaţa voastră de zurbagii şi de curvari, că spuneţi adevărul! Aţi minţit voi la anchetă, că domnii-anchetatori – ca şi judecătorii –...

Tabloul 5 Aceeaşi lipsă de decor. În scenă, două conuri de lumină, unul asupra lui Beaumarchais, care şade pe un scaun, cu faţa la rampă, celălalt asupra lui Pâris-Duverney, care, şi el, şade pe un scaun, cu spatele. Cum stă, nu poate fi recunoscut. Lângă Pâris-Duverney, în picioare, o tânără slujnică; aceasta, cu faţa la public, îi va citi cu glas tare. Ambii, ea şi Beaumarchais, citesc, alternativ, corespondenţă. FATA (descifrează cursiv, dar, la obscurităţile voite ale mesajelor cifrate, se opreşte, recurge la grimasă şi stupoare): Copila mea, citeşte ceea ce-ţi trimit şi vesteşte-mă asupra părerii tale. Ştii prea bine că într-o chestiune de natura aceasta nu pot hotărî nimic fără tine. Folosesc în scris stilul nostru oriental, din pricina căii pe care îţi parvine giuvaerul ăsta de epistolă. Spune-mi părerea ta; dar fă-o degrabă, că lucrurile se precipită. Adio, iubirea mea, te sărut cu foc. (A rămas într-o poziţie aproape crăcănată, către care au împins-o dificultăţile textului şi uimirea. Pâris-Duverney, după o oarecare pauză, se ridică încet, foarte încet, în continuare cu spatele la public, se lungeşte, se subţiază, tot creşte, iar când nu mai are ce să se întindă, rămâne ţeapăn. Brusc, se cocârjează şi începe să dea ocol cercului de lumină, sprijinit într-un baston; e foarte ramolit. Mişcări din cap. Bătăi din baston, întoarcerea lui la spate pentru a-şi lovi cu el fesele, pantoful, etc. Fata îi arată o nouă scrisoare. Scena se reia.) FATA (citeşte): Mi-e greu să-nţeleg cum s-a ajuns la această idee… (Continuă prin mimarea lecturii.) Mi-e teamă că-i nevoie de izbândit. O ard. PÂRIS-DUVERNEY (repetă jocul. Se apropie de Fată. Vocea, la început, îi este teribil de piţigăiată. La reluarea propoziţiei, glasul i se drege, rămânând acela al unui om de 80 de ani, dar plin de energie): Stai jos, fetiţo!...

Tabloul 9 BEAUMARCHAIS: Domnule duce d’Aiguillon, după cum cred c-aţi fost informat… D’AIGUILLON (sigur pe sine): Într-adevăr, am fost informat. Sunt cel mai informat ministru al Franţei. BEAUMARCHAIS: O ştie până şi plebea… (Continuând.)…Am fost trimis în Anglia, porunca Majestăţii-sale Ludovic al XV-lea. D’AIGUILLON: Deci mărturiseşti singur şi nesilit de nimeni c-ai fost în Anglia… BEAUMARCHAIS: Vă încunoştiinţez, fiind de datoria mea… D’AIGUILLON: Într-adevăr, este de datoria tuturor celor care-şi fac datoria şi nu vor să-mi rămână datornici, ceea ce nu-i sfătuiesc. BEAUMARCHAIS: Am luat contact cu Morande: a oprit expedierea broşurii şi a Fiţuicii, aşteptându-mă să mă întorc cu 20.000 de franci şi cu o rentă de 4.000 de franci, pentru numitul Théneveau de Morande. D’AIGUILLON: Într-adevăr, nu minţi; ştiam tot; domnule… BEAUMARCHAIS:…de Ronac, cavalerul de Ronac, Excelenţă, numele conspirativ, anagrama numelui tatălui meu. D’AIGUILLON: Într-adevăr, un nume conspirativ bine găsit. Aşadar, domnule Anagramă, începe partea a doua a misiunii dumitale. Te întorci în Anglia, cum ai spus, îl contactezi pe Morande, cum ai spus, îl tragi de limbă, să afli ce francezi stau în spatele acţiunii sale, cum ai spus… BEAUMARCHAIS: Excelenţă, n-am spus chiar atât de multe ca să nu mai ţin minte ce-am spus… Or… D’AIGUILLON: Într-adevăr, aceasta n-ai spus-o. Dar, cum ai spus, ar fi trebuit s-o spui… deci, aici trebuie să fie vorba despre un complot. Morande este doar executantul, cum ai spus, capul este cineva din preajma Majestăţii-Sale. Îi vei afla numele, cum ai spus, şi, cu ajutorul câtorva agenţi pe care ţi-i voi pune la dispoziţie, îl vei atrage pe Morande în cursă şi mi-l aduci legat fedeleş. BEAUMARCHAIS: Excelenţa-voastră este prea generoasă… D’AIGUILLON: Într-adevăr. BEAUMARCHAIS: Excelenţa-voastră este prea generoasă că-mi atribuie un plan atât de bine conceput… D’AIGUILLON: Într-adevăr, planul este conceput foarte inteligent, cum ai spus. BEAUMARCHAIS: Dar… D’AIGUILLON: Dar? BEAUMARCHAIS: Dar Excelenţa-voastră pare să nu fi fost încunoştiinţat că rolul meu este acela...

