– Actul II

(Scena reprezintă o scenă de teatru pe care se joacă Nunta lui Figaro, V, 4,5,6,7. Suzanne poartă hainele Contesei şi invers. Marceline şi Figaro sunt fiecare ascunşi în altă parte.)

SUZANNE (încet, Contesei): Da, Marceline mi-a spus că Figaro va veni şi el.

MARCELINE: A şi venit; vorbeşte-n şoaptă.

SUZANNE: Aşa că unul trage cu urechea, iar celălalt o să vină după mine; să-ncepem.

MARCELINE: Ca să nu-mi scape vreun cuvinţel, o să m-ascund în pavilion (intră în pavilion.)

SUZANNE (tare): Doamnă, tremuraţi! Vă e rece?

CONTESA (tare): E seara umedă; o să mă retrag.

SUZANNE (tare): Dacă doamna n-are nevoie de mine, o să rămân o clipă sub aceşti copaci, să iau o gură de aer.

CONTESA (tare): Să nu iei o gură de bărbat.

SUZANNE (tare): Sunt obişnuită.

FIGARO (aparte): Ah, sigur, o gură de bărbat!

(Suzanne se retrage lângă culise, de partea opusă lui Figaro.)

CHÉRUBIN (în veşminte de ofiţer, soseşte cântând vesel refrenul romanţei): La, la, la, etc.

Aveam o nănaşă

Ce mult o iubeam.

CONTESA (aparte): Micul paj!

CHÉRUBIN (se opreşte): Se plimbă careva pe-aici; repede-n ascunziş, lângă Fanchette… E-o femeie!

CONTESA (ascultă): Ah, Dumnezeule!

CHÉRUBIN (se apleacă, priveşte de departe): Mă-nşel eu? după pălăria cu pene pe care-o văd în apus, aş zice că-i Suzanne

CONTESA (aparte): Dacă vine-acum Contele!…

(Contele apare în fund.)

CHÉRUBIN (se apropie şi o apucă pe Contesă de mână; ea se apără): Da, e fata minunată pe care o cheamă Suzanne. Eh! Cum să mă-nşel cât simt cât de dulce îi este mâna, când o văd apucată de friguri, şi când o recunosc după cum îmi bate inima! (vrea să tragă mâna Contesei să-şi apese inima cu dosul palmei ei, dar ea îşi trage mâna.)

CONTESA (încet): Pleacă.

CHÉRUBIN: Dacă mila este aceea care te-a îndemnat să vii în acest colţ al parcului unde mă ascund de-atâta timp…

CONTESA: O să vină Figaro.

CONTELE (înaintând, aparte): Nu-i Suzanne aceea pe care-o zăresc?

CHÉRUBIN (Contesei): Nu mi-e câtuşi de puţin teamă de Figaro, că nu pe el îl aştepţi.

CONTESA: Dar pe cine?

CONTELE (aparte): Este cu cineva.

CHÉRUBIN: Pe monseniorul, puşlama, care încă de azi dimineaţă, când m-ascundeam în spatele fotoliului, te-a rugat să vii aici.

CONTELE (aparte, furios): Iar dau de dracul ăsta de paj!

FIGARO (aparte): Şi se mai spune că nu-i bine să tragi cu urechea!

SUZANNE (aparte): Moară stricată!

CONTESA (Pajului): Fii drăguţ, şi-acuma pleacă.

CHÉRUBIN: Nici prin gând până nu mă plăteşti pentru asta.

CONTESA (speriată): Cum, adică, vrei să…?

CHÉRUBIN (focos): Mai întâi douăzeci de săruturi în numele tău şi apoi o sută în numele frumoasei tale stăpâne.

CONTESA: Ai îndrăzni?

CHÉRUBIN: Ohoho! Ba bine că nu! Sigur că-ndrăznesc! Tu-i iei locul dumneai lângă monseniorul, eu iau locul contelui lângă tine: cacialmaua o-nghite Figaro!

FIGARO (aparte): Tâlharul!

SUZANNE (aparte): Curaj ca la paj.

(Chérubin vrea s-o sărute pe Contesă. Contele se aşază între ei doi şi primeşte sărutul.)

CONTESA (retrăgându-se): Ah! Cerule!

FIGARO (aparte, auzind sărutul): Urma să mă-nsor c-o bucăţică bună! (ascultă.)

CHÉRUBIN (pipăind veşmintele Contelui. Aparte): E monseniorul. (Fuge în pavilionul unde au intrat Fanchette şi Marceline.)

FIGARO (se apropie): Mă duc…

CONTELE (crezând că-i vorbeşte Pajului): Dacă nu mă săruţi a doua oară… (Crede că-i dă o palmă.)

FIGARO (care, fiind pe-aproape, a primit-o el): Ah!

CONTELE:…Uite că pe primul ţi l-am şi plătit.

FIGARO (aparte; se depărtează, frecându-şi obrazul): Da’ nici trăgând cu urechea nu câştigi totdeauna.

SUZANNE (râzând tare, de cealaltă parte): Ha-ha-ha-ha!

CONTELE (Contesei pe care o ia drept Suzanne): Dacă mai poţi pricepe ce-i în mintea pajului ăstuia! Încasează o palmă zdravănă şi fuge râzând! (O ia pe după şold şi iese. Figaro şi cu Suzanne, păstrând distanţa cuvenită între ei şi faţă de primii ieşiţi, îi urmăresc. Scena rămâne o clipă goală.)

BEAUMARCHAIS (nervos, apare din partea opusă): Acuma mi-o spui, în timpul repetiţiei?

SECRETARUL (venind după el): Ce repetaţi?

BEAUMARCHAIS: Vuiesc saloanele, urlă Parisul, geme Franţa, împărăteasa Tuturor Rusiilor îmi cere să-i acord premiera noii mele comedii şi el, care mi-e mai aproape decât inima, stomacul şi plămânii, el care mi-e mai preţios decât punga şi-aşa devenită inutil de goală ce-i, mă-ntreabă ce repet… O nouă comedie, domnule Secretar: Nunta lui Figaro!

SECRETARUL (priveşte cruciş): Atunci… mă iertaţi…

BEAUMARCHAIS: Te iert pentru că vestea ta e prea importantă. Repetă!

SECRETARUL: Englezii au atacat o fregată franceză. Suntem ca şi-n război.

BEAUMARCHAIS: În sfârşit, nu mai apăr America singur! Iată un titlu potrivit pentru un articol în revista mea de la Londra. Îi scrii lui Théneveau de Morande…

SECRETARUL (ia note):…de scris directorului Théneveau…

BEAUMARCHAIS:…să publice în “Curierul Europei”: Beaumarchais nu mai apără singur America! Cu trei semne de exclamaţie…

SECRETARUL:…trei semne de exclamaţie…

BEAUMARCHAIS:…Să mă-njure bine… să-njure Franţa, că altfel nu se poate…

SECRETARUL (îl întrerupe): Preferaţi anumite înjurături?

BEAUMARCHAIS: Bineînţeles! Cele care mă onorează! Şi să arate că Beaumarchais, aliindu-i-se Franţei devine un pericol mondial!

SECRETARUL:…mondial…

BEAUMARCHAIS: Acum, că tot ai stricat restul repetiţiei, notează programul lucrărilor de rezolvat urgent.

