– Actul I

(În mijlocul scenei, un scaun, cu speteaza către rampă. Pe el şade Beaumarchais. Capul lui va pivota pe gât când către un vorbitor, când către celălalt, dar niciodată mai mult decât în semiprofil. În picioare, la dreapta şi la stânga sa, dar mai departe de rampă, Vergennes şi Maurepas. Toţi trei alcătuiesc un triunghi isoscel imaginar al cărui vârf îl constituie scaunul. Regia nu se va teme să pună în practică indicaţiile dintre paranteze, socotind că ele conduc la un fel de “balet mecanic”, acesta intră în vederile autorului.)

VERGENNES: Nu e bine ca englezii, nici măcar ca americanii, să bănuiască nici atâtica (plezneşte din degete); să creadă doar că e vorba de-o afacere strict comercială, între amici; în schimbul expedierilor şi împrumuturilor, aceia vor trimite produsele ţării lor: mai ales tabac şi bumbac, pe care până acum le cumpăram de la englezi. Dacă i-am aproviziona pe gratis aceasta ne-ar trăda amestecul.

MAUREPAS: Exact cum spune domnia-sa domnul ministru Vergennes. Dacă tratăm afacerea aşa, nu ne compromitem. Mai mult, afacerea asigură, dacă este efectuată cum se cuvine…

VERGENNES:…de către ambele părţi, domnule prim-ministru Maurepas…

MAUREPAS:…de către ambele părţi, domnule ministru de externe Vergennes…, afacerea asigură deplină satisfacţie atât americanilor cât şi…

VERGENNES:… negocianţilor noştri: un singur lucru…

MAUREPAS:…un singur lucru este…

VERGENNES:…necesar…

MAUREPAS:…ca afacerea să fie utilă… (tuşeşte; semn de înţelegere cu Vergennes; fiecare face un pas către celălalt, se dă înapoi, apoi, hotărâţi, schimbă locurile între ei.)

VERGENNES: Expedierile se cuvine să fie făcute de o singură… (a ridicat bastonul în aer, paralel cu trupul.)

MAUREPAS:…şi unică… (a ridicat bastonul în aer, paralel cu trupul.)

VERGENNES:…firmă comercială… (ambii: un joc de echilibristică a bastonului care este lăsat să lovească podeaua simultan, pe următorul cuvânt.)

MAUREPAS: Fondurile să fie reunite… (ambii, prin extinderea braţelor, înclină măciuliile bastoanelor, unul către celălalt, vârfurile acestora rămânând pe podea.)

VERGENNES:…de o unică… (loveşte în podea cu bastonul.)

MAUREPAS:…şi singură… (loveşte în podea cu bastonul.)

VERGENNES:…firmă comercială…

MAUREPAS:…singură şi unică! (a pus punct lovind cu bastonul în podea, concluziv.)

VERGENNES:…Iar în fruntea… (s-a aplecat şi-şi verifică o cataramă a unui pantof.)

MAUREPAS:…acestei singure… (face un pas spre lateral. Distrat.)

VERGENNES:…şi (cască) unice…

MAUREPAS (încearcă să prindă cu bastonul o pânză de păianjen):…firme comerciale…

VERGENNES (se întoarce cu spatele la Beaumarchais):…singurul…

MAUREPAS (îşi examinează unghiile):…şi unicul…

VERGENNES (îşi curăţă o scamă de pe haină):…bărbat…

MAUREPAS (pauză în timpul căreia urmăreşte zborul unei muşte pe care în cele din urmă încearcă s-o prindă în pumn…, nu, n-a prins-o…; maşinal):…care poate conduce…

VERGENNES (se scarpină, delicat, sub perucă):…prin inteligenţa sa…

MAUREPAS (gest larg din baston, prin aer):…prin cunoştinţele sale tehnice…

VERGENNES (privind semnificativ spre Maurepas):…prin relaţiile sale cu Congresul American…

MAUREPAS:…şi cu reprezentanţii Congresului… (i-a făcut cu ochiul lui Vergennes.)

VERGENNES (bate nervos de două-trei ori din baston):…american…

MAUREPAS (ridică ambele braţe în aer, în semn de exasperare):…un bărbat a cărui înaltă competenţă…

VERGENNES (ascunde un hohot de râs pe cale să izbucnească):…în materie de negoţ…

MAUREPAS:…în calitate de discipol al răposatului (privire evlavioasă spre cer; apoi, cu emfază) bancher regal…

VERGENNES (cu respect):…Pâris-Duverney…

MAUREPAS (trăgându-şi sufletul):…singurul bărbat a cărui…

VERGENNES (braţele total desfăcute, să cuprindă cât mai mult):…întreagă activitate…

MAUREPAS (bate din baston, imperativ): Pe scurt, cum îi spuneam domniei sale domnului ministru de externe Vergennes… (se înclină către acesta care-i răspunde, galant.)

VERGENNES: Pe scurt, cum îi spuneam Alteţei Sale Regale, Majestatea Sa, binecuvântatul nostru rege Ludovic al XVI-lea (complimente din mână şi salut de epocă realizat prin dansul picioarelor şi înclinarea trupului.)

MAUREPAS:…toate aceste calităţi (le enumeră, în faţa lui, cu vârful bastonului, undeva pe podea) sunt necesare… (Întretimp Vergennes s-a jucat descheindu-şi un nasture al hainei.)

VERGENNES (îşi dă seama ce făcea şi-şi încheie nasturele, cu demnitate):…şi suficiente…

MAUREPAS:…pentru a conduce în ansamblu… (îşi clatină mâna în cer, cu înţelesul: eeei, aşa şi-aşa...)

VERGENNES (fandează, folosindu-şi bastonul drept sabie şi împungând aerul cu el):…şi în detaliu…

MAUREPAS:…toate operaţiile…

VERGENNES (lui Maurepas):…aritmetice…

MAUREPAS (lui Vergennes): Nu! de expediere şi de primire…

VERGENNES:…fie… (se încurcă)…fie… (tuşeşte)…fie… (tuşeşte iar)…fie… de muniţii…

MAUREPAS (comercial): Arsenalele le vor vinde acestui bărbat la preţul de cost…

VERGENNES (mucalit):…al fiarelor vechi…

MAUREPAS: Acest bărbat le va expedia coloniilor unite de Revoluţie, va stabili preţurile, va face târgul…

VERGENNES: Târgul, nu?

MAUREPAS (s-ar spune că are capul prins în lanţul spânzurătorii şi că ar vrea să şi-l libereze cu mâinile):…îşi va lua angajamente…

VERGENNES (gest din vârful bastonului, ca şi când ar acoperi cu nisip o gâză):…va acoperi toate cheltuielile…

MAUREPAS (mişcare din braţe, de adorare a unui idol):…singurul şi unicul bărbat care…

VERGENNES (poză autoritară):…va conduce această singură şi unică firmă comercială…

MAUREPAS (se întoarce de profil, îl priveşte pe Vergennes dar îl indică din braţ pe Beaumarchais):…eşti dumneata…

VERGENNES (se îndreaptă spre Maurepas, fără a privi la Beaumarchais):…iar firma va fi…

MAUREPAS şi VERGENNES (se îmbrăţişează ca pentru condoleanţe; într-un glas):… Beaumarchais et Companie!

La megafon izbucnesc aplauze asurzitoare; Beaumarchais s-a ridicat în picioare; a rămas tot întors cu spatele la public; cei doi stau, în continuare, îmbrăţişaţi. O clipă mai târziu, se face întuneric complet.

VOCEA LUI BEAUMARCHAIS (la difuzor, înflăcărat, învingând aplauzele care, fără să se stingă, îşi reduc sonorul până dispar): Mai ieri mă rugam de rege. Sire,-i spuneam, Sire, pot procura ştirile cele mai sigure privind acţiunile metropolei, privind coloniile şi reacţia din Anglia la dezordinele provocate de ele; pot procura concluzii privind cele ce vor rezulta pentru Englitera, dar şi cele ce vor rezulta pentru colonii, din aceste dezordini; pot procura date din care să reiasă importanţa extremă a tuturor acestor evenimente pentru interesele Franţei; pot procura idei privind cele ce putem nădăjdui şi cele de care se cuvine să ne temem, referindu-ne la insulele noastre producătoare de zahăr; pot procura certitudini asupra a ceea ce ne interesează mai mult decât orice: va fi RĂZBOI sau PACE?… Sire, miniştrii Maurepas şi Vergennes îmi sunt prieteni, mă apreciază, mă iubesc, dar…

(Se aprinde lumina, însă este o “lumină a memoriei”.)

BEAUMARCHAIS:…dar…

LUDOVIC AL XVI-LEA (pe tron): Îţi sunt prieteni, te apreciază, te iubesc, dar…?

BEAUMARCHAIS: Dar… gândesc încet, Sire… cu voia Majestăţii Voastre…

LUDOVIC AL XVI-LEA: Voia Noastră nu este să gândească nici încet, nici repede. Ei sunt miniştri pentru a gândi bine. (Se ridică, face câţiva paşi. Meditativ, cât îl ajută capul care, fără ştirea Majestăţii Sale, abia i se mai ţine pe umeri…) Încet, spui? Gândesc încet însă… înţeleg engleza… Dar dumneata?

BEAUMARCHAIS (luat prin surprindere): Eu?… eu, ce?

LUDOVIC AL XVI-LEA: Dumneata vorbeşti englezeşte?

BEAUMARCHAIS (indignat, cât este îngăduit în faţa unui cap încoronat, dar orgolios, desigur, deoarece e specific curtenilor): Eu, Majestate? “God-dam!”

LUDOVIC AL XVI-LEA: Nu-nţeleg.

BEAUMARCHAIS: Spun că ştiu. God-dam.

LUDOVIC AL XVI-LEA: Şi, ce-i cu asta?