Comedie în două acte, un prolog şi un epilog SCRISOARE CĂTRE CITITOR  Autorul a ezitat îndelung dacă este cazul să semneze această piesă ca pe una originală sau ca adaptor al celebrelor Memorii ale lui Beaumarchais, publicate cu prilejul afacerii Goëzman. Dacă materia subiectului aparţine istoriei literare, iar replicile – foarte multe – Memoriilor, după cum se va vedea, există totuşi, suficiente ajustări şi îmbogăţiri ale subiectului, şi, la tot pasul, reordonări, coordonări şi, câteodată, completări ale replicilor, ca imaginaţia noastră scriitoricească să-şi primească umilul tribut al recunoaşterii contribuţiei sale. Astăzi, problema pare falsă. Avem înaintea noastră exemplele atâtor adaptări scenice ale corespondenţei marilor scriitori, semnate de cei care au avut ideea să urce genul epistolar pe scenă, încât ne întrebăm de ce sunt necesare atâtea scrupule. Acestea apar deoarece găsim un model de semnare satisfăcător în istoria muzicii: un opus Bach – Bussoni reprezintă mai mult decât o adaptare, şi nu este o piesă aparţinând exclusiv unuia dintre cei doi compozitori şi nici nu poate persista a exista prin excluderea vreunuia din ei. Dar, să semnezi : Rădulescu – Beaumarchais pare … Astfel încât, ţinând seama de cele expuse aici, cititorul pretenţios va confrunta textul nostru cu cel al Memoriilor şi îşi va forma propria sa opinie asupra reglementării juridice a semnăturii în cazuri similare. PERSONAJELE (în ordinea intrării în scenă) CETĂŢENI AI PARISULUI  BEAUMARCHAIS MAGISTRATUL GREFIERUL MADAME GOËZMAN CONTELE, BRID’OISON, DOUBLE-MAIN, MARCELINE, FIGARO, BARTHOLO (din Nunta lui...

Pe scenă se plimbă persoane singure, perechi, în grup. Îmbrăcămintea lor este aceea a epocii când se montează piesa. Un singur obiect evocă, prin strălucirea lui, moda celui de-al treilea sfert de veac din secolul al XVIII-lea. Paşii graţioşi ascultă de ritmul unui fragment din opera Bărbierul din Sevilla,transmis în surdină. La câtva timp după ridicarea cortinei. GLASUL LUI BEAUMARCHAIS (din culise): Am învăţat, da, am învăţat pe spinarea mea, am învăţat… (Apare. Se adresează Primului bărbat întâlnit.) Am învăţat pe spinarea mea, sacrificându-mi odihna, am învăţat cât de periculos este să ai un duşman calificat. Am crezut că ruinându-mi averea aş putea învinge un vrăjmaş bine văzut. PRIMUL BĂRBAT: Aveţi un adversar care este bine văzut, domnule? BEAUMARCHAIS: Exact. PRIMUL BĂRBAT: Bine văzut astăzi? BEAUMARCHAIS: Doar nu ieri! PRIMUL BĂRBAT: Şi eu sunt destul de bine văzut şi nu pricep de ce n-aş mai fi. Aşadar mă iertaţi. (Reverenţă. Îi întoarce spatele.) BEAUMARCHAIS (se adresează unei perechi): Ce aş vrea să vă fac să înţelegeţi este ce-l aşteaptă pe omul singur când trebuie să facă faţă unui atac şi să-l respingă fără nici un ajutor străin.Toţi trebuie să ştim să ne apărăm. Justiţia este împotriva noastră. Oamenii legii ne încalcă drepturile. AL DOILEA BĂRBAT: Poate dumneavoastră, domnule. Mie, nu… BEAUMARCHAIS (îi taie vorba):… încă. Nu încă. (Al doilea bărbat îşi trage Însoţitoarea departe de Beaumarchais.) ÎNSOŢITOAREA (hohote de râs): Nu încă! Nu încă! BEAUMARCHAIS (opreşte Al treilea bărbat): Nu cer decât dreptate. AL TREILEA BĂRBAT: Vă referiţi la unul dintre domnii… aceia? (În şoaptă.) Nu v-apropiaţi de mine! (Fuge.) BEAUMARCHAIS (Celor Trei domni): Nu sunt toţi supuşii Regelui egali în faţa legii? (Îl apucă de rever pe unul dintre ei.) Sau adversarul meu o fi chivotul lui Dumnezeu şi o fi atât de sfânt încât să nu mă pot atinge de el fără să fiu trăznit?! CEI...