SECRETARUL:…de rezolvat urgent…

BEAUMARCHAIS: Să convoc autorii dramatici la o masă copioasă…

SECRETARUL:…pentru a le dobândi votul de încredere…

BEAUMARCHAIS (admirativ): Ai făcut o adevărată şcoală a vieţii pe lângă mine…

SECRETARUL: O şcoală a corupţiei, domnule de Beaumarchais…

BEAUMARCHAIS: O lume coruptă te împiedică să exişti dacă nu corupi la rândul tău. Asta n-o nota. Unde-am rămas? Da… să inspectez registrele de încasări ale teatrelor, să verific cât la sută din acestea primesc autorii dramatici, să înştiinţez tribunalul etc.

SECRETARUL:…etc. Domnule… (Beaumarchais nu-i dă atenţie. Insistă.) Domnule…

BEAUMARCHAIS (neatent): Mda…?

SECRETARUL: Negustorii calvini din Bordeaux şi la Rochelle vă roagă să întocmiţi un memoriu în numele lor, prin care să se solicite pentru ei dreptul de a fi primiţi în Camera de Comerţ, acceptaţi?

BEAUMARCHAIS: Totdeauna m-am luptat pentru dreptate. Trece-o la Urgenţe. Ah! Să nu uit… Am fost solicitat de minister să fac planul creerii unei Bănci de Scont. Neapărat!

SECRETARUL: Că veni vorba de împrumuturi… Prietenul dumneavoastră, Domnul Périer, insistă să-i acordaţi un împrumut: doreşte să-şi lege numele de un act de filantropie de pe urma căruia nădăjduieşte să obţină nişte avantaje…

BEAUMARCHAIS: De acord. Câte cereri de împrumut au sosit săptămâna aceasta?

SECRETARUL: O sută şaptesprezece.

BEAUMARCHAIS: Prieteni?

SECRETARUL: Necunoscuţi sentimentali.

BEAUMARCHAIS: Parcă pe prietenii sentimentali îi cunoşteam mai bine… Să primească toţi împrumuturile respective. Treci banii la…

SECRETARUL:…Pierderi…

BEAUMARCHAIS: Alaltăieri ţin minte c-am primit douăzeci şi trei de piese de teatru de autori necunoscuţi; ieri şaptezeci şi două. Transportul de astăzi câte conţine?

SECRETARUL: Treizeci şi opt.

BEAUMARCHAIS: Ce vor? Să le citesc? Să le perfectez? Să le rescriu? Să le girez? Să le lansez?

SECRETARUL: Nouăsprezece actriţe nefericite doresc să fie sprijinte să obţină un rol; la fel şi douăzeci şi unu de cântăreţi. Indică înălţimea, talia, dimensiunea sânilor…

BEAUMARCHAIS: Cântăreţii?

SECRETARUL: Nu sunt sigur. Cred însă că este vorba despre actriţe… Patruzeci şi doi de inventatori vă expediază prospectele maşinăriilor născocite de ei şi dări de seamă asupra situaţiei bugetare nenorocite ce-i împiedică să-şi realizeze invenţiile. Mai sunt pe listă şi opt prinţi ruinaţi care apelează la…

BEAUMARCHAIS: Termină cu prostiile. Ţi-am spus în fiecare zi. Orice cerere de bani se admite. Cât am dau. Când n-am, îmi dau alţii mie.

SECRETARUL: O marchiză vă roagă să compuneţi un cântec pentru nepoata ei care împlineşte cinci ani. Nu, iertaţi-mă, este vorba de căţeluşa nepoatei de cinci ani care împlineşte optzeci de ani. Nu, nu. Marchiza împlineşte optzeci de ani, nepoata cinci ani şi căţeluşa un an.

BEAUMARCHAIS: Probabil vrea un duet pe care să-l execute nepoata şi căţeluşa la aniversarea Marchizei. O să mă gândesc.

SECRETARUL: Un baron cere o piesă într-un act pentru o serbare câmpenească. Să fie pentru două personaje, fie ambele feminine, fie ambele masculine…

BEAUMARCHAIS:…fie ambigen. Să mă uit ce am gata scris, altfel nu văd cum o scot la capăt.

SECRETARUL: Un prinţ intervine în favoarea altui prinţ cu rugămintea să compuneţi pentru cel de-al doilea un epitaf pentru recent răposata sa soţie, din care epitaf să reiasă vestirea apropiatei sale cununii cu o anume domnişoară al cărei nume preferă, pentru moment, să-l treacă sub tăcere.

BEAUMARCHAIS: Bine că mi-ai adus aminte. Consemnează că prinţul de Nassau doreşte să intervin pe lângă Arhiepiscopul Parisului să i se permită recăsătorirea cu o poloneză divorţată. Ah! Şi încă ceva. Ecaterina cea Mare a pus mâna pe ineditele lui Voltaire pe care vrea să le cumpere. Până ce nu isprăvesc cu cele două ediţii de Opere Complete, nu pot înghiţi aşa ceva. Să le achiziţionăm cu orice preţ.

SECRETARUL: Mi-aţi spus să vă amintesc că vă nemulţumeşte hârtia de pe piaţa franceză…

BEAUMARCHAIS: Bineînţeles că mă nemulţumeşte. Nu pot edita cel mai mare scriitor al epocii noastre pe hârtie de ambalaj!…

SECRETARUL: Ce-aţi hotărât?

BEAUMARCHAIS: Trimitem un muncitor de încredere în Olanda, să le fure meseria celor de-acolo. Vom prelua fabricile de hârtie din Lorrena. Vom închiria fortul de la Kehl al Margravului, să ne instalăm o nouă tipografie în el. Directorul acesteia să fie Restif de la Bretonne. E cel mai mare artist, cel mai pretenţios. Or să sară scântei când ne vom întâlni noi doi!… Şi să nu uităm că a fugit casierul tipografiei cu toţi banii! Trebuie urgent căutat altul. Mai există casieri cinstiţi, mon cher?

SECRETARUL: Atâta vreme cât au ce mânca, domnule de Beaumarchais… Dar, nu vă supăraţi că vă deranjez c-o întrebare. La Cheltuieli am tot înscris. La Venituri nu mi-aţi dictat nimic… Ştiţi, acum cel puţin, Congresul American nu plăteşte încă.

BEAUMARCHAIS: Nu ne plăteşte Congresul? Înseamnă că n-are bani. Întrebarea este: mai poate firma Roderigue Hortalès et Co. să reziste mult timp plătind fără să primească nici o leţcaie-n schimb? Nu. O ştiu mai bine ca oricine, după forma pungii mele: a-nceput să semene cu o pungă lehuză… Atunci ce-i de făcut?

SECRETARUL: Ce-i de făcut?

BEAUMARCHAIS: Să facem comerţ.

SECRETARUL: Dar asta am făcut şi până acum.

BEAUMARCHAIS: Da, asta este: asta am făcut şi până acum. Am făcut, dar pe credit. De data aceasta vom căuta clienţi solvabili.

SECRETARUL:… clienţi solvabili. (Se uită cruciş.)

BEAUMARCHAIS: Unul dintre aceştia este Franţa.

SECRETARUL: Franţa?

BEAUMARCHAIS: Da. Adu-i Franţei produse exotice şi va plăti.