BEAUMARCHAIS: God-dam constituie fondul principal al limbii; aşa că dacă Majestatea Sa n-are alt motiv…?

LUDOVIC AL XVI-LEA: Am milioane de motive, Beaumarchais. Dar principalul rămâne tot acesta. Îţi explicam că Maurepas şi cu Vergennes înţeleg engleza. După cum singur o dovedeşti, dumneata vorbeşti dialectul din coloniile americane.

BEAUMARCHAIS (puţin jenat): Sire, eu am învăţat… engleza fără profesor…

LUDOVIC AL XVI-LEA: Ei, vezi? degeaba te-aş trimite-n Anglia ca agent secret: ai înţelege engleza din metropolă cu urechile unui amercian…

BEAUMARCHAIS: Nu cu urechile americanului, Sire, cu inima... (Îşi dă seama că s-a trădat. Revine)…cu inima unui francez care pătrunde cu privirile tainele istoriei, tainele viitorului, tainele diplomaţiei şi ale omenirii. Război sau pace. Majestate, mă cutremură soarta beneficiilor Franţei când Revoluţia Americană va împinge Anglia, lipsită de vechile sale resurse, să ne ocupe insulele producătoare de zahăr. Sire, harta economică şi politică a lumii de mâine stă în mâinile Voastre.

LUDOVIC AL XVI-LEA: Din păcate, Beaumarchais, pe această hartă este desenat şi viitorul social al lumii, iar desenul acesta este făcut fără talent. Îmi displace…

BEAUMARCHAIS: Franţa n-are decât o cale: să pună umărul la înfăptuirea acestei hărţi închipuite sau să dispară de pe ea.

LUDOVIC AL XVI-LEA (din nou câţiva paşi; se întoarce cu spatele la Beaumarchais. Tace. Apoi): Ei, vezi?

BEAUMARCHAIS: Sire, Anglia se află într-o criză atât de mare, într-o dezordine atât de totală, pe plan intern şi extern, încât ar ajunge la prăbuşirea definitivă, dacă vrăjmaşii ei ar fi pregătiţi să se ocupe de ea cum se cuvine. Americanii au un efectiv de treizeci şi opt de mii de oameni sub zidurile Bostonului. Au împins armata engleză la a alege între moartea prin înfometare sau fuga de-aici, în căutarea altui adăpost pentru iarnă. Restul ţării este apărat de aproximativ patruzeci de mii de oameni. Afirm, Sire, că o atare naţie este invincibilă, cu atât mai mult cu cât are în spatele ei tot atâta spaţiu cât ar avea nevoie să se retragă.

LUDOVIC AL XVI-LEA: Ei, vezi! Singur te gândeşti că va fi obligată să dea înapoi în faţa trupelor engleze…

BEAUMARCHAIS: Sire, toţi oamenii cu bun-simţ din Anglia sunt convinşi că Metropola şi-a pierdut coloniile şi aceasta este şi părerea mea… Mai mult, ca să se-ncurce lucrurile şi mai tare, s-a deschis o subscripţie la Londra…

LUDOVIC AL XVI-LEA: O subscripţie? Ce fel de subscripţie?

BEAUMARCHAIS: O subscripţie în scopul de a se trimite aur americanilor sau de a se plăti olandezilor ajutoarele pe care li le expediază. America, Majestate, le scapă englezilor dintre mâini, oricâte eforturi ar face ei… Acum, la Londra, este indispensabil un om vigilent şi cu un intelect superior.

LUDOVIC AL XVI-LEA (plictisit): Ei, vezi? Te-aş trimite pe dumneata, dragă Beaumarchais…

BEAUMARCHAIS: Vă mulţumesc, Sire!

LUDOVIC AL XVI-LEA:…dar, din păcate, nu vorbeşti curat englezeşte; ţi-am mai spus: ai accent american…

(Se stinge lumina. În întuneric, se aud câţiva bărbaţi fluierând Yankee Doodle. Pe parcurs, se simt îngheţând, pereche după pereche, fluieratul ne mai ieşind decât dintr-o singură gură, nu prea pricepută în această artă. La aprinderea luminii, în scenă se află cinci vlăjgani provenind clar din vestul depărtat, cu bărbi mai mari şi mai mici, unul dintre ei cu un ochi acoperit cu o bandă neagră, înveşmântaţi ca vânătorii preeriilor, ca fermierii, ca braconierii pădurilor, ca zdrenţăroşii, numai ca ostaşi ai unei armate regulate nu. Ba, costumele lor, după gustul regiei, pot împrumuta – ceea ce ar fi de folos scenei – câte un element reprezentativ pentru diverse straturi sociale sau meserii; de pildă, jobenul coexistă cu opincile cu nojiţe, cu cureaua cow-boy-ului şi pistoalele cuvenite, cu pantalonii dungaţi de vară, de culoarea oului de raţă şi cu cojoaca miţoasă pe umeri ş.a.m.d. Trei dintre ei stau smirnă, al patrulea a rămas cu gura căscată, crăcănat şi speriat, al cincilea – şi cel mai tânăr – continuă să şadă pe un trunchi de copac răsturnat şi să-şi cureţe arma, fluierând. Din punct de vedere sonor, tabloul ce urmează va fi tratat ca o adevărată piesă muzicală. Dacă i se poate chiar imprima unul dintre ritmurile jazz-ului va fi cu atât mai bine. Neglijându-se această caracteristică a timbrului, a diferenţei de înălţime a glasurilor şi al ritmului, tabloul îşi pierde culoarea. Apare)

GENERALUL (tună): God-dam!

AL CINCILEA REBEL (îşi înghite fluieratul şi rosteşte, a pagubă, pentru sine): God-dam! (Se ridică precum omul prins în culpă. Atitudinea lui inspiră şi ideea unei cereri de a-i fi iertată neatenţia.)

GENERALUL (poruncitor, de parcă ar spune:”drepţi!”): God-dam!

CEI PATRU REBELI (într-un glas): Să trăiţi!

AL CINCILEA REBEL (nu şi-a revenit din surpriză, aşa că adaugă, pentru sine): God-dam!

GENERALUL: Voi nu mai aveţi ruşine?

CEI PATRU REBELI (pe glas adânc de başi, acum şi mereu de acum înainte): God-dam!

AL CINCILEA REBEL (acest refren va lua, la fiece nouă repetare, o înfăţişare sonoră tot mai uimită, tot mai încurcată): God-dam…

GENERALUL: Nu mai aveţi sergenţi-majori?

CEI PATRU REBELI: God-dam!

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

GENERALUL: Nu mai aveţi locotenenţi?

CEI PATRU REBELI: God-dam!

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

GENERALUL: Nu mai aveţi căpitani? (Ritmul e tot mai rapid, până la trepidant.)

CEI PATRU REBELI: God-dam!

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

GENERALUL: Maiori?

CEI PATRU REBELI: God-dam!

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

GENERALUL: Colonei?

CEI PATRU REBELI: God-dam!

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

(Pauză.)

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

(Pauză.)

GENERALUL (trece în revistă, în pas de paradă, grupul celor cinci. Apoi): Pe loooc reee-paus!

CEI CINCI REBELI (iau pe loc repaus. Privesc ţintă la General.)

GENERALUL: Aşa e. N-aveţi. N-aveţi. Nici n-aţi avut. Dumnezeu a părăsit America. Dumnezeu s-a ascuns de voi. Pentru păcatele voastre. N-aţi avut nimic. N-aţi avut niciodată. N-aţi avut nici sergent-major, nici locotenent, nici căpitan, nici maior, nici colonel. Nici libertate. Nici independenţă. Nimic. Aţi avut?

CEI CINCI REBELI: God-dam!

GENERALUL (se întoarce spre culise): I-auzi mătuşico? Un cor de îngeri nefericiţi. N-au avut şi nici nu au.

CEI CINCI REBELI: God-dam!

GENERALUL (spre culise): Poftim, poftim, mătuşică. Eu le sunt singurul părinte. Un general au şi ei: un tată. Un general care-i conduce spre libertate şi prosperitate. (Către cei Cinci rebeli.) Trăiască comerţul liber al Coloniilor Unite!

CEI PATRU REBELI: God-dam!

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

GENERALUL: Apropie-te, mătuşă Belly. (Apare Mătuşa Belly. Pentru moment este cât se poate de mică, deoarece, temporar, va deveni şi mai mică.) Ce mă interesează acum e să-mi răspunzi încă o dată la întrebări, aici, de faţă cu copiii mei.

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

MĂTUŞA BELLY: Am înţeles, domnule general.

GENERALUL: Va să zică, unul dintre ostaşii mei şi al Coloniilor Unite te-a violat, în timpul serviciului militar.

MĂTUŞA BELLY:…în timpul liber, domnule general…

CEI PATRU REBELI: God-dam!

GENERALUL: Eu sunt de profesie negustor şi, dacă vreau, pot avea timp liber. Ei sunt de profesie militari şi…

MĂTUŞA BELLY: N-a făcut-o ca un profesionist.

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

GENERALUL: Aha! Va să zică n-a făcut-o ca un… (tuşeşte). Cu atât mai grav. Merită spânzurat şi a doua oară.

CEI PATRU REBELI: God-dam!

GENERALUL: Zici c-a făcut-o cu forţa…?

MĂTUŞA BELLY: Că bine ziceţi, sir: cu forţa. Puternic bărbat…

GENERALUL: Îl recunoşti, mătuşă Belly?

MĂTUŞA BELLY: Mde… Ştiu şi eu?…

GENERALUL: Să ştii! Că pentru libertatea dumitale luptăm noi, cum ne vezi, fără sergenţi-majori, fără locotenenţi, fără căpitani, fără maiori, fără colonei, fără nimic decât un general care le este singurul părinte, şi dacă nu ştii se cheamă că nu mai e libertate de opinie, şi atunci mă-ntorc la negustoria mea şi dau dracului tot, să mă ierte Dumnezeu! Vrei să mă-ntorc la negustoria mea şi să te las în braţele soldaţilor englezi?…

MĂTUŞA BELLY: Mde… Ştiu şi eu?