Doi valeţi cară un birou. După ce-l depun, Primul valet dă fuga în culise; revine cu o tavă; pe ea o sticlă destupată, plină pe trei sferturi, şi un pahar. Întretimpl, Al doilea valet s-a aşezat pe birou; şi-a scos pantofii pe rând şi şi-a şters tălpile picioarelor cu o batistă imaculată; cu morgă deosebită, în continuare, şi-a tamponat, delicat, tâmplele. Tava e depusă pe birou. La un semn al Primului valet, biroul este dus mai departe. Paharul clănţăne îngrozitor. Nou gest al Primului valet. Biroul e lăsat jos. Alt gest al aceluiaşi. Al doilea valet îşi umple paharul şi-l dă pe gât. Scoate batista, îi şterge marginea jur-împrejur, îl umple, îl reaşază pe tavă, se caţără cu şezutul pe birou. Primul valet ia paharul; se prăbuşeşte pe podea, rezemat cu spatele de birou; degustă băutura. Cât bea, Al doilea valet îşi şterge tălpile picioarelor, cu acelaşi tipic. Se-ncalţă; îl atinge pe umăr pe Primul valet. Acesta se ridică. Reiau căratul biroului până în capătul opus al scenei. Primul valet dă să plece de unde au venit; e oprit de plesnetul degetelor celuilalt. Se opreşte, îl priveşte. E chemat, cu arătătorul. Revine. Al doilea valet îi tamponează grijuliu fruntea, cu batista. Primul valet a închis ochii de plăcere. Cu cealaltă mână, Al doilea valet îi întoarce capul, ca un frizer respectuos, să-i tamponeze ceafa. Primul valet întors, Al doilea îşi propteşte talpa în spatele lui şi-l proiectează ca pe o ghiulea. Apoi, îşi toarnă un pahar şi-l dă pe gât. Primul valet revine cu câte un fotoliu pe după ambii umeri, cu un sfeşnic cu lumânare între dinţi şi, sub braţ, cu un pămătuf din fulgi, de şters mobila de praf. Este complet cocârjat de povară. La difuzor, bătaie pripită de inimă şi gâfâieli...