SECRETARUL: Va plăti. (Se uită cruciş.)

BEAUMARCHAIS: Secretar, scrie.

SECRETARUL: Să scriem.

BEAUMARCHAIS: Din moment ce America, în schimbul armamentului nostru, nu ne trimite nimic decât tutun şi ăla de proastă calitate şi puţin, de importat orice din oricare colonie americană dispusă să vândă, să zicem din Virginia, Carolina de Sud, dar şi din San Domingo, Antile, Martinica, Guadelupa şi din fiecare insulă întâlnită pe drum. Aceasta către toţi căpitanii flotei mele. Şi acum o scrisoare. Gata?

SECRETARUL: Gata.

BEAUMARCHAIS: “Pe o vreme îngrozitoare am fost ieri la La Rochelle, iar noaptea asta la Rochefort. Mă grăbesc să rezolv problemele cele mai iminente, pentru a alerga cât mai degrabă la Bordeaux, unde am fost îndemnat să mă duc pe dată, de nişte ştiri primite pe drum, şi iar trebuie să revin la Nantes, dacă voi mai fi necesar aici.” O expediezi la aceeaşi adresă. Să te conduc. (Spre culise.) Repetiţia continuă. Reluăm Scena 7 din Actul V. (Iese.)

(Apar personajele Nunţii lui Figaro.)

FIGARO (intrând): Mă duc…

CONTELE (apare, cu spatele, tiptil, crezând că vorbeşte Pajului): Dacă nu mă săruţi a doua oară… (Crede că-i dă o palmă, când ajunge spate în spate cu Figaro şi se lovesc unul de celălalt.)

FIGARO (primind palma): Ah!

CONTELE:…Uite că primul sărut ţi l-am şi plătit.

FIGARO (aparte; se depărtează, frecându-şi obrazul): Nici trăgând cu urechea nu câştigi totdeauna.

SUZANNE (râzând tare, se lasă văzută de public în cealaltă parte a scenei): Ha-ha-ha-ha!

CONTELE (Contesei pe care o ia drept Suzanne): Dacă mai poţi pricepe ce-i în mintea pajului ăstuia! Încasează o palmă zdravănă şi fuge râzând.

FIGARO (aparte): Dac-ar fi să pun tot la suflet!…

CONTELE: Asta-i bună! Să nu mă pot mişca nici un pas… (Contesei.) Să lăsăm ciudăţenia asta; mi-ar otrăvi plăcerea pe care-o am să te găsesc aici.

CONTESA (imitând felul de a vorbi al Suzannei): Aţi nădăjduit în ea?

CONTELE: După ce-am primit celebrul tău bilet! (Îi ia mâna.) Tremuri?

CONTESA: Mi-a fost frică.

CONTELE: Să ştii că nu m-am lăsat sărutat ca să te lipsesc pe tine de-un sărut. (O sărută pe frunte.)

CONTESA: Vă permiteţi cam mult!

FIGARO (aparte): Ticăloasa!

SUZANNE (aparte): Bravo!

CONTELE (ia mâna soţiei sale.): Ce piele fină şi bună; ar vrea contesa să aibă o mână atât de frumoasă!

CONTESA (aparte): Ce delicateţe!

CONTELE: Ar vrea să aibă braţul acesta rotunjor, cu carne tare, degetele acestea frumuşele, pline de graţie şi de giumbuşlucuri.

CONTESA (cu glasul Suzannei): Şi din dragoste ce rămâne?

CONTELE: Dragostea… nu-i decât romanul inimilor; plăcerea constituie subiectul lui: şi plăcerea mă face să-ngenunchez în faţa ta.

CONTESA: N-o mai iubiţi?

CONTELE: O iubesc mult, dar trei ani de căsnicie fac amorul atât de respectabil!

CONTESA: Ce-aţi aşteptat de la ea?

CONTELE (mângâind-o): Ceea ce găsesc la tine, frumoasa mea…

CONTESA: Şi-anume?

CONTELE:…Ce să spun? Mai puţină banalitate, poate; maniere mai picante; acel ceva care naşte farmecul; câteodată un refuz; ce să spun? Soţiile noastre cred să-şi facă pe deplin datoria iubindu-ne. Odată admis, ne iubesc, ne iubesc… când ne iubesc!… şi sunt atât de complezente şi atât de continuu îndatoritoare, şi atât de întruna, fără nici o pauză, încât descoperim, într-o bună zi că suntem sătui tocmai de aceea la sânul căreia căutam fericirea.

CONTESA (aparte): Ah, ce lecţie!

CONTELE: Zău, Suzon, de-o mie de ori m-am gândit că, dacă alergăm aiurea după această plăcere ce n-o mai găsim la ele, se datorează faptului că ele nu studiază arta de a ne menţine gustul treaz, de se reînnoi în amor, de a reanima, ca să spun aşa, vraja posesiunii lor prin diversificare.

CONTESA (înţepată): Aşadar, lor le revin toate îndatoririle?…

CONTELE (râzând): Şi bărbatului niciuna? Oare vom schimba mersul lucrurilor din natură? Sarcina noastră a fost să le cucerim; a lor…

CONTESA: A lor?

CONTELE: Este să ne reţină: ceea ce se uită prea des.

CONTESA: Eu una n-o să uit.

CONTELE: Nici eu.

FIGARO (aparte): Nici eu.

SUZANNE (aparte): Nici eu.

BENJAMIN FRANKLIN (apare încântat, din culise şi se sprijină de arlechin, încrucişându-şi picioarele şi rezemându-se de baston. E tot numai zâmbet.): Nici eu.

CONTELE (ia mâna soţiei sale): E ecou aici, să vorbim mai încet. (Îi şopteste Contesei.)

BEAUMARCHAIS (apare alături de Benjamin Franklin): O clipă am crezut şi eu într-o a patra reverberaţie a ecoului, neconsemnată în text.

BENJAMIN FRANKLIN: Şi nu v-aţi înşelat, domnule Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais. Sunt cel mai îndepărtat ecou al domniei-voastre: Benjamin Franklin.

BEAUMARCHAIS: De când aţi sosit în Franţa nu mai sunteţi atât de depărtat, ceea ce nu-nseamnă că n-aţi fi cel mai întârziat…

BENJAMIN FRANKLIN: Cei de pe urmă vor fi cei dintâi. Veţi îngădui unei planete bătrâne să-şi parcurgă traiectoria rotaţiei mai încet…

BEAUMARCHAIS: Atât de încet încât gândeam că America m-a uitat

CONTELE: N-ai câtuşi de puţină nevoie să gândeşti, tu pe care iubirea te-a făcut atât de vioaie şi de frumoasă!

BENJAMIN FRANKLIN: N-aveţi câtuşi de puţină nevoie să gândiţi la America. America este de faţă.

BEAUMARCHAIS: America este de faţă în persoana celui mai ilustru fiu al ei, dar acesta a refuzat ani de zile să mă întâlnească, aşa că nu-mi rămâne decât să gândesc şi iar să gândesc: de ce?

CONTELE: Cu un grăunte de capriciu în plus ai fi iubita mea cea mai înfocată.