CEI PATRU REBELI: God-dam!

GENERALUL (celor Cinci Rebeli): Drrrepţi! (Aceia iau poziţia comandată. Mătuşii Belly.) Alege-l! Mătuşă îţi dau voie să-l alegi, Eşti liberă, liberă să-l alegi. Fac cinste. (Celor Cinci Rebeli) Vedeţi, băieţi, sub dominaţia Angliei, n-avea această libertate. Noi, americanii, suntem altfel: suntem generoşi. (Mătuşii Belly.) Alege-l. Pe urmă-şi cere scuze şi pe urmă-l spânzurăm. Ba nu, mai întâi îl spânzurăm şi pe urmă-şi cere scuze. În sfârşit, vom avea grijă ca legile viitoare să fie conforme cu ce-o să facem noi aici. Cum facem pace, propun o lege a linşajului. Alege-l prin vot secret: eu mă-ntorc cu spatele. (Se întoarce cu spatele la front. Se plimbă nervos.)

MĂTUŞA BELLY (trece de la un rebel la celălalt; folosind metoda naturală descrisă iniţial, se “deşurubează” până ce, ajutând scăderea respectivilor bărbaţi, în înălţime, ajunge să li se uite în creştet; ba, la un creştet-două se întoarce înapoi; nu cercetează numai figurile; examinează cu degetele – comentând chiar din cap – şi calitatea hainelor, mai sus şi mai jos, de parcă, după spânzurare, i-ar reveni ei veşmintele respectivului. Pe rând, subiecţii acestui amănunţit control exclamă, fiecare după firea sa: ” God-dam “. Când isprăveşte cu toţi, Mătuşa Belly revine lângă General.)

GENERALUL: Ei? Te-ai hotărât? (Celor Cinci Rebeli.) Acu e-acu, băieţi. Senzaţii tari. (Mătuşii Belly.) Uite-i: chipeşi, vânjoşi ca brazii… Pe oricare-l alegi, va atârna mai semeţ în spânzurătoare decât de fusta nevestei… (Ca un leu.) Carrre-i?

MĂTUŞA BELLY (îi priveşte din nou, pe rând, de pe loc): Mde… Ştiu şi eu?

GENERALUL (enervat): Pe care-l spânzurăm, mătuşică? Aici nu-i joacă. E vorba de voinţa lor pe care-o reprezint!

MĂTUŞA BELLY: Eeeu… n-am venit să… spânzuraţi pe… nici unul…

GENERALUL (explozie): Atunci, ce God-dam! cauţi aici, să ne afli secretul militar?! De ce drrracu ai venit? Băieţi, pregătiţi un ştreang!…

MĂTUŞA BELLY (se grăbeşte să vorbească aşa încât Cei Cinci Rebeli n-au avut vreme să mişte): Aaam venit… să-mi dea… să-mi dea…

GENERALUL: Ce să-ţi dea?

MĂTUŞA BELLY (dintr-un suflet): Să-mi dea Biblia-napoi…

GENERALUL (nouă explozie): Carrre Biblie?!!

MĂTUŞA BELLY:…pe care i-am dat-o suvenir când i-am descuiat să plece…

GENERALUL (Celor Cinci Rebeli): Păstraţi ştreangul pentru voi! Carrre i-a luat Biblia bietei femei? Păgânilor! Vă spânzur pe toţi! (Ordin militar.) Fiecaaarrre cu ştreangu-n mână!

CEI PATRU REBELI: God-dam!

AL CINCILEA REBEL: God-dam…

GENERALUL: E monstruos! Vă omor, vă tai, vă-mpuşc, vă… vă… vă…

MĂTUŞA BELLY: Să ne-ntoarcem cu spatele, domnule general… Poate că-I e ruşine, drăguţul de el, de dumneavoastră. Să dea Biblia, cum ziceaţi, prin vot secret.

GENERALUL: Cu spatele? Da, da! (Celor Cinci Rebeli.) Vedeţi, aceasta-i adevărata libertate! Vinovatul s-o scoată din pământ că-l mănânc! (Se întoarce atât el cât şi Mătuşa Belly. Fiecare dintre cei Cinci rebeli începe să se scotocească în altă parte şi scoate la iveală câte o Biblie, cu care rămâne stânjenit, în mână. Se stinge lumina.)

(La reaprinderea luminii, regăsim scaunul de la începutul actului, dispus tot cu spatele la public. Pe el şade acelaşi Beaumarchais. La fel ca şi atunci, în faţa sa, la dreapta şi la stânga, Vergennes şi Maurepas, în picioare, cu faţa către public, alcătuind împreună cu scaunul un triunghi isoscel.)

VERGENNES: Regele îţi va da un milion, pentru început.

MAUREPAS (făcând semn cu degetul mare, peste umăr): Vom încerca să obţinem tot pe-atât din Spania.

VERGENNES: Este un capital onorabil, pentru lansare.

MAUREPAS (palma cu degetele alipite indică: te duci şi te tot duci): După asta, afacerea merge de la sine…

VERGENNES (schimbă o privire cu Maurepas): Bineînţeles, ne vei da socoteală de toate operaţiile…

MAUREPAS:… de folosire a fondurilor şi…

VERGENNES:… dacă este cazul… (a învârtit bastonul pe degete.)

MAUREPAS (numără pungi imaginare, cu vârful bastonului, în aer):… în raport cu beneficiile realizate…

VERGENNES (cu modestie):… şi de bunul plac al Majestăţii Sale…

MAUREPAS (aduce braţul cu palma întinsă de la spatele trupului în faţă):… vei rambursa întregul avans…

VERGENNES (îşi acoperă un ochi cu palma):… sau o parte…

MAUREPAS (ambii se întorc, faţă în faţă şi indică fundalul cu măciuliile bastoanelor):… în numele societăţii… (pe fundal se aprinde o firmă luminoasă cu neon, care ia ochii: BEAUMARCHAIS & CO)

VERGENNES şi MAUREPAS (într-un glas):…în numele societăţii!… (Beaumarchais se ridică pe jumătate de pe scaun, sprijinindu-se cu mâinile-n jos.)

MAUREPAS (se întoarce către el; îi pune o mână pe umăr; se apleacă spre urechea lui; îşi ascunde gura cu palma, ca şi când i-ar spune un secret): Dealtfel, ar fi mai bine…

VERGENNES (acelaşi joc ca şi Maurepas):… să nu-ţi păstrezi numele…

MAUREPAS (merge în fund şi ia o draperie pe care o trage cu sine, acoperind jumătate din firma cu neon):…în cazul acestei afaceri… (mişcă din nas, de parcă “afacerea” ar mirosi urât)

VERGENNES (acelaşi joc ca Maurepas; firma a fost complet acoperită): Nu e bine nici măcar să bănuiască englezii…

MAUREPAS (gest de alungare, cu dosul palmei):… c-ai fi amestecat în ea…

VERGENNES (se apleacă şi-l îmbrăţişează pe Beaumarchais care e pe scaun): E-adevărat că e o afacere de anvergură…

MAUREPAS (acelaşi joc):… dar tocmai anvergura asta o ai…

VERGENNES (dă ocol scaunului lui Beaumarchais, grăbit, în vârful picioarelor, spunând): Curând, prietenii îţi vor oferi fonduri considerabile…

MAUREPAS (dă şi el ocol scaunului, arătând prin gestul antebraţelor rotunjimea pântecului. Cei doi îşi ocupă unul poziţia celuilalt):… şi marii negustori…

VERGENNES (cu braţul lateral şi palma paralelă cu pământul arată cum “averea” tot creşte):…şi-o să-ţi sporească frumuşel averea…

MAUREPAS (se bate cu palma pe punga de bani, o cântăreşte):…personală…

MAUREPAS şi VERGENNES (se întorc brusc spre el. Rece, dur, ca un foc de pistol): Îţi convine?

(Se stinge lumina. La reaprinderea ei, în pofida decorului inexistent, scena va avea un convingător aer marin datorat odgoanelor distribuite în colaci, sau străbătând partea ei superioară. La arlechinul din stânga publicului, pe o estradă, se află un pupitru înalt. La acesta scrie Secretarul, aşezat pe un taburet şi mai înalt. Pe pupitru toate cele necesare îndeletnicirii sale; în plus pungi doldora de bani, o halbă metalică de bere, imensă, din care personajul soarbe, când şi când. La arlechinul opus, în picioare, Beaumarchais, de nerecunoscut pentru spectatori, acoperit din cap până-n picioare cu o pelerină de mătase monocromă, viu colorată, cu o pălărie cu boruri foarte mari, acoperindu-i complet chipul. Adică, se află de faţă incognito.)

SECRETARUL (strigă): Să vină alt căpitan! (Bea.)

PRIMA SLUGĂ (strigă pe un ton adânc şi vibrant): Să vină alt căpitan!

A DOUA SLUGĂ (strigă începând pe o notă din registrul de jos şi sărind pe dată la registrul piţigăiat): Să vină alt căpitan!

(Apare.)

CĂPITANUL ROUGEGORGE (trage un odgon, petrecut pe după umăr, de care atârnă prova unei corăbii, intrând în scenă după el. Pe bastingaj scrie: L’HIPPOPOTAME. Se opreşte): Şi căpitanul a venit… (Îşi eliberează mâna cu care trăgea. Scoate cu ea o batistă din buzunar. O montează în cârligul celuilalt braţ. Se şterge pe frunte de năduşeală. Bagă batista la loc.)

SECRETARUL (se ridică pe jumătate. Îşi potriveşte ochelarii legaţi cu aţă pe după cap. Arată cu capătul penei de scris): Chestia aia e?