Aceiaşi, fără Doamna Goëzman.  BEAUMARCHAIS: Domnule judecător, curajul care te face să bravezi tot, activitatea care te face să parezi tot, şi răbdarea care te face să rabzi tot, nu izbutesc să facă jignirile mai puţin sensibile, nici suferinţele mai puţin dureroase. Femeile, a căror purtare este atât de încântătoare încât nu par să fie sortite decât pentru a răspândi flori în existenţa noastră, femeile însele ne predau fără răgaz lecţia dulce a acestui curaj instinctiv, a acestei filosofii practice: făurite de natură mai slabe ca bărbaţii, şi suferind aproape necontenit, au o răbdare, o blândeţe, o seninătate la necaz ce m-au îndemnat întotdeauna să roşesc de ruşine, pe mine, făptură total lipsită de cuminţenie, irascibilă şi care, totuşi, pretinde la cinstea de a şti să se stăpânească. Mai puţin preocupate să se plângă decât să ne placă, le vedem dându-şi uitării suferinţele pentru a nu gândi decât la plăcerile noastre. S-ar spune că stima şi iubirea noastră le răsplătesc toate suferinţele. Obiect al cultului meu, de când mă ştiu, acest sex îndatoritor îmi este model şi acum. Aşadar, sunt precum Sosia; nu mai sunt eu cel care suferă şi este nenorocit, sunt un alt eu, curajos, arzând de dorul de a repara pierderile pricinuite de răutate în opinia concetăţenilor mei, un eu măcinat de nerăbdarea de a fi înţeles de sufletele sensibile, un eu care se străduieşte să excite curiozitatea celor indiferenţi. Aspir la bunăvoinţa publică, aspir să opun proteguirea oamenilor de bine urii celor care mă persecută. Pe scurt, stând de vorbă cu dumneavoastră, îmi uit durerile, mă simt mai nobil, văd revenindu-mi buna dispoziţie. Stimate domnule judecător, ce-ar fi să ne jucăm toţi trei? MAGISTRATUL: Aud? BEAUMARCHAIS: Foarte bine, auziţi foarte bine, domnule judecător! GREFIERUL: Să consemnez? MAGISTRATUL (Grefierului): Nu e nevoie. Se ştie că aud...

În fundul scenei au apărut câteva practicabile. Ele sunt dispuse astfel încât Grefierul să pară caraghios de mic în raport cu “înălţimea” conferită de practicabilele pe cel din vârful cărora îşi face el apariţia, simbolizând Justiţia. Lumină ciudată, funebră, asupra lui. Bărbaţii şi femeile din prolog vin, dansând infernal, sub privirile impasibile ale Grefierului, nemişcat. Femeia închipuind Justiţia va pătrunde cu o splendidă majestate; este îmbrăcată în acelaşi maiou; de umeri îi atârnă o pelerină somptuoasă, de mătase cu fir de argint; intrarea ei în scenă este izolată de a celorlalţi. Grupul dantesc iniţial l-a adus la picioarele practicabilelor pe Beaumarchais, pe care l-a obligat să îngenuncheze, cu faţa spre Grefier. După intrarea “Justiţiei”, un moment de tăcere solemnă. GREFIERUL: Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, o condamnă pe Gabrielle-Julie Jamart, soţia lui Louis-Valentin Goëzman, să fie adusă la tribunal şi să fie ruşinată, blamată şi smerită, în genunchi. Va plăti amenzi Regelui şi Tribunalului şi va fi obligată să contribuie la întreţinerea penitenciarelor ţării cu echivalentul sumei însuşite de la Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais. Cererea acestuia ca femeii numite să i se ierte plata sumei deja restituite lui a fost respinsă. La fel, Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, îl condamnă pe Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais să fie adus la Tribunal şi să fie ruşinat, blamat şi smerit, în genunchi. Va plăti amenzi regelui şi Tribunalului. Mai mult, Memoriul său, care începe cu cuvintele: “Pe când lumea discută despre un proces…”, cel care începe cu: “Grăbit să-mi dovedesc nevinovăţia expunând faptele…”, cel care începe cu: “Ei bine, doamnă, hotărât lucru, întruna vă prind contrazicându-vă…”, cel care începe cu: “Conform desfăşurării uzuale a unui proces…”, adică toate cele patru Memorii publicate de numitul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais vor fi rupte în bucăţi şi arse la picioarele scărilor...