BENJAMIN FRANKLIN: Cu un grăunte de capriciu în plus v-aş fi fost prietenul cel mai devotat, dar nu pot schimba firea mea de plugar american cu strălucirea vieţii pe care o trăiţi şi care mă sperie.

BEAUMARCHAIS: Aşa-i. Viaţa mea e-un munte de capricii şi…

BENJAMIN FRANKLIN (arătând spre Conte):…şi de focuri de-artificii. Or, specialitatea mea sunt paratrăznetele…

(Contele o sărută pe soţia sa pe frunte.)

CONTELE: Suzanne, un castilian n-are decât un singur cuvânt.

BENJAMIN FRANKLIN: Şi eu.

BEAUMARCHAIS: Şi eu.

BENJAMIN FRANKLIN: De-aceea, totuşi, am venit.

BEAUMARCHAIS: De-aceea, deşi America nu mi-a dovedit în nici un fel recunoştinţă, n-am părăsit-o.

CONTELE: Iată tot aurul făgăduit pentru răscumpărarea dreptului pe care nu-l mai am asupra clipei încântătoare pe care mi-o dăruieşti. Iar, cum graţia cu care o faci este fără de preţ, voi adăuga şi acest briliant, pe care-l vei purta din dragoste pentru mine.

BENJAMIN FRANKLIN: Aş fi fericit să vă ofer, în numele Congresului American şi-al meu personal, tot aurul din lume pentru ajutorul fără de preţ pe care l-aţi oferit şi-l oferiţi fostelor colonii…

CONTESA (reverenţă): Suzanne acceptă tot.

BEAUMARCHAIS: Şi eu.

BENJAMIN FRANKLIN: Cred şi eu… Din păcate sunt un filosof sărac.

FIGARO (aparte): Nici că găseşti escroacă mai mare!

BENJAMIN FRANKLIN: Când a început Revoluţia, mi-am donat întreaga avere Congresului.

SUZANNE (aparte): Ia-te uită cum se-adună bogăţiile!

BEAUMARCHAIS: Ia-te uită cum se-adună bogăţiile!

BENJAMIN FRANKLIN: Aşa am pierdut tot ce-am avut.

CONTELE (aparte): Este interesată, cu atât mai bine.

BEAUMARCHAIS: Dar la interesul meu nimeni nu se gândeşte?…

BENJAMIN FRANKLIN: Contractele le-aţi semnat înainte de sosirea mea în Franţa, cu domnul Silas Deans.

BEAUMARCHAIS: Şi domnul Silas Deans mi-a spus că nu mai poartă nici o răspundere de când aţi sosit în Franţa domnia-voastră…

(Apare.)

AL CINCILEA REBEL (atât el cât şi următoarele personaje ce vor intra curând în scenă poartă haine ale far-west-ului, pistoale la brâu, cartuşiere pline; par înarmaţi până în dinţi şi au, categoric, un aer de ucigaşi cu simbrie; Al Cincilea Rebel scrutează dintr-o privire întreaga scenă, notează în minte poziţia fiecărui personaj; se ascunde undeva şi-şi aprinde pipa. Beaumarchais şi Benjamin Franklin nu-l remarcă. Deoarece pipa nu se aprinde, spune): God-dam!

CONTESA (priveşte unde se află Al Cincilea Rebel): Văd făclii.

BENJAMIN FRANKLIN: N-aş spune-o nimănui, domnule de Beaumarchais, dar domniei-voastre vă datorez acest adevăr pe care nu vreţi să-l vedeţi cu ochii. Revoluţia Americană este revoluţia unor negustori. Cu asta am spus totul.

CONTELE: Sunt pregătirile pentru nuntă; ce-ar fi să intrăm o clipă într-unul din aceste pavilioane, să-i lăsăm să treacă?

BEAUMARCHAIS: Să-i lăsăm să treacă, domnule Benjamin Franklin.

BENJAMIN FRANKLIN: Să-i lăsăm să treacă, domnule Beaumarchais, să-i lăsăm să treacă: pe urmele lor vine poporul. Dar dumneavoastră le staţi în cale domnilor negustori…

CONTESA: Fără, lumină?

CONTELE (o trage după el binişor): La ce ne-ar folosi? N-avem nimica de citit.

BEAUMARCHAIS: Cum? Nici nu mi-au citit scrisorile disperate. Sunt surzi la orice argument al bunului-simţ. Mă lasă să mă îndrept spre ruină, spre catastrofă!…

FIGARO (aparte): Se duce! Pe legea mea! Eram sigur!

CONTELE (îşi îngroaşă vocea întorcându-se): Cine trece pe-aici?

(Din patru colţuri ale scenei au răsărit celilalţi Patru Rebeli. Lasă senzaţia că au ocupat toate ieşirile şi că pe scenă se va petrece ceva grav. Moartea pluteşte în aer.)

BENJAMIN FRANKLIN: Renunţaţi la orice cerere de a vi se plăti datoriile. Vă conjur! Dacă ţineţi la viaţă! De-aceea am alergat aici! Vă conjur!

FIGARO (mânios): Cine,trece’?! Am venit anume.

ARTHUR LEE (apare în spatele lui Beaumarchais căruia i-a proptit ţeava pistolului între omoplaţi): Am venit anume.

CONTELE (încet Contesei): E Figaro.

BENJAMIN FRANKLIN: E Arthur Lee. Am fugit.

CONTESA: Vă urmez. (fuge.)

ARTHUR LEE: E Arthur Lee, delegatul Congresului American.

BEAUMARCHAIS: În sfârşit…

ARTHUR LEE: Vă bucuraţi? (Beaumarchais tremură.) Cu-atât mai bine. (Lui Beaumarchais îi clănţăne dinţii mai tare.) Bucuraţi-vă mai încet. Nu este cazul să-şi dea seama nimeni că v-au sosit oaspeţi. Când veţi termina repetiţia, vom sta de vorbă… o dată pentru totdeauna…

BEAUMARCHAIS: Tocmai voiam să luăm repetiţia de la început.

ARTHUR LEE: Cum socotiţi. Timpul este de partea noastră.

BEAUMARCHAIS: Am voie să mă adresez actorilor?

ARTHUR LEE: Şi lui Dumnezeu din ceruri. Acelaşi rezultat.

BEAUMARCHAIS (interpreţilor Nunţii.): Doamnelor şi domnilor… lucrurile se mai pot îndrepta… Vă rog… vă rog… să luăm totul de la început… ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic… Toată lumea la locuri. Actul I, scena 2, Figaro şi Suzanne. Cine nu joacă părăseşte scena. (Contele şi Contesa ies. Suzanne va apărea în veşminte similare celor purtate până acum de Contesă. Suzanne şi Figaro vor construi rapid următorul decor.)

(Scena reprezintă o odaie mobilată pe jumătate, cu un fotoliu mare, de bolnav, la mijloc. Figaro măsoară podeaua cu un metru. Suzanne, în faţa unei oglinzi, îşi prinde în păr un bucheţel de flori de portocal numit Buchetul miresei.)

FIGARO: Nouăsprezece picioare pe douăzeci şi şase.

SUZANNE: Uită-te, Figaro, la pălărioara mea; acum îţi place mai mult?