CĂPITANUL ROUGEGORGE (priveşte înapoi, mirat. Îşi potriveşte cârligul în cureaua pantalonilor, la spate. Cu cealaltă mână apucă de catarama ei şi, astfel, îşi ridică pantalonii. Desface picioarele larg şi se propteşte bine pe ele): Da. Chestia asta e.

SECRETARUL (se reaşază; scotoceşte prin hârtii; tuşeşte; risipeşte hârtiile pe jos; iar se ridică pe jumătate; bea): Şi, ce e chestia asta?

CĂPITANUL ROUGEGORGE (repetă jocul anterior, în întregime): Chestia asta? Corabia mea.

SECRETARUL: Numele.

CĂPITANUL ROUGEGORGE: Rougegorge.

SECRETARUL (se ridică pe jumătate; bea; se reaşază, scrie): Deci, corabia Rougegorge…

CĂPITANUL ROUGEGORGE (repetă integral acelaşi ritual): Nici vorbă! Eu sunt căpitanul Rougegorge…

SECRETARUL (îşi potriveşte ochelarii. Se ridică pe jumătate. Priveşte corabia. Îl priveşte pe căpitan.): Nici vorbă! (Indică vasul cu capătul penei şi priveşte într-acolo.) Dumnealui e… căpitanul… Nu se poate! (Îl indică pe Căpitanul Rougegorge cu capătul penei şi-l priveşte) Dumneaei e corabia… Nu se poate! (Se aşază. Îşi ţine capul în mâini. Se uită-ntr-o parte, spre public, cruciş. Mormăie.) Nu… nu… dânsul… dânsa… (Încrucişează antebraţele, într-o mână ţinând pana, cealaltă cu arătătorul întins. Bălmăjeşte.) Vasăzică… dumnealui şi… chestia… dar…. care din doi… este… (Se ridică pe jumătate.) Dumneata… eşti… căpitanul…

CĂPITANUL ROUGEGORGE: Rougegorge.

SECRETARUL (Se aşază. Bea. Scotoceşte prin hârtii. Le risipeşte. Le adună. Le consultă, Priveşte cruciş. Bea. Îşi potriveşte ochelarii. Se ridică pe jumătate.): Şi… chestia aia?

CĂPITANUL ROUGEGORGE (reia tipicul privirii mirate spre corabie, al ridicării pantalonilor din curea şi al proptirii pe picioare): Chestia asta?

SECRETARUL (continuă să stea ridicat pe jumătate. Priveşte corabia apoi confirmă de mai multe ori clătinând din cap): Numele?

CĂPITANUL ROUGEGORGE (priveşte încă o dată înapoi, reluând tot jocul cunoscut): Hipopotamul.

SECRETARUL (tot pe jumătate ridicat; îşi potriveşte ochelarii): Hipopotamul.

CĂPITANUL ROUGEGORGE (confirmă din cap; dă din umeri a neputinţă): Hipopotamul

SECRETARUL: Să scriem. (dă halba peste cap. Face semn Primei Slugi. Prima Slugă vine în goană, cu paşi excesiv de mici, de subretă, apucă halba, dă fuga, aduce alta. Întretimp Secretarul şi-a examinat cu mare atenţie peruca pe care şi-a scos-o de pe cap. După ce Prima Slugă a adus a doua halbă) Să scriem! (Bea. Se aşază. Îşi pune peruca pe cap.) Numele?

CĂPITANUL ROUGEGORGE: Rougegorge.

SECRETARUL (vrea să scrie dar îşi dă seama): Nu. Chestia…

CĂPITANUL ROUGEGORGE: A, da, chestia… Hipopotamul.

SECRETARUL: Să scriem. (Bea. Apoi scrie.) Hi-po-po-ta-mul… (Se ridică pe jumătate, adresându-se prin această atitudine lui Beaumarchais, ca şi când i-ar cere încuviinţarea.) Hipopotamul?… (Gest de aprobare al lui Beaumarchais. Către Căpitanul Rougegorge.) Hipopotamul este achiziţionat de firma Roderigue Hortalès et Co. Eşti liber.

CĂPITANUL ROUGEGORGE (nedumerit): Gata?

SECRETARUL (bea): Gata.

CĂPITANUL ROUGEGORGE (încă o dată acţionează conform tiparului arhicunoscut; de data aceasta, plin de superbie. Deodată, foarte umil): Atunci, mă iertaţi… Săru-mâna… (Iese.)

SECRETARUL (Primei şi celei de A doua Slugi; semn de alungare): Uşti! Uşti! (Prima şi A doua Slugă ies; acum se remarcă faptul că A doua Slugă are un picior ţeapăn, cu care descrie un arc de cerc lateral, la fiece pas nou. Adresându-se lui Beaumarchais) Sunteţi mulţumit, domnule Roderigue Hortalès?

BEAUMARCHAIS (reluând gestul de alungare al Secretarului, însă la adresa acestuia): Uşti! Uşti!

SECRETARUL (priveşte cruciş spre public; se retrage foarte umil, de-a-ndăratelea, cocârjat)

BEAUMARCHAIS (face câţiva paşi mari, de stăpân. Secretarul reapare, se caţără repede pe estrada pupitrului, înhaţă halba de bere. Beaumarchais îl vede): Uşti! (Secretarul fuge cu halba în mână. Beaumarchais îşi aruncă pe jos pălăria şi pelerina.) Dacă sunt mulţumit?

Zvârlit în puşcărie fără pricină şi eliberat fără motiv, prieten cu regii – pentru meritele mele – şi alungat datorită lipsei lor de merit, aplaudat fără măsură şi hulit fără ruşine, având creditul întregii Franţe şi desconsiderat de Franţa toată, mereu vesel şi om de treabă, am avut vrăjmaşi fără număr, deşi nu m-am opus nimănui, ba nici măcar n-am ajuns să calc în drumul altcuiva vreodată. Tot chibzuind şi chibzuind la asta, am descoperit cauza atâtor duşmănii: aşa a trebuit să fie şi altfel nu putea fi.

Am cântat din toate instrumentele, de când eram un copil nebunatic; dar niciodată n-am făcut parte din vreun grup de muzicanţi: artiştii m-au detestat.

Am inventat câteva maşinării practice, dar n-am făcut parte din corpul mecanicilor care mă vorbeau numai de rău.

Compuneam versuri, cântece; cine să mă recunoască poet? Eram doar fiu de ceasornicar…

Neplăcându-mi jocurile de noroc, am scris piese de teatru, dar s-a spus: Ce se-amestecă şi ăsta? Ce fel de dramaturg este? Face afaceri colosale şi conduce nenumărate întreprinderi…

Din moment ce nimeni nu s-a grăbit să-mi ia apărarea, am tipărit memorii lungi, să câştig procesele ce mi-au fost intentate: adevărate monstruozităţi; dar, au zis: se vede clar că nu-s compuse în stilul avocaţilor noştri: să nu mori de plictiseală, citindu-le; cât timp vom mai îngădui ca un om ca ăsta să dovedească a avea dreptate, fără ajutorul nostru?

Luptând împotriva celor de la putere, am înălţat arta tipografică franceză pe culmi, cu ediţiile superbe ale lui Voltaire, ceea ce s-a socotit a depăşi puterile unui simplu particular; dar nu eram tipograf, păcătosul de mine, s-a consemnat. Am pus în funcţiune, simultan, trei ori patru fabrici de hârtie, fără să fiu fabricant; industriaşii şi negustorii mi-au devenit inamici.

Am făcut comerţ pe scară mare, în cele patru colţuri ale lumii; dar n-am fost acceptat ca neguţător.

În spate botezat “escroc” şi, mai ales, cel mai trăznit – da, da, un trăznit de geniu! -, toate le-am obţinut cu darurile acestui cap – dealtfel, bine înzestrat din naştere! -, azi izbândind şi mâine fiind învins, de multe ori hotărât să mă sinucid şi de şi mai multe ori ridicându-mă din colb cu inima sângerândă şi cu buzele crăpate de setea dreptăţii. Câte mi-au fost date le-am purtat fără să crâcnesc, istovindu-mă întruna să ies la suprafaţă, să pot striga în gura mare că nu vreau decât adevăr şi dreptate!

(Strigă, cu mâinile pâlnie la gură.) Hei, oameni, oameni buni! Exist şi eu! Eu, acest trup, această minte, această inimă! Şi, ne-am născut egali! Ce lume poate fi aceasta în care triumfă numai cel puternic?!

Dacă sunt mulţumit?

Am ajuns, încetul cu încetul, să întrezăresc lumina. Nu, aprecierea, succesul, gloria, avuţiile, toate aceste mărturii ale entuziasmului de moment nu înseamnă nici atâtica! (plezneşte din degete) Pe soclul Faimei, într-o lume cu capul în jos, nu sunt ridicaţi oamenii de merit. Gaşca-şi împinge acolo, sus, analfabeţii, să-i poată manevra mai bine. Căutaţi-i sub hainele lor de mătase lucioasă şi veţi descoperi sforile marionetelor. Gaşca-i joacă după cum îi vine bine.

(Paşi de menuet ai unor marionete. Îşi schimbă glasul, ca-n teatrul de păpuşi.) Oh, ce văd? Un păduchios ce-şi zice filozof! Jean-Jacques Rousseau? (Odios.) Să crape de foame! (Din nou, păpuşă.) Acesta cică e istoric, poet, dramaturg… Ha, ha! Voltaire. Îi displac tradiţiile Franţei! (Odios.) Peste graniţă cu el! Gunoiul ăsta necinsteşte patria! (Păpuşă.) O-ho; Şi Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais! (Odios.) Să strivim viermele sub călcâi!