PĂRINTELE NICODIM MĂNDIŢĂ ŞI LUMINA CĂRŢII “Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (IOAN, I, 5) Prin reeditarea cărţii de faţă, venerabilul autor îşi propune şi reuşeşte o lucrare cu adevărat parenetică şi îndemnătoare pentru orice creştin. Aceasta pentru că, prin evocarea personalităţii Părintelui Nicodim, întreaga Carte ne încredinţează că “acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el” (IOAN, I, 7) – pe o parte – pe de alta, arată că pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să punem la inimă răspunsul famenului etiopian: “Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva” (F.A., VIII, 31). Recunoscând în părintele Nicodim “un vrednic mucenic al culturii teologice româneşti” (p. 120), recunoaştem deasemenea că: “Teologia se întemeiază pe Revelaţia divină şi rămâne aceeaşi peste veacuri… Dacă este adevărat, pe de o parte, că orice cultură nu se poate înălţa până la Dumnezeu fără sprijinul teologiei, tot adevărat este, pe de altă parte, că nici teologia nu poate coborî în sfera realităţilor practice pentru a le asuma şi transfigura în Hristos şi Duhul Sfânt, dacă nu angajează dialog cu cultura, ca să găsească astfel răspunsuri la problemele vremii pentru Biserică şi misiunea ei” (Pr. Prof. dr. D. Gh. Popescu, “Teologie şi cultură” , EIB al BOR, Buc, 1993, p. 65). Numai astfel “spre a găsi răspunsuri la problemele vremii” , revalorificând “trecutul de mărire” se justifică efortul şi se revelează scopul autorului. Pentru că “Părintele Protosinghel Nicodim Măndiţă este singur şi unic. De aceea voi sluji recunoaşterii sale de către cât mai mulţi; de-aş putea să-l fac cunoscut de tot românul ba şi prin străini, socotesc că abia o parte din datorie mi-o împlinesc” (p.16), spune autorul. Subscriem prin urmare şi noi la realitatea că “Cine iubeşte Adevărul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu-l mai poate lăsa pe părinte în singurătatea războiului purtat de...

COMEDIE (uf, ce comedie!) În două acte PERSONAJELE (în ordinea apariţiei în scenă) BEAUMARCHAIS VERGENNES, ministru al lui Ludovic al XVI-lea MAUREPAS, ministru al lui Ludovic al XVI-lea Ambii se arată binevoitori lui BEAUMARCHAIS, dar, mai presus de toate, rămân diplomaţi înnăscuţi, semănând foarte mult în toate, mai ales, în perfidă fineţe. LUDOVIC AL XVI-LEA, se dovedeşte şi pe scenă, aşa cum a fost în realitate, un om care înţelege schimbările din lumea sa; li se opune prin fire şi educaţie, şi le ajută (mai puţin) în virtutea necesităţilor politice impuse de salvarea abilă a monarhiei. GENERALUL, un negustor al cărui catehism individual urmăreşte realizarea autorităţii în numele libertăţii, a profitului în numele independenţei, a subjugării celorlalţi în numele eliberării, a moralizării în numele ordinii în vârful căreia astăzi luceşte steaua lui. Un bărbat gras, energic, măsluind adevărul până la a-şi crede propriile minciuni, lipsit de gust şi cultură dar, le nevoie, încurajator al celei din urmă (pe măsura slabelor lui intuiţii sufocate de individualism): reprezentant tipic al burgheziei americane de ieri şi de astăzi. CEI CINCI REBELI, bieţi proletari agricoli americani, braconieri, vagabonzi, urşi ai preeriei şi ai munţilor, abia putând comunica între ei şi cu ceilalţi, atât din lipsa unui exerciţiu al comunicării cât şi din pricina unei continue abrutizări la care au fost supuşi de mediul puterii. Au devenit nişte automate în mâna Generalului şi a altor reprezentanţi ai acestei puteri, nişte automate caracterizate de viciu şi crimă, fără participare intelectuală sau afectivă, motorul acestora fiind subdezvoltat. MĂTUŞA BELLY, o femeie de peste şaizeci de ani, dar nu bătrână care, probabil, alături de-o găină – tovarăşa ei de bordei – nu mai posedă decât Biblia editată de sectă. Este foarte mică de stat, aparent. De fapt, are curiosul dar natural de a se putea “deşuruba”. Astfel încât la nevoie se...