FIGARO (îi ia mâinile): Fără comparaţii, fată minunată. Oh! Cât este de dulce pentru ochii îndrăgostiţi ai mirelui acest buchet feciorelnic prins în creştetul unei tinere frumoase!…

SUZANNE (se retrage): Ce tot măsori tu, acolo, fiule?

FIGARO: Mă uit, mica mea Suzanne, să văd dacă patul ăsta frumos pe care ni-l dă Monseniorul va încăpea aici.

SUZANNE: În camera asta?

FIGARO: Ne-o cedează nouă.

SUZANNE: Iar eu n-am nevoie de ea.

FIGARO: De ce?

SUZANNE: N-am nevoie.

FIGARO: Totuşi?

SUZANNE: Nu-mi place.

FIGARO: Poate că-mi spui şi motivul.

SUZANNE: Şi dacă nu vreau?

FIGARO: Ah! Când ajung femeile să fie sigure de noi!

SUZANNE: Dovedind că am dreptate ar putea însemna că-mi recunosc o vină. Mă iubeşti sau nu?

FIGARO: Te-nfurii pe cea mai comodă odaie a castelului şi care, pe deasupra, se află între cele două apartamente. Noaptea, dacă doamna nu se simte bine, sună de-acolo clopoţelul. Ţuşt! Din doi paşi eşti la ea. Monseniorul vrea şi el ceva, n-are decât să atingă clopoţelul cestălalt; zdup! Din trei salturi am ajuns la el.

SUZANNE: Perfect, dar când o să sune dimineaţa, să te trimeată cu un drum lung şi bun, ţuşt! Din doi paşi e la uşa mea şi, zdup, din trei salturi…

FIGARO: Ce vrei să spui?

SUZANNE: Dacă m-ai asculta fără nervi…

FIGARO: Dar, despre ce e vorba, Dumnezeule!

SUZANNE: E vorba, dragul meu, că, obosit să mai curteze frumuseţile din împrejurimi, domnul Conte Almaviva vrea să se retragă-n castel, dar nu la soţia lui; pe-a ta, auzi, şi-a pus ochii, şi speră că această reşedinţă a noastră o să-i priiască (…) Îţi închipui, băiat de treabă cum eşti, că dota pe care mi-o dă e de dragul ochilor tăi frumoşi şi-a meritelor tale?

FIGARO: Am făcut destule ca să pot nădăjdui asta.

SUZANNE: Ce proşti sunt oamenii inteligenţi!

FIGARO: Aşa se spune.

SUZANNE: Din păcate, nu vor s-o creadă.

FIGARO: Ce greşeală.

ARTHUR LEE: Cu alte cuvinte: cum ţi-aşterni, Beaumarchais, aşa dormi. Şi-acuma, stimabile, cred c-am făcut suficient teatru. Să trecem la lucruri practice. Dă liber actorilor.

BEAUMARCHAIS (înaintează. Interpreţilor săi): Mulţumesc, mulţumesc. Rămâne să ne vedem mâine, la ora fixată. (Cei Cinci Rebeli strâng cercul în jurul celor doi interpreţi care ies. Cercul ameninţător îl cuprinde pe Beaumarchais.)

ARTHUR LEE: Şi-acum, spune-mi, te rog, ce nemulţumiri ai.

BEAUMARCHAIS: Toate nemulţumirile mele au fost cuprinse în repetate epistole expediate Congresului American.

ARTHUR LEE: Congresul le-a primit, Congresul le-a citit, Congresul e nedumerit. Mă aflu (gest de surprindere a Celor Cinci care fac încă un pas de apropiere) aici, să lămurim lucrurile odată pentru totdeauna.

CEI CINCI REBELI: God-dam! (Acest refren nu mai are nuanţa umoristică muzicală de altădată. Este o înjurătură adevărată.)

AL CINCILEA REBEL (absolut pe neaşteptate începe să-l adulmece pe Beaumarchais de la gât în jos către talie, apoi, întorcându-l brutal, îl adulmecă de la talie în sus până la gât, pe spate. A adulmecat cu zgomot ca un sforăit. Celorlalţi patru): Parfum franţuzesc.

ARTHUR LEE: Odată pentru totdeauna.

CEI CINCI REBELI: God-dam!

PRIMUL REBEL (cu acelaşi gest de bruscare, îî examinează lui Beaumarchais diverse panglici ale costumului care distonează foarte mult cu propriile lor veşminte.): Panglici franţuzeşti.

ARTHUR LEE: Da, o dată pentru totdeauna.

CEI CINCI REBELI: God-dam!

AL DOILEA REBEL (la fel de bădăran în gesturi, ca precedenţii. Îi pipăie lui Beaumarchais hainele): Mătase franţuzească.

ARTHUR LEE (Celor Cinci Rebeli): Destul. V-aţi convins. Mărfuri franţuzeşti de cea mai bună calitate. Parisul! Ah, Parisul…! Parisul e-al vostru! Trageţi-i hainele la sorţi!

AL CINCILEA REBEL: Da’ ce-i Isus? La pocker nu le putem câştiga, şefule?

CEI PATRU REBELI: God-dam! Un pockeraş pe hainele mortului… S-a fe?

ARTHUR LEE: S-a fe.

CEI CINCI REBELI (scot pistoalele. Trag în aer, urlând ca-n vest, de bucurie. Apar cărţile de joc. S-au aşezat pe podium, pe aceleaşi locuri ale cercului ameninţător, cu pistolul alături. Joacă.)

ARTHUR LEE (aprinde o havană, lui Beaumarchais): Băieţi cuminţi. Le-am promis că-i îmbrac după moda pariziană. Dar Congresul e sărac. O să mă descurc cum pot. (Însoţeşte enumerarea următoare pipăind cu degetele respectiva piesă de îmbrăcăminte). Unuia o să-i dau o cămaşă de borangic, altuia o vestă… (numeşte culoarea vestei lui Beaumarchais), al treilea o să se mulţumească, să zicem, cu o pereche de nădragi ca ăştia…, care i-o câştiga se va mândri cu pantofiorii de dans… (îl calcă cu cizma pe picior. Beaumarchais se încordează să-şi smulgă piciorul; când încearcă prin toate mijloacele, se apleacă şi apucă cizma cu ambele mâini, priveşte rugător de jos în sus, spre Lee şi mută piciorul acestuia din loc. Este clar pentru spectatori că operaţia s-a putut face deoarece Arthur Lee a acceptat să nu-l mai apese.) Iar ultimul o să ia ce-i mai rămâne… (Îl priveşte cu milă trucată, îi ia mâna şi-l obligă să facă o piruetă)…ce-i mai rămâne din… dramaturg… Şi-acuma, mult iubite domnule Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, sunt gata să te ascult. Ce scriai Congresului?