Şi se suie iar pe soclu şi, prin mijlocirea analfabetului, gaşca domină omenirea. Iar câte unul din cei cocoţaţi în vârf ajunge să se creadă Cineva. Zi-i: George al III-lea sau: Ludovic al XVI-lea. Înalţă biciul Prostiei naturale. Plezneşte-n dreapta şi-n stânga. Năruie tot ce s-a făcut bun înainte. Mătură civilizaţie şi cultură. Înnăbuşe orice avânt. Înfige pumnalul în inimile curate ce palpită de patriotism adevărat. Se înconjoară de o nouă clică (ce sunt Vergennes şi Maurepas?) Izbeşte cu copita pe aceia care l-au împins la putere şi, ca un adevărat cataclism al monarhiei absolute, inundă pământul cu roadele concepute de tâmpla lui neexersată cu uneltele cugetării!

Nu, nu, nu mai vreau Faimă. Din paiele Faimei se-nfruptă toate rumegătoarele vieţuind pe patru copite în palatele ţării noastre. Când am tânjit la Faimă, am nădăjduit că pot îndrepta ceva scriind comedii. Beşteleam nobilimea în ele şi apucăturile ei imorale. Şi nobilimea râdea, râdea, râdea, să se prăpădească şi… continua să trăiască sub zodia aceloraşi apucături, de parcă mi-aş fi bătut joc de Omul din Lună, nu de conţii şi baronii zilei de astăzi…

Sătul să văd că arma scriitorului este ineficace când cititorul căruia mă adresez nu ştie carte sau nu-l trag nevoile să-şi folosească bruma de analfabetizare dobândită-ntr-o şcoală îndoielnică, am hotărât să-mi închin restul zilelor schimbării la faţă a societăţii, cu arma Revoluţiei în mână…

Şi mă mai întreabă dacă sunt mulţumit!

Vuieşte sălbatic vântul furtunii peste ocean. Vecina noastră Anglia se va prăbuşi şi, odată cu ea, se vor clătina toate monarhiile Europei! Acesta-i începutul şi vreau să pun început bun! O, regi de mucava ai lumii, păzea! Vine Beaumarchais! Vine Beaumarchais cu-acest început de flotă: două corăbii comerciale: Peru şi Frumoasa Elena, şi-o navă de război, acest Hipopotam. Îl voi numi: Mândrul Roderigue, cu pseudonimul meu comercial. Cincizeci şi două de tunuri o să-i arunc în spinare. Cincizeci şi două, da, da! (Îşi ridică pelerina şi pălăria. Se îmbracă.) Aşteaptă-mă, Anglia, să-mi trag armura pe mine! Mâine, 4 iulie 1776, prietenii mei din Congres îşi proclamă Independenţa!

Ei, bine, sunt oare mulţumit? Sunt oare mulţumit? Oare voi fi mulţumit?

(Se stinge lumina. Reaprinderea ei este precedată de câteva înjurături, “God-dam”, pe diverse voci de bas. La iluminarea scenei ne aflăm în încăperea din casa londoneză a Contelui de Clarendon, în care se desfăşoară acţiunea dramei Eugenia de Beaumarchais. De fapt, pe o scenă americană improvizată. Cei Cinci Rebeli interpretează scena finală – V 9. Doi dintre ei abia izbutesc să-şi ascundă bărbile în voalurile şi eşarfele personajelor: Doamna Murer şi Eugenia. Acest personaj din urmă se aruncă într-un fotoliu unde va zace inconştient în prima parte a scenei. Se va ţine seama de faptul că aceşti ostaşi n-au văzut în viaţa lor un spectacol de teatru, nu ştiu exact ce este aceea şi nici sentimentali – conform rolurilor interpretate de ei – nu pot fi acuzaţi c-ar fi. E ordin să facă “teatru”, “fac teatru”. Aşadar rostirea şi mişcările lor, ca pe câmpul de instrucţie. Este de la sine înţeles, de câte ori unul dintre interpreţi, fie şi-n fustă, va fi purtat de avântul rolului, prin dreptul Generalului, el se va întoarce către acesta, să pocnească din călcâie, şi să salute, căci, la cei doi arlechini, şezând în fotolii, cu spatele la public, se află Generalul şi Benjamin Franklin. Generalul, îndrăgind din suflet politeţea militară, se va ridica şi va răspunde salutului. Chiar de va bate ostaşul trei paşi solemn, prin faţa lui, tot nu va fi rău. Indicaţiile parentetice ale lui Beaumarchais rămân, în lectura modernă, nuanţe ironice, de speculat melodramatic în montarea acestui moment de “teatru în teatru”. Credem, însă, că ele se cuvin alternate cu tonuri albe rostite “tare şi cu forţă”, precum articolele din regulamentul armatei.)

(Contele de Clarendon intră precipitat, fără spadă.)

BARONUL (cu oroare): El este!

DOAMNA MURER: Vrea s-o vadă murind.

BARONUL: Va muri el înaintea ei. (Înaintează către el şi-şi scoate sabia.) Apără-te, perfidule!

SIR CHARLES (se aruncă între ei): Tată, este neînarmat.

CONTELE: Am crezut că remuşcarea este singurul lucru potrivit celui vinovat. (Aleargă şi cade-n genunchi în faţa Eugeniei.) Eugenia, ai învins. Nu mai sunt nebunul care se înjosea înşelându-te; îţi jur dragoste şi respect etern. (Ridicându-se înspăimântat.) O, Cerule! Oroarea şi moartea mă-mpresoară! Ce se petrece oare?

SIR CHARLES (plângând): Aceste veşti sosesc prea târziu; destinatara atâtor lacrimi nu mai este-n stare să primească nici o consolare.

CONTELE (energic): Nu, nu. Numai excesul durerii a putut să-i turbure sufletul.

DOAMNA MURER (plângând): Vai! Nu mai avea nici o nădejde.

CONTELE (speriat): Vă temeţi pentru ea? Ah! Lăsaţi-mă să mă mint închipuindu-mi că nu sunt chiar atât de vinovat. (Cu ton mai blând.) Eugenia! Scumpă soţie! Glasul acesta al meu ce avea atâta putere asupra inimii tale nu mai poate face nimic pentru tine? (Îi ia mâna.)

EUGENIA (revenindu-şi datorită acestei mişcări, priveşte în tăcere, are o crispare de oroare văzându-l pe conte, se întoarce şi spune): Dumnezeule!… am crezut că-l văd…

CONTELE (căzându-i iarăşi la picioare): Da, eu sunt.

EUGENIA (ascunzându-se în braţele mătuşii sale spune, tremurând, fără a-l privi): El este!

CONTELE: Ambiţia mă orbise, onoarea şi iubirea mă readuc la picioarele tale… Zilele noastre frumoase nu s-au încheiat.

EUGENIA (cu ochii închişi, ridicând braţele): Să fiu lăsată… să fiu lăsată…

CONTELE (cu foc): Nu, niciodată. Ascultă-mă. Noaptea aceasta, când te-am părăsit, cu inima plină de amor pentru tine şi de admiraţie pentru un inamic atât de nobil (îl indică pe sir Charles, ridicându-se), am alergat să mă arunc la picioarele unchiului meu şi să-i mărturisesc toate greşelile mele. Remuşcarea mă înălţa deasupra ruşinii. Mi-a văzut remuşcarea, durerea; a citit actul fals ce ne atestă, mie crima şi ţie virtutea. Disperarea şi lacrimile mele l-au convins să consimtă la unirea noastră; ar fi venit aici personal să te vestească de aceasta; dar – să spun până şi asta? – se temea că nu voi putea nicicând dobândi iertarea ta. Vorbeşte-mi, Eugenia, hotărăşte-mi soarta.

EUGENIA (cu glas slab, vorbind rar şi întretăiat): Tu eşti! Mi-am adunat puţinele forţe ce-mi rămân pentru a-ţi răspunde… nu mă întrerupe… Slăvesc generozitatea milordului Duce… ba chiar te cred sincer în clipa aceasta… dar starea de umilire la care nu te-ai temut să mă cobori… oprobiul cu care ai acoperit-o pe aceea pe care s-ar fi cuvenit s-o îndrăgeşti, au fărâmat toate legăturile noastre…

CONTELE (cu viaţă): Nu încheia. Chiar de-ţi sunt odios, totuşi îmi aparţii: într-atâta ne-au unit nelegiuirile mele…

EUGENIA (cu durere): Nenorocitule!… ce îndrăzneşti să-mi aminteşti?

CONTELE (cu foc): Aş îndrăzni orice ca să fii a mea. În lipsa altor drepturi, mi-aş reaminti crimele pentru a-mi face din ele nişte titluri. Da, eşti a mea. Amorul meu, ultragiile de care te plângi, remuşcarea mea, toate te înlănţuiesc şi-ţi răpesc libertatea de a-mi refuza mâna; nu mai ai dreptul de a-ţi alege locul; acesta este fixat în familia mea; interoghează-ţi onoarea, consultă-i pe părinţii tăi, ai nobila mândrie de a simţi ceea ce-ţi stă în datorie să faci.

BARONUL (Contelui): Datoria ei este să respingă ceea ce-i oferiţi. N-am rămas insensibil la cele ce-aţi rostit, dar prefer s-o consolez viaţa întreagă de nenorocirea de a vă fi cunoscut decât s-o las pradă aceluia care a putut-o înşela o dată. Neclintirea ei mă face să-i ofer toată stima mea iar.

CONTELE (emoţionat): Lasă-te înduplecată, Eugenia; nu voi supravieţui unor refuzuri obstinate.

EUGENIA (vrea să se ridice să iasă; slăbiciunea o face să cadă din nou în fotoliu): Încetează să mă chinuieşti cu insistenţe zadarnice; hotărârea luată este de nezdruncinat; mi-e groază de lume.

CONTELE (Privind în jurul său, se adresează, în sfârşit, doamnei Murer): Doamnă, nu mai am altă speranţă decât la dumneavoastră.

DOAMNA MURER (cu mândrie): Consimt să vă ierte, dacă vă puteţi ierta singur.