MÂNTUIREA PRIN SCRIS de Dan Verona O mulţime tăcută bătând pulberea Răsăritului, îndulcind asprimea vremurilor cu suspinul rugăciunilor ei, înaintând spre Sfânta Spovedanie cu teamă şi cu nădejde, încercând să lase în urmă gândurile răutăţii: căci în curând se va afla în faţa Duhovnicului spre “omorârea deplină a voii proprii”. Această lume este cu adevărat îngrijorată pentru sufletul ei, mai ales în perspectiva atingerii zilei celei neînserate, a Împărăţiei viitoare. Ea trăieşte Eshatonul la fel ca în primele veacuri creştine, poate mai puţin spectaculos, dar la fel de intens. Pentru această lume Duhovnicul este o realitate în absenţa  căreia viaţa este de neconceput. El este locul de întâlnire unde realitatea de jos vine să facă ascultare înaintea realităţii de sus. El este uşa pe care dacă o deschizi poţi privi grădina Edenului. Adeseori duhovnicul nu este decât un chip fără faţă, o componentă necesară a vieţii precum apa, aerul, pâinea. Bem apa fără a-i acorda atenţie zilnică. Respirăm aerul fără a medita neîncetat la existenţa lui binecuvântată. Mâncăm pâinea fără să ne întrebăm dacă ni se cuvine sau nu. Ne dăm seama de importanţa lor capitală doar atunci când ne lipsesc. În acelaşi fel mergem şi la duhovnic, spre a primi apa, aerul şi pâinea pentru omul nostru lăuntric, cel care trăieşte deja în realitatea de dincolo. Dacă nu ar primi aceste elemente ale realităţii de dincolo, elemente adevărate – nu simbolice -, omul nostru interior ar muri, cu efecte imprevizibile pentru existenţa noastră în timp. Uneori duhovnicul sare din tiparele obişnuite: continuând să fie distribuitorul hranei pentru omul nostru lăuntric, el este îmbogăţit şi cu unele daruri care fac din el Duhovnicul căutat de mulţimea de credincioşi de la mari distanţe, chiar şi de unii duhovnici cu aprindere pentru misiunea lor, dar cu...

(În mijlocul scenei, un scaun, cu speteaza către rampă. Pe el şade Beaumarchais. Capul lui va pivota pe gât când către un vorbitor, când către celălalt, dar niciodată mai mult decât în semiprofil. În picioare, la dreapta şi la stânga sa, dar mai departe de rampă, Vergennes şi Maurepas. Toţi trei alcătuiesc un triunghi isoscel imaginar al cărui vârf îl constituie scaunul. Regia nu se va teme să pună în practică indicaţiile dintre paranteze, socotind că ele conduc la un fel de “balet mecanic”, acesta intră în vederile autorului.) VERGENNES: Nu e bine ca englezii, nici măcar ca americanii, să bănuiască nici atâtica (plezneşte din degete); să creadă doar că e vorba de-o afacere strict comercială, între amici; în schimbul expedierilor şi împrumuturilor, aceia vor trimite produsele ţării lor: mai ales tabac şi bumbac, pe care până acum le cumpăram de la englezi. Dacă i-am aproviziona pe gratis aceasta ne-ar trăda amestecul. MAUREPAS: Exact cum spune domnia-sa domnul ministru Vergennes. Dacă tratăm afacerea aşa, nu ne compromitem. Mai mult, afacerea asigură, dacă este efectuată cum se cuvine… VERGENNES:…de către ambele părţi, domnule prim-ministru Maurepas… MAUREPAS:…de către ambele părţi, domnule ministru de externe Vergennes…, afacerea asigură deplină satisfacţie atât americanilor cât şi… VERGENNES:… negocianţilor noştri: un singur lucru… MAUREPAS:…un singur lucru este… VERGENNES:…necesar… MAUREPAS:…ca afacerea să fie utilă… (tuşeşte; semn de înţelegere cu Vergennes; fiecare face un pas către celălalt, se dă înapoi, apoi, hotărâţi, schimbă locurile între ei.) VERGENNES: Expedierile se cuvine să fie făcute de o singură… (a ridicat bastonul în aer, paralel cu trupul.) MAUREPAS:…şi unică… (a ridicat bastonul în aer, paralel cu trupul.) VERGENNES:…firmă comercială… (ambii: un joc de echilibristică a bastonului care este lăsat să lovească podeaua simultan, pe următorul cuvânt.) MAUREPAS: Fondurile să fie reunite… (ambii, prin extinderea braţelor, înclină măciuliile bastoanelor, unul către celălalt,...