BEAUMARCHAIS (îşi pune hainele în ordine. Ia o poză impresionantă): “Nu de mult, coloniştii englezi din America au dus împotriva noastră un război sângeros. Au invadat în mod barbar teritorii pe care noi le colonizasem. Şi încă mai de curând, când Anglia a fost silită să recunoască unei părţi a Canadei dreptul de a fi franceză, aceşti colonişti anglo-americani au insultat cumplit regimul francez, obiceiurile franceze, biserica catolică. Şi acum, aceiaşi colonişti americani vin la noi şi întreabă zâmbind naiv: “Oare nu suntem prieteni? Oare n-avem aceleaşi interese?” Aşa s-a adresat primul-ministru francez, Maurepas, lui Benjamin Franklin, cu prilejul celei dintâi vizite pe care i-a făcut-o acesta. Şi a adăugat: “Regatul francez şi coloniile engleze ale Americii au două interese comune: să slăbească Anglia şi să facă între ele comerţ. Dincolo de acestea, nu vedem decât contradicţii. Monarhia absolută franceză nu este interesată să ofere supuşilor ei spectacolul unei rebeliuni victorioase.” Ei bine, neinteresat de punctul de vedere oficial al guvernului meu în problema americană, dăruit trup şi suflet victoriei Revoluţiei Americane, eu, Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, m-am dedicat complet, total şi integral ajutorării armatei fostelor colonii.

ARTHUR LEE (scoate batista şi-l tamponează pe Beaumarchais pe obraji, grijuliu ca o mamă, şi delicat. Când a isprăvit, scuipă în batistă, apoi o pune cu eleganţă în buzunar. Izbucnire la Cei Cinci Rebeli: “God-dam!”): Aşa am înţeles şi eu: că v-aţi dedicat complet, total şi integral cauzei noastre şi că nu sunteţi de acord cu guvernul francez.

BEAUMARCHAIS: Un moment! (Deoarece tonul a fost prea autoritar, Arthur Lee îşi repede mâna cu trabucul aprins către faţa conlocutorului său. Beaumarchais, la vederea jarului trage capul înapoi. Arthur Lee râde sardonic dar nu excesiv – acel râs şmecheresc al ‘superiorităţii’ – şi-şi scutură scrumul pe pantalonii lui Beaumarchais, ca şi când aceasta i-ar fi fost intenţia, de la început. Beaumarchais reia, mult mai temperat): Un moment… Nu sunt de acord cu distanţa întrevăzută între Franţa şi America de guvernul nostru, dar sunt de acord cu apropierile preconizate de el. Anume, cu comerţul posibil între ţările noastre.

ARTHUR LEE (se joacă; începe cântând): Şi noi, şi noi, şi noi ca voi… (Apoi, vorbind.) Şi noi suntem pentru comerţ: cât mai larg, cât mai eficient, cât mai variat, cât mai bogat. Va fi comerţ. Va fi un comerţ colosal. Colosal! (Pauză. Semnificativ.) De-acum înainte.

BEAUMARCHAIS (grăbindu-se): Drept care am fost singurul francez care a făcut comerţ cu coloniile răzvrătite, împotriva tuturor compatrioţilor mei, împotriva guvernului meu, împotriva regelui meu!

ARTHUR LEE (mască a scârbei): Puah! (Scuipă pe jos. Îl ia de piept.) Dacă aţi făcut comerţ, cum de n-a aflat nimeni?

BEAUMARCHAIS (mânios): Cum de n-a aflat nimeni?

CEI CINCI REBELI (au sărit în picioare cu pistoalele în mâini): God-dam!

BEAUMARCHAIS (gest de temperare cu palmele paralele cu pământul. Blând): Cum de n-a aflat nimeni?

CEI CINCI REBELI (schimbă o privire cu Arthur Lee, care le face semn din ochi să se aşeze): O.K., Boss.

ARTHUR LEE (numai miere): Ce să afle, domnule Beaumarchais?

BEAUMARCHAIS: Ce să afle? Ce să afle! Tunuri, puşti, pistoale, săbii, vestoane, pantaloni, cizme, cămăşi, indispensabili, batiste, ciorapi, cearşafuri, nasturi, aţă! O armată întreagă am îmbrăcat şi am înarmat!

ARTHUR LEE: V-am mulţumit în numeroase rânduri…

BEAUMARCHAIS: Banii, banii mei! Sunt falit!

ARTHUR LEE: De ce v-aţi apucat să faceţi cadouri peste puterile dumneavoastră?

BEAUMARCHAIS: Cadouri? Care cadouri?

ARTHUR LEE: Toate câte le-aţi enumerat…

BEAUMARCHAIS: Le-am trimis ca să-mi fie plătite. Pentru ele am primit un avans de un milion din tezaurul Franţei, altul tot de un milion din tezaurul Spaniei. Pentru rest m-am împrumutat până-n gât!…

ARTHUR LEE: Vă mulţumim din suflet şi, ca să vă arătăm cât vă preţuim, v-am trimis şi noi o corabie de tutun, în schimb.

BEAUMARCHAIS (disperat): O corabie de tutun…

ARTHUR LEE (tăios): În schimb, Congresul este foarte nemulţumit că două corăbii de corsari americani şi-au rătăcit prada prin porturile franceze şi bănuieşte…

BEAUMARCHAIS: Ce-mi pasă mie de corăbiile piraţilor americani?!

ARTHUR LEE: Se bănuieşte că prada respectivă a fost însuşită de firma Roderigue Hortalès et Co. Or…

BEAUMARCHAIS: Prada respectivă! C-am ajuns să-i fur pe hoţi!

ARTHUR LEE:…Or, prada respectivă era foarte utilă combatanţilor pentru libertate. Negustorii noştri – ale căror afaceri merg din ce în ce mai prost, până la eliberarea totală şi triumful final -, negustorii noştri îşi făcuseră anumite calcule cu prada respectivă, or…

BEAUMARCHAIS: Negustorii dumneavoastră, dacă sunt negustori cinstiţi…

ARTHUR LEE: Cei mai cinstiţi.

BEAUMARCHAIS:…ar trebui să înţeleagă pe negustorul francez care face atâtea sacrificii în numele unui ideal…

ARTHUR LEE: Noi preţuim idealismul. Or, prada respectivă în loc să ajungă în depozitele negustorilor noştri, s-a oprit în depozitele firmei Roderigue Hortalès et Co. Aşa încât datoriile dumneavoastră faţă de America sunt departe de a fi acoperite de mărfurile expediate. (Dur.) Punct. (Celor Cinci Rebeli.) Băieţi!

CEI CINCI REBELI (sar în picioare): God-dam!

BEAUMARCHAIS: Care datorii? Despre ce datorii vorbiţi? Aţi înnebunit cu toţii? America îmi este datoare vândută!

ARTHUR LEE (plictisit, Celor Cinci Rebeli): Care-a câştigat, băieţi? (Cei Cinci Rebeli l-au înhăţat pe Beaumarchais care repetă, sufocat, ultima propoziţie): V-am făgăduit eu că vă-mbrac după moda pariziană? Uite-ne şi la Paris. Luaţi şi vă bucuraţi. (Cei Cinci Rebeli, în pofida zbaterii lui Beaumarchais, izbutesc să-l dezbrace. Fiecare ia câte o piesă de îmbrăcăminte şi şi-o pune pe sine. Punga lui îi este dată lui Arthur Lee. Beaumarchais rămâne într-un fel de maiou şi în indispensabili. Este foarte ruşinat.) Aşaaa, iubite domnule de Beaumarchais… À propos, ce înseamnă în franceză ‘Beaumarchais’? ‘Târg frumos’ sau ‘târg cinstit’. (Beaumarchais vrea să spună ceva.) De fapt, n-are nici o importanţă ce înseamnă în franceză. Pentru mine înseamnă ‘târg cinstit’ şi sper să ţineţi minte aceasta. Vă vom trimite contul datoriilor dumneavoastră şi sunt sigur că le veţi achita până la ultimul sfanţ.