CONTELE (puternic şi cu demnitate): Aveţi dreptate, criminalul va fi veşnic nedemn să-i împărtăşească destinul. Nu puteţi adăuga nimic ce să nu cunosc dinainte… (Eugeniei, cu mai multă căldură.) Dar, crudo! Chiar dacă Cerul şi pământul depun mărturie împotriva nevredniciei mele, n-auzi inima ta şoptindu-ţi de fel? Iată, fiinţa nefericită care-ţi va datora viaţa nu are ca drepturi mai sacre decât hotărârea ta? În numele ei îmi înalţ glasul vinovat; îi vei răpi oare, printr-o cruzime dublă, situaţia ce îi este datorată? Şi umorul ultragiat nu va ceda oare în faţa strigătului naturii? (Adresându-se tuturora.) Barbarilor! Dacă nu cedaţi în faţa acestor argumente, sunteţi cu toţii, dacă aşa ceva ar fi cu putinţă, mai inumani, mai feroci decât monstrul care i-a putut ultragia ei virtutea şi care moare de durere la picioarele sale. (Cade în genunchi la picioarele Baronului.) Tată!

BARONUL (ridicându-l, îi strânge mâinile şi, după o clipă de tăcere): V-o dau.

CONTELE (izbucneşte): Eugenia!

BARONUL (Eugeniei): Să ne predăm, fiica mea: cel căruia îi pare rău în mod sincer este mult mai departe de rău decât cel care nu a cunoscut răul niciodată. (Eugenia îşi priveşte tatăl, îşi lasă mâna să-i cadă în aceea a Contelui şi vrea să vorbească. Contele o întrerupe.)

CONTELE (exclamând): Mă iartă!

EUGENIA (suspinând): Hai! Meriţi să învingi, ai dobândit iertarea inimii mele, iar tatăl unui copil atât de dorit nu-mi va putea fi odios niciodată. Ah, frate! Ah, tanti! Priveliştea mulţumirii voastre, a tuturora, pentru mine, mă umple şi pe mine de bucurie. (Doamna Murer o îmbrăţişează, bucuroasă.)

CONTELE (răpit): Eugenia mă iartă; ah, bucuria mea este cea mai mare; acest eveniment o să ne facă pe-atâta de fericiţi pe cât meritaţi să fiţi şi pe cât de puţin vrednic sunt eu.

SIR CHARLES (Contelui): Prietene generos! Câte elogii îţi datorăm!

CONTELE: Mi-ar fi ruşine pentru mine însumi dacă n-aş fi aspirat decât să dobândesc aceste elogii. Fericirea cu Eugenia, împăcarea cu mine însumi şi stima unor oameni cumsecade: iată singurul ţel la care pot aspira.

BARONUL (cu bucurie): Copiii mei, fiecare dintre voi şi-a îndeplinit astăzi datoria: acum vă primiţi răsplata. Aşadar, să nu uitaţi în veci de veci că nu există adevărate satisfacţii pe pământ decât în practicarea virtuţii.

CONTELE (sărutând mâna Eugeniei, cu entuziasm): Oh, draga mea Eugenia!

CEI CINCI REBELI (vin în goană în dreptul Generalului, se ordonează în front; cei care au jucat rolurile Doamnei Murer şi al Eugeniei îşi eliberează rapid creştetele şi figurile. Privesc la dreapta şi, cu paşi mici lateral, se organizează, apoi, luând poziţia de drepţi): Să trăiţi şi să vă fie de bine.

GENERALUL (şi Benjamin Franklin răspund luând şi ei poziţia de drepţi. După care): Pe loc repaus. (Cei Cinci Rebeli efectuează comanda.) Sunteţi liberi.

(Cei Cinci Rebeli ies grăbiţi din scenă. În cele ce urmează, Generalul şi Benjamin Franklin vor folosi întreg spaţiul scenei, deci şi fotoliile şi celelalte piese de decor şi recuzită dispuse pentru spectacolul Eugeniei.)

BENJAMIN FRANKLIN (bate din palme, de câteva ori, galant şi fără convingere, la adresa Generalului): Bravo, domnule General, bravo! Sunteţi un adevărat om de cultură.

GENERALUL (măgulit, dar modest): Nu un om de cultură, domnule Benjamin Franklin, un simplu mecena. Dar, mă străduiesc…

BENJAMIN FRANKLIN: Străduiţi-vă, domnule general, străduiţi-vă. Şi băieţii… buni, cuminţi… ca nişte fete…

GENERALUL: I-am educat în numele virtuţii americane.

BENJAMIN FRANKLIN: Ca să ne-ntoarcem la scopul întâlnirii noastre de astăzi, piesa aceasta… Spuneţi că această dramă, Eugenia, este scrisă de domnul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, un francez pe care va trebui să-l cunosc, dedicat libertăţii popoarelor…

GENERALUL:…trup şi suflet, domnule Benjamin Franklin…

BENJAMIN FRANKLIN: Iar Eugenia vă place mult, nu?

GENERALUL: Enorm, domnule Franklin! Am plâns la fiecare repetiţie.

BENJAMIN FRANKLIN: Azi, la spectacol, n-aţi plâns însă…

GENERALUL: Voiam să vă dau libertatea de conştiinţă şi să nu vă influenţez prin exemplul meu…

BENJAMIN FRANKLIN: Nici n-aţi fi putut, domnule General. Din păcate sunt o brută. La optzeci de ani, nu mă distrez şi nu mă emoţionez decât când mă joc cu armele.

GENERALUL: Sunteţi o întruchipare a virtuţii…

BENJAMIN FRANKLIN: O adevărată domnişoară Eugenia în pantaloni de cow-boy. Totuşi, n-aş vrea să exagerăm: îmi place să mă joc şi cu… femeile…

GENERALUL:…virtuoase, domnule Franklin…

BENJAMIN FRANKLIN: Omul de ştiinţă se cade să iubească adevărul: într-adevăr, le prefer virtuoase – sunt mai rareori bolnave. Dar, să revenim la domnul de Beaumarchais. Ce fel de om este? Înţelegeţi că ziua de astăzi nu reprezintă pentru mine numai prilejul unei distracţii, ci mă aflu aici să studiem persoana de care depinde Revoluţia Americană. Spuneam: ce fel de om este?

GENERALUL: Ca orice îndrăgostit de libertate este, probabil, un mare iubitor al virtuţii…

BENJAMIN FRANKLIN: Şi, ca “iubitor al virtuţii”, credeţi că ne putem bizui pe armele şi muniţiile expediate de el?

GENERALUL: Din moment ce acestea constituie singurele expedieri pe adresa Revoluţiei Americane…

BENJAMIN FRANKLIN:…este logic să ne bizuim pe ele… (Pe gânduri. După un timp.) Contele de Clarendon a vrut, va să zică, să devină bigam.

GENERALUL: Întocmai. După ce s-a căsătorit, în taină, cu Eugenia…

BENJAMIN FRANKLIN (nu-l lasă să continue): Într-adevăr, piesa ne este utilă: azvârle cu lopata moravurile franceze în cuptorul sentimental al Angliei; de-aici tot comicul situaţiei…

GENERALUL: Comicul, domnule Franklin…? Găsiţi că drama domnului de Beaumarchais este comică?

BENJAMIN FRANKLIN: Oho! Atât de comică încât, dacă n-ar fi încetat să scrie drame, cred c-aş fi refuzat să plec la Paris, în misiunea aceasta. Norocul Revoluţiei noastre c-a scris şi Bărbierul din Sevilia. Numai un bărbat care ştie să râdă ar putea înţelege bigoţii americani şi să se-nduplece să-i ajute.

GENERALUL (bănuitor): Vorbeaţi de bigoţi, domnule Franklin?

BENJAMIN FRANKLIN: De amanţii virtuţii, iubite domnule General, care-şi simt respectabilele pungi violate de taxele percepute de curtezana Anglia… Dar, nu asta este important. (Se apropie de General şi-l ia de braţ.) Înţelegi, Generale, noi suntem ca Eugenia: Anglia a profitat de fecioria noastră şi, după ce ne-a umilit, şi ne-a înjosit, şi ne-a lăsat cu burta la gură, ne spune, din senin: Tot te-am avut, America, şi nu mai eşti fată mare, tot ai fost umilită, înjosită, batjocorită, şi eşti şi borţoasă cu toate sectele născute pe teritoriul meu, locul tău nu poate fi decât în patul meu; cum ai mai putea altfel ridica ochii din pământ, dacă nu te recunosc mai departe ca trup din trupul meu?

(Se stinge lumina. La reaprinderea ei, decorul s-a complicat nespus. Pe scenă există o mulţime de scări mobile, de diferite înălţimi. Ele sunt legate prin diverse “paliere” sau, la nivele variate ale lor se poate trece pe estradele suspendate în gol, distribuite la înălţimi variate, neritmic. În locuri fanteziste ale scenei, elemente de recuzită ce pot sugera interiorul palatului Versailles: o oglindă veneţiană, un sfeşnic de porţelan, una sau mai multe statui, o panoplie de arme, un tron, un fotoliu de epocă ori numai un fragment. Cele trei laturi ale scenei sunt drapate cu trei draperii de mătase de trei culori deosebite: de alegerea acestora credem că atârnă întreaga impresie a luxului şi rafinamentului acestei Curţi. Însă, de asemenea, vor fi foarte în evidenţă o fereastră spartă, gunoaie în unele părţi mai dosnice, pânze de păianjen. Pentru moment, scările sunt străbătute în sus şi-n jos de negustori ambulanţi ce-şi strigă marfa:

“Mătăsuri italiene! ia mătăsuri italiene!

Te-ndeamnă la somn şi lene!”

“O licoare nemaivăzută:

Întinereşte pe bătrâni

Şi-mbătrâneşte pe tineri!”

“Contese din Versailles!