HARISMA “LITURGHIEI CUVÂNTULUI” În prefaţa cărţii cu mireasmă filocalică: “ÎNVĂŢĂTURA PE SCURT A PĂRINTELUI NICODIM MĂNDIŢĂ”, avându-l ca autor pe Dl. prof. Mihai Rădulescu, spuneam că “Sensul adevăratei paternităţi duhovniceşti e mai degrabă acela de a da viaţă”. În cazul Părintelui Nicodim, “frumuseţea iconică a Duhovnicului văzut prin ucenicii săi” confirmă calitatea părintelui spiritual de a fi: “şi tată şi mamă – stavilă pentru lacrimă şi pentru nesfârşitele singurătăţi” – acum şi pururea. “Liturghisitor al Cuvântului” asemenea “didascalilor” din zorii creştinismului, D-l PROFESOR, prin publicarea a încă două volume despre ilustrul duhovnic, revelează acustica personalităţii acestuia pentru posteritate şi ne cucereşte spre mai multă preţuire şi recunoştinţă. Aceasta pentru că, în contextul oricărei ucenicii a vieţii lăuntrice – cultura duhovnicească ocupă un rol de seamă, căci credinciosul are nevoie să-şi îmbogăţească şi să-şi verifice propria sa experienţă cu ajutorul Părinţilor duhovniceşti a căror autoritate este recunoscută de Biserică. În Ortodoxie cunoaştem atât cât trăim viaţa religioasă, cunoaşterea fiind prin participare la dragostea lui Dumnezeu şi a semenilor în virtutea“credinţei lucrătoare prin iubire” (Gal. V, 6) altoiţi fiind în trupul Bisericii, prin Sfintele Taine. Tocmai de aceea, cunoaşterea lui Dumnezeu prin “Raţiunile” Sfintei Scripturi şi scrierilor duhovniceşti reprezintă o “cale” alături de cea a “raţiunilor” făptuirii şi a celor revelate de Înomenirea Logosului divin, spre dobândirea mântuirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă: “Cuvântul lui Dumnezeu se face trup prin fiecare din cuvintele scrise… se află tainic în fiecare din poruncile Sale… Cuvântul este cale celor ce străbat bine ‘drumul virtuţii’ prin fapte… şi-şi îndreaptă paşii spre Dumnezeu” (“Capete despre cunoaştere”, II, 60, 68, 71). Înţelegem că prin curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor, cunoaşterea lui Dumnezeu devine străvezie prin natură şi Scriptură, urmată fiind de cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii prin care omul devine dumnezeu după har prin energiile necreate. “Liturghia Cuvântului” devine astfel liturghie a “Cuvântului...

(Scena reprezintă o scenă de teatru pe care se joacă Nunta lui Figaro, V, 4,5,6,7. Suzanne poartă hainele Contesei şi invers. Marceline şi Figaro sunt fiecare ascunşi în altă parte.) SUZANNE (încet, Contesei): Da, Marceline mi-a spus că Figaro va veni şi el. MARCELINE: A şi venit; vorbeşte-n şoaptă. SUZANNE: Aşa că unul trage cu urechea, iar celălalt o să vină după mine; să-ncepem. MARCELINE: Ca să nu-mi scape vreun cuvinţel, o să m-ascund în pavilion (intră în pavilion.) SUZANNE (tare): Doamnă, tremuraţi! Vă e rece? CONTESA (tare): E seara umedă; o să mă retrag. SUZANNE (tare): Dacă doamna n-are nevoie de mine, o să rămân o clipă sub aceşti copaci, să iau o gură de aer. CONTESA (tare): Să nu iei o gură de bărbat. SUZANNE (tare): Sunt obişnuită. FIGARO (aparte): Ah, sigur, o gură de bărbat! (Suzanne se retrage lângă culise, de partea opusă lui Figaro.) CHÉRUBIN (în veşminte de ofiţer, soseşte cântând vesel refrenul romanţei): La, la, la, etc. Aveam o nănaşă Ce mult o iubeam. CONTESA (aparte): Micul paj! CHÉRUBIN (se opreşte): Se plimbă careva pe-aici; repede-n ascunziş, lângă Fanchette… E-o femeie! CONTESA (ascultă): Ah, Dumnezeule! CHÉRUBIN (se apleacă, priveşte de departe): Mă-nşel eu? după pălăria cu pene pe care-o văd în apus, aş zice că-i Suzanne CONTESA (aparte): Dacă vine-acum Contele!… (Contele apare în fund.) CHÉRUBIN (se apropie şi o apucă pe Contesă de mână; ea se apără): Da, e fata minunată pe care o cheamă Suzanne. Eh! Cum să mă-nşel cât simt cât de dulce îi este mâna, când o văd apucată de friguri, şi când o recunosc după cum îmi bate inima! (vrea să tragă mâna Contesei să-şi apese inima cu dosul palmei ei, dar ea îşi trage mâna.) CONTESA (încet): Pleacă. CHÉRUBIN: Dacă mila este aceea care te-a îndemnat să vii în acest colţ al parcului unde mă ascund de-atâta timp… CONTESA: O să vină Figaro....