PRIMUL REBEL: “Ce proşti sunt oamenii inteligenţi.”

AL DOILEA REBEL: “Aşa se spune.”

AL TREILEA REBEL: “Din păcate nu vor s-o creadă.”

AL PATRULEA REBEL: God-dam!

ARTHUR LEE: Băieţi, ne-am făcut datoria. (Cei Cinci Rebeli îl înşfacă pe Beaumarchais şi-l aruncă într-un colţ. Acesta nu mai protestează. Când Cei Cinci Rebeli şi cu Arthur Lee se pregătesc să iasă prin partea opusă a scenei, Barbeu-Dubourg le iese în cale, ca şi când ar aştepta ceva.) Ah, prietenul nostru francez. Vă mulţumim, vă mulţumim! Congresul vă mulţumeşte. (Privire spre Beaumarchais.) El era omul nostru. (Îi întinde punga lui Beaumarchais.) Congresul nu-şi uită niciodată amicii. (Îl ia de umeri şi-l întoarce conducându-l cam forţat afară. Ies toţi. Pauză.)

BEAUMARCHAIS (se ridică anevoie. Cum stă încă îngenunchiat, găseşte metrul lui Figaro. Începe să măsoare, reluând gesturile şi atitudinile acestuia): “Nouăsprezece picioare şi douăzeci şi şase.” (Rămâne în genunchi; ca şi când ar asculta replica Suzannei. Apoi.): “Uită-te, Figaro, la pălărioara mea; acum îţi place mai mult? – Fără comparaţii, fată minunată..” (Pauză. Lasă capul în jos, abătut. Se redresează sufleteşte.) – “Ce tot măsori tu acolo, fiule? – Mă uit, mica mea Suzanne, să văd dacă patul ăsta frumos pe care ni-l dă Monseniorul va încăpea aici.” (Priveşte crunt în jur. Duce mâinile la faţă şi-şi îngroapă chipul în ele. Geme mânios.) Aaah! (Se ridică în picioare.) Patul congresmenilor şi al prostituţiei! În cine-am crezut! Pentru cine mi-am sacrificat talentul, familia, averea, puţinul viitor în care mai pot spera la vârsta mea! Ce lovitură! (Zâmbeşte amar.) ” – În camera asta? – Ne-o cedează nouă. – Iar eu n-am nevoie de ea. – De ce? – N-am nevoie. – Totuşi? – Nu-mi place. – Poate că-mi spui şi motivul. – Şi dacă nu vreau?” (Strigă.) Şi dacă nu vreau? (Ascultă o clipă.) Spui: ce nu vrei, fiule? Maurepas! Maurepas! Unde eşti? (E o întrebare simplă. Zâmbeşte. Aleargă bucuros spre culise. Se înapoiază de-a-ndăratelea, ţinând de mâini personajul imaginar.) Maurepas, Maurepas, nu ţi-ai uitat vechiul prieten… Dă-mi voie să te sărut. (Îmbrăţişează spaţiul, ca şi când şi-ar petrece ambele mâini pe după spatele lui şi l-ar săruta, pe rând, pe obraji. În general, replicile sale fac parte dintr-un dialog. De pildă, următoarea frază ar putea fi răspunsul la întrebarea: De ce să te uit?) Pentru că cei vii se poartă cu mine ca şi când n-aş fi. Uite, mai adineaori… Dar să nu te ţin în picioare… O clipă. (Aleargă, aduce un scaun, îl aşază cu spatele la public.) Aşaa… Ia loc. (Gestul de a ajuta un bătrân să stea jos. Se întoarce ca şi când ar fi fost strigat din spate.) Ei, nu! Vergennes. (Un pas spre aceleaşi culise.) Nu m-aţi lăsat singur. Prietenii adevăraţi la bine ar trebui să se cunoască… Fostele colonii, acum, când încep să prospere… N-are rost să mai vorbim… (Se îndreaptă spre culise.) Vergennes, oh, Vergennes… (Acelaşi gest de îmbrăţişare şi de sărut. Apoi, îl conduce către centrul scenei.) Numai un moment. (Aleargă. Aduce alt scaun pe care îl pune nu departe de celălalt, în aceeaşi poziţie. Se repetă invers, dispunerea lor din prima scenă. Beaumarchais va juca restul monologului preluând gesturile şi atitudinile cele mai semnificative ale celor doi miniştri din scena citată. Însă, totul cu măsură. Agitaţia fizică ar osteni ochiul, iar textul nu s-ar mai transmite.) Da, am repetat Nunta lui Figaro. O repetiţie de rutină. Să mai împrospătăm jocul actorilor: s-au cam obişnuit cu textul. Aşa se procedează, din când în când. Ce vreţi, abia a avut loc a suta reprezentaţie… A suta! Ce plăcere aveţi?! Da, aşa e: Socoteam că nu mai avea rost să scriu, că locul meu era în viaţă, alături de cei care luptau pentru un viitor nou. Dar planul piesei a fost făcut cu zece ani în urmă. Puteam lăsa ceva neterminat? Dealtfel, s-a văzut că nu merită să sacrifice comedia de la prima ei lectură. Teatrul Francez a acceptat-o cu entuziasm. Asta era în septembrie 1781. Poate v-am şi spus, exuberant cum sunt. Am primit uşor şi vizita cenzurii. (Ca pentru sine.) Şi de ce nu m-aş gândi la Nunta lui Figaro? Revoluţia Americană? Am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru ea. Viitorul, numai viitorul contează. Din relaţiile mele cu americanii nu-mi rămân, pe viitor, decât aceste datorii mincinoase. Procese, documente, martori mincinoşi şi cinstiţi… Viitorul? Viitorul este al lui Figaro! (Iar, celor doi.) Da… Majestatea Sa, aflând că am obţinut viza cenzurii – ba, vizele, că erau mai multe – a vrut să vadă piesa. Un spectacol de amatori, la palat… Succes mare. Louis s-a opus reprezentării pentru public… Periculoasă pentru longevitatea Bastiliei… Mde… Ce vreţi? Are fler de copoi; nu degeaba îndrăgeşte vânătoarea. Auzind veştile… Mda… sigur că voi aţi avut dreptate. Afacerile mele cu America nu puteau fi făcute pe faţă: ar fi însemnat să declarăm război Angliei. Ticălosul ăsta de Arthur Lee a folosit cuvântul unui diplomat drept o realitate comercială. De la tine, Vergennes, pleacă toată confuzia. Tu i-ai spus – nu? -, tu i-ai spus: Franţa nu poate face comerţ cu coloniile. Însă apucaseşi să-i încredinţezi că singurul francez care are întreaga încredere a guvernului său în afacerile americane sunt eu. Astfel că şi-o fi spus: orice ne trimite Beaumarchais trebuie să fie un dar al Franţei, deoarece ea ne simpatizează dar refuză să facă comerţ cu noi… Aşa să fi spus, în chip cinstit şi stupid – oh, cât de stupid! – sau s-a făcut doar că înţelege aşa?… (Gest de alungare a unui gând.) Ei, da. Bărbierul din Sevilia avusese parte de peste cincizeci de reprezentaţii la Petersburgul cel Sfânt. Ecaterina voia să fie mai presus de Ludovic: mi-a cerut textul Nunţii, să scoată ea premiera. Puteam? Sunt francez, Maurepas! Sunt francez, Vergennes! Viaţa cât ar fi de grea, tot mai bine-n ţara mea. (Zâmbeşte.) Aşa e cântecul, nu? (Serios.) Aşa simte inima. N-am scris comedia asta pentru străini, am scris-o pentru poporul meu. Am cerut numai vize ale cenzurii. Şapte am adunat. Am citit textul prin toate saloanele grangurilor: să-mi găsesc aliaţi. În mai 1783, adică la doi ani de la acceptarea teatrului, s-a dat poruncă să se pregătească un spectacol pentru Curte. Era prima treaptă spre marele public. (Se cunoaşte pe chip că e iar bântuit de umbre.) God-dam! Aşa spun la tot pasul. God-dam! Oameni ciudaţi; oameni cum n-am mai văzut în trecut… Oamenii viitorului?… Să fie cu putinţă? La treisprezece iunie s-a anunţat premiera pentru spectatorii de rând. Închipuiţi-vă! Cu jumătate de ceas înainte de spectacol a fost anulată. Bunul plac al Majestăţii Sale! Istoria lui Tartuffe, nu? La o sută douăzeci de ani distanţă! Dar, Figaro se strecoară… La douăzeci şi şase septembrie 1783, o reprezentaţie privată, pentru nobili. Se anunţase şi regina însă, n-a venit. Bunul plac al Majestăţii Sale… (Revine la tema zilei.) Nu-mi iese din cap, Vergennes. Când voi i-aţi comunicat lui Arthur Lee că Franţa nu face comerţ cu ei, dar că eu sunt însărcinatul Franţei pentru ajutorarea lor, aţi vorbit ca nişte diplomaţi. Eu eram un zăpăcit: vorbeam cu sufletul pe buze. Voi, nu; nişte tehnicieni ai politicii. Fără romantism. Iar el, când a vestit Congresul că Franţa expediază Americii armament şi îmbrăcăminte, gratuit, prin mine, voia să-şi consolideze poziţia de emisar în străinătate, să arate ce-a fost în stare să obţină de la noi: tot un tehnician al politicii. Dar, de alt tip. Un tip nou, am mai spus-o. Tehnicianul politicii, din viitor, va alege, oare, calea minciunii sfruntate?… (Îşi trece palma peste frunte, peste ochi; rămâne puţin timp cu ochii închişi, cu pleoapele încordate. Apoi) În sfârşit, la douăzeci şi şapte aprilie 1784, între orele cinci şi nouă, a avut loc adevărata premieră. Să fi văzut ce nebunie a fost! Casa de bilete urma să se deschidă cu o oră înainte de spectacol: la patru după-masa. Valeţii stăteau la coadă de la unsprezece dimineaţa. Doamnele din cea mai aleasă societate se instalaseră în cabinele actriţelor încă de la opt. Slugile ce le însoţiseră aduseseră paneraşe cu mâncare: ziceau că le oferă prânzul actriţelor; de fapt, voiau să se asigure că pot pătrunde-n sală prin scenă. (Pauză de gândire.) Dar cum au pătruns oamenii ăştia aici? Mai întâi, Benjamin Franklin, apoi Lee cu gorilele lui… Ar trebui să se interzică pe viitor intrarea oricărui străin în teatre, în timpul repetiţiei. Nu mai poţi fi sigur de nimic, nici de viaţa ta. Mâine-poimâine or să vină şi-or să pună şi bombe! Nişte bandiţi! Asta sunt: nişte bandiţi! Ştiţi gardul metalic din jurul teatrului; L-au dărâmat – toată poliţia Parisului a fost de faţă! S-au spart geamurile, să sară în hol. Ha-ha! Eu montasem gratii la loja unde stăteam.. Te pui cu nebunii?! Cineva a afirmat: “Piesa o să cadă.” Sophie Arnould i-a răspuns: “O să cadă de cel puţin patruzeci de ori!” Or, în octombrie am avut a cincizecea reprezentaţie. Şi, acum, v-am spus, a suta! Da, dragii mei, şi eu care voiam să nu mai scriu… Câteodată mă-ntreb cine sunt. Cine oi fi?…