Ia farduri şi parfumuri!”

Când apar Ludovic al XVI-lea, urmat de Maurepas şi de Vergennes, şi încep să urce şi să coboare, turbaţi, scările, negustorii se dau la o parte, să le facă loc, se înclină şi salută: “Majestate! Excelenţele Voastre!” sau “Sire! Domnilor miniştri!” De pe o estradă coboară Cele Două Doamne. Coafura, cum era moda în epocă, le este imensă, iar în ea ele poartă, conform obiceiului de-atunci, statuete reprezentându-l pe Benjamin Franklin. Întâlnindu-l pe Ludovic al XVI-lea, undeva la “înălţime”, fac reverenţe; el răspunde. Ele rămân înclinate.)

LUDOVIC AL XVI-LEA (ezită): Nu, nu, doamnelor. Îngăduiţi-mi să uit de etichetă şi să alăptez politeţea. Să treacă întâi Frumuseţea, Puterea să rămână pe loc şi s-o admire. (Cele Două Doamne rămân prosternate. Către miniştri) Un rege, oricât de bun creştin ar fi, în intimitatea Versailles-ului îşi poate îngădui o galanterie nevinovată. (Celor Două Doamne.) Plăcerea noastră este să treceţi înainte.

CELE DOUĂ DOAMNE (ciripind): Plăcerea Voastră, Sire, este pâinea noastră cea de toate zilele. (Încep îndelungate eforturi de a-şi face loc să treacă.)

VERGENNES (lui Maurepas): Sub răposatul rege, plăcerea suveranului era pentru doamnele frumoase pâinea cea de toate nopţile…

MAUREPAS: Şşşt…

LUDOVIC AL XVI-LEA (atrăgându-le atenţia celor doi, prin semne disperate. Doamnelor care au reuşit să treacă.): A fost o bucurie, doamnelor, să treceţi înaintea noastră, Altfel, n-aş fi avut prilejul să vă admir coafurile de sus în jos. Pe cine reprezintă acele frumoase statuete?

CELE DOUĂ DOAMNE: Este Benjamin Franklin, Sire, venerabilul filozof care va vizita Parisul.

LUDOVIC AL XVI-LEA: Iată o remarcă pesimistă, distinsele noastre doamne.

CELE DOUĂ DOAMNE: S-ar părea, majestate, că nu ne împărtăşiţi admiraţia faţă de acest bătrân înţelept…

LUDOVIC AL XVI-LEA: V-aţi aşteptat la altceva, stimate doamne? Sunt de profesie regalist…

CELE DOUĂ DOAMNE (chicotesc. Îşi iau rămas-bun, cu noi reverenţe. Deoarece acum se află cu spatele la public, pantalonaşii lor plini de panglicuţe sunt vizibili până la brâu. Coboară zburând. Dispar.)

LUDOVIC AL XVI-LEA (celor doi însoţitori): Mă întristează cultul Curţii noastre pentru acel reprezentant al negustorimii americane. Este chiar atât de interesant?

MAUREPAS: Se spune că da; este Seneca şi Brutus întruniţi într-o singură persoană.

VERGENNES: Să sperăm că va avea mai mult noroc decât cei doi politicieni…

LUDOVIC AL XVI-LEA:..şi că va muri în patul său, de bătrâneţe… (Calea le este tăiată de un negustor ambulant de mere. Regele ia un măr, îl admiră, îl miroase.) Cum dai mărul, omule cinstit?

NEGUSTORUL DE MERE: Pentru Majestatea Voastră este pe gratis.

LUDOVIC AL XVI-LEA (pune mărul la loc; indică prin gest fereastra spartă, gunoaiele, pânzele de păianjen): Dacă tot pe gratis ar fi şi repararea ferestrelor din palatul meu, curăţenia generală… Dar toţi banii ni se duc pe reclădirea Trianonului, pe care n-am avut de lucru să-l dăm soţiei noastre! (Regele şi cei doi miniştri s-au depărtat)

NEGUSTORUL DE MERE: De ce i s-o fi spunând: Regele Franţei şi-al Navarrei? Pe cinstea mea dacă nu i se potriveşte mai bine: “Regele Franţei cel avar…” (iese.)

LUDOVIC AL XVI-LEA (celor doi miniştri): Am scris-o de la treisprezece ani (citează): “Suveranul nu este nici el decât un om”. Nu, Maurepas? Nu, Vergennes?

MAUREPAS: O majestate de om, Sire.

VERGENNES: Un om al majestăţii, Înălţimea Voastră.

LUDOVIC AL XVI-LEA: Ca atare… (Îşi aminteşte.) Benjamin Franklin! N-am cheltuit suficient pentru Beaumarchais? (Continuă să citeze, fără nici o legătură cu precedentele.) “Ca atare, are comun cu ceilalţi oameni îndatoririle creştine.” Îmi displace că negustorii ambulanţi au voie să-şi strige marfa prin Versailles… N-am cheltuit suficient?

MAUREPAS: Dar nu este vorba de cheltuieli, Sire. Este un simplu reprezentant al Congresului American…

LUDOVIC AL XVI-LEA: Avem destui reprezentanţi ai Congresului la Paris. Pe congresistul acela… cum îi spune…?

VERGENNES: Silas Deans, Sire.

LUDOVIC AL XVI-LEA (se opreşte şi face semn spre o pânză de păianjen. Maurepas întinde bastonul şi o curăţă): Ştiţi că iar am surprins câteva doamne aseară ascunzându-se într-un boschet pentru… pentru…

MAUREPAS:… pipi, Majestate…

LUDOVIC AL XVI-LEA: Sunt atât de grăbite să se-ntoarcă la dans încât n-au timp nici să dea colţul Versailles-ului! Şi impertinentul acela… cum îi spune…?

VERGENNES: Arthur Lee, Sire.

LUDOVIC AL XVI-LEA (se opreşte; indică un gunoi. Maurepas, precum la golf, îşi foloseşte bastonul în chip de crosă. Când îl potriveşte şi-l balansează în aer, Ludovic al XVI-lea şi Vergennes se apleacă să admire măiestria loviturii. Bastonul a izbit. Se aude zgomotul unui geam spart): Încă o fereastră… În orice caz, te felicit pentru lovitură. (Pauză.) Şi-acum, Benjamin Franklin! (Citează.) “Dar, deoarece mâna creatorului l-a înhăţat deasupra celorlalţi oameni”, mă refer la ce scriam la treisprezece ani despre suveran, mă urmăriţi, domnilor? ” are datoria să fie un model de virtute şi de religiozitate, un exemplu de credinţă şi de zel” (ultimele cuvinte le-a rostit din ce în ce mai grăbit, jucând din picioare, nerăbdător.) Mă iertaţi puţin, domnilor miniştri. (Aleargă şi urcă de o mulţime de ori, până când izbuteşte, foarte târziu, să coboare pe podium unde ezită în ce parte să se-ndrepte, priveşte în sus şi jur împrejur – să găsească un unghi mort – apoi alege un colţ al scenei, se înghesuie acolo, se întoarce cu spatele la public. Îşi desface pantalonii pe care-i coboară până sub fesele vizibile prin indispensabili, ridică faldul draperiei de mătase, să se apere de priviri, şi rămâne aşa. Dar, întretimp)

MAUREPAS: Vergennes, ai aflat ce-a scris Iosif, din Paris, Mariei-Tereza?

VERGENNES: N-aveam cum să aflu. Curierul diplomatic este secret.

MAUREPAS: Strict secret. Conţinutul acestei epistole nu-l cunoaştem decât şapte oameni. Bineînţeles, am păstrat o copie, pentru orice eventualitate. Scrie, cumnatul Joseph: “În acest oraş Paris, totul se face numai de dragul aparenţelor, clădirile sunt măreţe şi impunătoare, dar să nu le priveşti mai de aproape, sunt pe dinafară arătoase, pe dinăuntru păduchioase.”

VERGENNES: Mai ales acest palat. De câte ori plec de la Versailles sunt ispitit să mă spăl.

MAUREPAS: Să nu cumva să faci asta! Nu ştiu dac-ai auzit de un sculptor de pe vremuri, unul Michelangelo… De trei ori s-a spălat pe faţă şi de trei ori s-a îmbolnăvit! Iar altă boală n-a avut toată viaţa. A mărturisit-o tatălui său… Era ros de remuşcări că nu-l ascultase şi se spălase…

VERGENNES: Şi ce mai spune Joseph?

MAUREPAS: A, da! “Totul este falsă modestie. În acest Babilon nu se cunosc nici legile naturii, nici cele ale unei ordini raţionale. Peste toate se aşterne o spoială de politeţe şi de ceremonial.”

VERGENNES: Mai bine să fii politicos şi să te faci că n-ai văzut, decât să arunci oamenii în temniţă, cum face maică-sa, pentru c-au tras cu ochiul la soţia vecinului… dar de Majestatea Noastră? Nici un cuvinţel?

MAUREPAS: Ba bine că nu. Zise: “Louis, ginerele dumneavoastră, scumpă mamă, este prost crescut şi foarte neplăcut la vedere. Dar, are o fire cinstită. Cu memoria lui surprinzătoare…”

VERGENNES (întrerupându-l): Ai văzut ce ne fierbe? Cum se face c-a uitat numele americanilor?… Politică europeană, nu glumă!

MAUREPAS (reia): “Cu memoria lui surprinzătoare a înmagazinat multe cunoştinţe. Astfel, de pildă, poate enumera din memorie, în ordine alfabetică, toate localităţile din Bavaria, cu peste două mii de locuitori! Nu-mi dau fireşte, seama ce avantaj direct sau indirect ar putea trage un suveran din asemenea exhibiţii. Pentru rest, Louis al nostru suferă de o îngrijorătoare incapacitate de a lua hotărâri. Este slab faţă de cei care ştiu să-l intimideze.”