Beaumarchais… Beaumarchais… Bietul meu disperat, totdeauna gata de-o năstruşnicie!… Azi ai fost pe punctul de-a nu mai fi… Gata cu Maurepas, gata cu Vergennes. Morţii cu morţii, viii cu viii. Doar n-o să te sperii tu de cei cinci găligani şi-un escroc american… Capul sus. Hai să vedem cum mai stăm, ce-ai ajuns, Beaumarchais…

(Pauză. Cu mândrie, apoi disperat.) Am făcut comerţ, pe scară mare, în cele patru colţuri ale lumii; dar n-am fost recunoscut ca negustor. Patruzeci de corăbii ale mele au străbătut mările simultan; dar, cum nu eram armator, am fost buşit prin porturi.

Un vas al meu de război, cu cincizeci şi două de tunuri, a avut cinstea de-a lupta alături de cele ale Majestăţii Sale, când a fost cucerită Grenada. În ciuda orgoliului marinăresc, căpitanul vasului meu a fost răsplătit: i s-a dat crucea, ceilalţi ofiţeri ai mei au luat diverse recompense militare, pe când eu, eu cel privit ca un intrus, am câştigat cu acelaşi prilej pierderea flotilei mele, păzită de respectivul vas.

Şi, totuşi, dintre toţi francezii, oricine ar fi ei, eu sunt acela care a făcut cel mai mult pentru libertatea Americii, generatoare a libertăţii noastre; singur am îndrăznit să gândesc la acel ajutor şi să-mi pun planurile în practică, în pofida Angliei, a Spaniei şi chiar şi a Franţei; dar n-am fost numărat printre negociatori, pentru că nu eram funcţionăraş al vreunui minister.

Ostenit să privesc casele noastre aliniate fără gust şi grădinile fără poezie, mi-am clădit o locuinţă de care vorbeşte toată lumea; dar n-am fost arhitect.

Ce naiba am fost? N-am fost decât eu însumi, eu aşa cum am rămas, liber deşi legat în lanţuri, senin în faţa primejdiilor celor mai mari, înfruntând furtunile toate, conducându-mi afacerile cu-o mână, cu cealaltă purtând război, leneş ca un măgar şi trudind necontenit, pradă a mii de calomnii, dar fericit în sinea mea, nefăcând niciodată parte din vreo bisericuţă, fie literară, fie politică, fie mistică, nefăcând niciodată curte cuiva şi, din pricina aceasta, respins de toţi şi de lumea întreagă!

Şi-acum? Eh, cu America o să mă descurc eu. Ce mai vine? Şşşt… (Priveşte în jur, să nu fie auzit de nimeni.) Vouă pot să vă spun. Mă las de literatură. Vine… (mai încet.), vine Revoluţia Franceză. (Tare.) Maurepas, Vergennes, în sfârşit, vine Revoluţia mea! (Izbucneşte Marsilieza, asurzitor. O clipă, poză cu braţele desfăcute, capul lăsat pe spate, ochii închişi de bucuria viziunii interioare.)