VERGENNES: Trebuie să recunoşti că Iosif, deşi cam mitocan…

MAUREPAS: Fiul Mariei-Tereza, ce vrei…

VERGENNES:…deşi cam mitocan, pentru un viitor împărat se pricepe la oameni…

MAUREPAS: Crezi?

VERGENNES: Nu vezi ce portret perfect i-a făcut Majestăţii Sale?

MAUREPAS: Hm. Un împărat care nu ştie că-i este citită corespondenţa secretă nu se pricepe suficient la oameni, lasă de dorit…

LUDOVIC AL XVI-LEA (îşi ridică pantalonii. Strigă la cei doi.): Şi, dragii mei Maurepas şi Vergennes, să aud cât mai rar despre acest om de ştiinţă, Franklin al dumneavoastră. Dumnezeu nu-l poate privi cu ochi buni pe cel care-i discretizează trăznetele. Or, cum spuneam (citează): Suveranul “are datoria să fie un model de virtute şi de religiozitate, un exemplu de credinţă şi de zel.” (Se împiedică.) Afurisită beznă în palatul ăsta al meu! (Strigă.) Aprindeţi mai multe lumânări! (Se aprinde lumina în sală. Strigă.) Acolo v-am spus eu, nătărăilor, sau aici?! (Se stinge lumina în sală, dar nu se aprinde pe scenă. Celor doi:) Domnilor miniştri, să trecem dincolo, unde s-a adunat curtea, că aici este din ce în ce mai întuneric şi, dacă putem glumi, rămânând aici vedem cu ochii cum se lasă noaptea peste Franţa. (Ies.)

(Se stinge lumina. La reaprinderea ei, un aer indiscutabil marin, cunoscut de noi, scaldă scena plasată în Bordeaux. Secretarul, înecat în hârţoage, se află la acelaşi pupitru, căţărat pe acelaşi taburet înalt, ambele proptite pe aceeaşi estradă. Numai că, de data aceasta, estrada odihneşte în mijlocul scenei. Prin faţa ei defilează hamali, cărând cufere şi saci.)

SECRETARUL (ridicat pe jumătate, cu mâna întinsă, numără hamalii. Când aceştia se epuizează, coboară, face câţiva paşi după cel din urmă, apoi câţiva înapoi, scrutează zarea s-a asigurat că nu mai urmează niciunul; revine către centru, se apropie de rampă. Va discuta cu publicul): Aşadar, stimată doamnă, cu astea trei lăzi, dacă adunăm (îşi dă capul pe spate, mormăie, rostogoleşte ochii, îi încrucişează): zece, şi cu zece, şi cu zece, şi cu zece, şi cu zece, şi cu zece, mda… înmulţit cu… din care scădem pierderile planificate… hm… conform aritmeticii… adică… pun de-o parte pentru mine… pentru cumnatul meu… atâta la sută lui Paul, că m-a prezentat pentru post… ar trebui să ne gândim şi la… ce?! Fur de pe moşia mea? Asta-i întreprindere de stat, am mirosit eu! Hortalès e-un om de paie… Dacă furi statul, nici o pagubă: statul e Ceilalţi; eu – cu burta mea. Nu, domnule? Eh, una peste alta, putem raporta un export de 25.000 de puşti, echipamente militare complete pentru 25.000 de oameni. În ce priveşte tunurile, ghiulelele, cearşafurile, panglicile, mătăsurile, cuiele, pânza, hârtia, cărţile, periile, să nu ne mai gândim, s-o rotunjim cum trebuie, că statistica, în orice caz trebuie să dovedească prosperitatea întreprinderii. Nu-i aşa? (Se întoarce, continuând să facă socoteli pe degete.) Să scriem. Să scriem. (Se caţără pe taburet.) Să scriem. (Bea. Apar: Beaumarchais şi Barbeu-Dubourg. Secretarul se adânceşte în scripte.)

BARBEU-DUBOURG: Peru, una la mână; Frumoasa Elena, doi la mână; Hipopotamul, trei la mână; Ferragus, patru la mână; Amfitrita, cinci la mână; Flamandul, şase la mână; Mercur, şapte la mână; Tereza, opt la mână; Maria-Caterina, nouă la mână. Este inadmisibil! Este o impertinenţă, domnule de Beaumarchais!

BEAUMARCHAIS: Este adevărat, stimate domnule doctor Barbeu-Dubourg, că foştii proprietari ai corăbiilor mele n-au fost prea inspiraţi în alegerea numelor lor, dar din moment ce onorabilul nume al familiei domniei-voastre nu apare pe nici una dintre ele…

BARBEU-DUBOURG: Numele familiei mele va desemna propria mea flotă, după cum îmi vine să cred că Hipopotamul reprezintă numele strămoşilor domniei-voastre.

BEAUMARCHAIS: Nu ştiu dacă bănuiţi, hipopotamul este un animal vegetarian…

BARBEU-DUBOURG: S-ar putea să nu ştiu? Sunt un botanist celebru.

BEAUMARCHAIS: Să nu pască hipopotamul şi pe botanist, odată cu florile…

BARBEU-DUBOURG: Domnule… domnule… nu permit… nu permit!…

BEAUMARCHAIS: Înţeleg că nu permiteţi, dar ce pretindeţi, dacă nu vă supăraţi?

BARBEU-DUBOURG: Am fost la domnul ministru Vergennes…

BEAUMARCHAIS: Vă felicit. Primeşte greu în audienţă.

BARBEU-DUBOURG: I-am solicitat exclusivitatea înarmării Americii…

BEAUMARCHAIS:…care exclusivitate mi-a fost acordată mie, pe bună dreptate…

BARBEU-DUBOURG: Şi contele de Vergennes mi-a spus: Ia-te de gât cu Roderigue Horatalès, ori cum îl cheamă. Şi am sosit la Bordeaux.

BEAUMARCHAIS:…şi v-aţi adresat mie să vă pun în legătură cu sieur Roderigue Hortalès!

BARBEU-DUBOURG: Întocmai.

BEAUMARCHAIS: Şi eu, ca om onest ce sunt, v-am comunicat faptul că sieur Roderigue Hortalès se ocupă de această flotilă (gest al braţului) pe cât sunteţi dumneavoastră de politicos…

BARBEU-DUBOURG: Întocmai şi…

BEAUMARCHAIS:…şi aţi avut grijă să-l avertizaţi pe prietenul nostru, pe domnul Benjamin Franklin, că sunt un escroc…

BARBEU-DUBOURG: Întocmai: un politician perfect…

BEAUMARCHAIS:…dar un afacerist mizerabil…

BARBEU-DUBOURG: Întocmai şi…

BEAUMARCHAIS: Şi v-aţi vârât coada şi pe sub uşa lui Arthur Lee, ca un perfect calomniator, şi, drept urmare, Lee s-a apucat să declare Congresului American că eu le-aş trimite muniţii şi hrană pe gratis, ştire pe care aţi spus-o ca provenind de la Vergennes, şi aţi mai afirmat că eu şi Silas Deans, delegatul lui Benjamin Franklin, facem afaceri împreună, vrând să ne îmbogăţim pe spinarea revoluţionarilor, şi aţi apărut, probabil, aici, printre corăbiile mele, ca un botanist printre trandafiri, să-mi cereţi – nu? – dovezi de recunoştinţă… (Îl ia de guler.) Ei bine, vă dau dovezile îndată. (Îl întoarce şi începe să-l lovească în spate, cu piciorul.)

BARBEU-DUBOURG (scapă. În timpul următoarelor replici, cei doi se aleargă pe scenă, se pândesc, îşi aţin calea, ba mai şi urcă pe estrada Secretarului pentru a coborî pe partea cealaltă; când o fac a doua oară, Secretarul va renunţa la registrele sale şi va veni, ferindu-se de ei, la rampă şi, ca şi când nu s-ar petrece nimic, îşi va relua monologul – pe care nu-l mai transcriem, astfel încât, cu strigătele celor doi, cu zgomotele pe care le fac, scena ajunge să se preschimbe într-o arenă a clovnilor. Între timp, hamalii au reînceput s-o traverseze. Cei doi vor alerga printre ei, ca la slalom): N-am să te cruţ, Beaumarchais! Eşti… eşti un… eşti un peşte ordinar!

BEAUMARCHAIS (îşi scoate un pantof şi-l aruncă în el): Peştele mare-l înghite pe cel mic.

BARBEU-DUBOURG: Întreţii fete! O duzină! Ştiu tot!

BEAUMARCHAIS (se opreşte să cugete, să înţeleagă despre ce este vorba. Izbucneşte în râs.): Ha-ha! (Barbeu-Dubourg culege pantoful cu care aruncase Beaumarchais şi-l azvârle la rândul său în el. Beaumarchais îl culege.) Mulţumesc. (Îl încalţă.) Asta nu-i nimic. Să-ţi spun eu: le-ntreţin de douăzeci de ani! (Începe să alerge printre hamali, după celălalt.): Au fost cinci, cinci! Patru surori şi o nepoată. De trei ani, două dintre întreţinutele mele au murit, spre marele meu regret. Nu mai întreţin decât trei: două surori şi o nepoată… (Ambii se opresc.) Dar ce-ai spune dacă (începe să alerge în sens invers) ai afla că scandalul este atât de mare încât întreţin şi bărbaţi! Doi nepoţi tinerei şi frumuşei şi chiar şi pe nenorocitul meu de tată… care-a adus pe lume un peşte atât de monstruos?!… (Barbeu-Dubourg izbuteşte să părăsească scena. Beaumarchais priveşte după el, apoi, scrâşnind din dinţi.) Libertate, libertate, ce turnători ordinari şi duhnitori ai oblojit sub fustele tale parfumate! (Aruncă o privire spre Secretar, care continuă să socotească.) Şi hoţi la fel de ordinari şi de urât mirositori! (Se apucă de nas cu degetele.)