3. OTRĂVIREA Fiindu-le satul avut, locuitorii Botenilor au preţuit ştiinţa de carte din vechi. Astfel, zapisele, foile de zestre, diatele ce ne-au rămas nu sunt tocmite numai de preoţi au dascăli, ci le vedem semnate şi de mireni, precum: Pană Radu Cotorogea sau Ion Bănică Untaru, ori alţii, ceea ce vădeşte că localnicii şi-au şcolit cum puteau în acele timpuri urmaşii. Nici generaţia nouă nu a dispreţuit această mare avuţie ce le-o putea încredinţa copiilor; dimpotrivă. Gustul lor pentru intelectualitate i-a făcut pe tot mai mulţi să-şi trimită copiii la licee şi facultăţi. Cu atât mai dihai părintele Sisoe. Într-o toamnă când Mihail ajunsese la rândul său elev de liceu, el revenise acasă de la Câmpulung într-o sâmbătă. Şcoala elementară din comună nu-şi deschisese încă porţile pentru cursuri. Directorul acesteia îi cheamă pe câţiva băieţi dintre foştii săi elevi, acum toţi liceeni, printre care Mihail, să-l ajute la curăţenia localului de învăţământ. Mihail şi încă unul, mai voinici, trebuiau să lucreze cu o pompă de stropit pomii, pe care gospodarul o băgase într-un hol al sălilor de clase, cu intenţia de a otrăvi liliecii ce se înmulţiseră peste măsură în podul clădirii. Datorită greutăţii gunoiului lăsat de ei – guano – podurile începuseră să se flambeze în plan orizontal, adică să se lase, iar prin crăpăturile inerente să se scurgă zeama bălegarului adunat. Cei doi vlăjgani binevoitori pompau cu râvnă, directorul aflându-se în pod, să îndrepte jetul de sandolină asupra punctelor nevralgice. De acolo, obişnuit să poruncească fără a îngădui comentarea ordinelor sale, striga întruna, enervant, zdrobind voinţele, cum îi era obiceiul: “- Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare!” Flăcăii se îndârjiră şi îşi dublară efortul. Mihail observă că acul manometrului nu mai indica nimic, din pricina forţării aparatului. Directorul mai...

HORIA NIŢULESCU DRUMUL SOARELUI (1944) IN MEMORIAM Vă regăsesc pe toţi la orice pas, Pe drumuri împreună străbătute, La mari răspântii, teafăr începute, Unde eram, pe unde aţi rămas. Suişul nostru ager în tărie, Întâmpinat de-atâţi luceferi reci, S-a destrămat, răpus, printre poteci, Lăsând în drum povara noastră vie. Câţi aţi primit în pieptul plin săgeata De aur, iscusită de Arcaşul Şi câţi străbat acum, din nou, făgaşul De jos, – rămâne plină ceata. Sub cerul pretutindeni bivuac – Oriunde, aici, sau care parte altă – Acelaşi cort ne-adună laolaltă, Ca stelele şi umbra lor din lac. Din abur zămisliţi, din lut, din sânge, Acelaşi sorţ rămâne scris pe chip Şi-n ochi plutesc fantome de nisip: Când râde-ar vrea, atunci porneşte-a...

TOAMNA ÎN PARADIS (1943) CALIGRAFUL Şi de la Dumnezeu am învăţat ceva: caligrafia. Eu nu-l văd, ca alţii, cu oile sau în ogor, nici robotind ca un salahor, cu sapă, cu bardă sau mistrie. Nu, eu îl văd scriitor: se aşază la masa Lui de argint, ia condeiul şi scrie. O, condeiul lui de mărgăritar! Şi scrie apăsat, şi şterge, scrie rar, numai cu rouă şi vis. Uite, sub ochii noştri s-a deschis fragedul lui manuscris. Mie îmi place cum scrie El valul, râul, ca un fir de beteală şi dunga norilor pe zare, violetă – dealurile desenate uşure, cu cretă – stelele sus, ca un lan de chirilice şi parafa Carului Mare. Pentru toate vremurile, pentru toate graiurile are acelaşi, din veac, alfabet. Scoate doar alte cerneluri din sipet şi scrie din nou, ca la-nceput, în piatră, în iarbă, în lut. Uite munţii, frumoşi, de metal, ca un manuscris medieval şi pădurile calme, domoale, cu chenare de umbră pe poale, cu arabescuri albastre, cu spirale. Îl văd şi-acum, aşa cum se trudeşte la masă, chinuit, călugăreşte. Pentru fiecare lucru are un text, pentru fiecare umbră o pisanie, scrise cu chenare roşii şi cu slove mari, de floare, ca-n cazanie. Pe vremuri, cică, nu scria tocmai El: punea pe alţii să scrie, şi nu ştiu cum se făcea, dar ei scriau la fel; chiar cei patru sfinţi evanghelişti erau un fel de stenografi, nişte copişti. Scriau mereu, fără simbrie şi El îi învăţa, de sus, caligrafie. De la o vreme a-nceput să scrie iar. Scrie şi acum, cu litere de aur şi de fum uneori cu plaivazul mare, de jar; atunci scrie greu, scrie amar. Câteodată, când cade ostenit pe manuscris, plânge şi sărută fruntea poeţilor  în vis. Şi scriu ei atunci în locul...

4. ABSENŢE NEMOTIVATE Nu peste multe luni de la otrăvire, Mihail se trezi că, într-o recreaţie, îl îndrumă cineva din cancelarie către o persoană necunoscută venită pentru a sta de vorbă cu el. Individul se recomandă ca având grad de maior. A rostit şi un nume, dar mintea băietanului nu sta să i-l reţină. -“Am un mesaj de la tatăl tău.” -“Cum adică un mesaj de la tata? Tata e la Boteni. Dacă avea ceva de spus, mă chema acolo”, răspunse cu singuranţă pe sine şi un dram de impertinenţă. Cum celălalt nu-l mai învrednici măcar cu un sunet, intenţionând să-i facă grea nedumerirea, se înduplecă tânărul să găsească o motivare la cele auzite, drept care îl întreabă – socotind că, în definitiv, şi pe calea aceasta o ştire i-ar fi putut parveni: -“Aţi fost prin comună?” -“Nu, nu.” În loc să continue cu o explicaţie, ordonă: -“Ia-ţi ghiozdanul şi vino. Vreau să stau de vorbă cu tine.” Şi-a luat geanta. Era rece. Nu venise iarna, dar toamna se lăsase friguroasă. L-a însoţit în oraş. Din mers, ofiţerul îi trânti, luându-l la sigur: -“Ştii că tatăl tău e arestat.” Fu o veste cu adevărat surprinzătoare pentru adolescent. -“Cum să fie arestat? De ce?” Cu un ton flegmatic, celălalt: -“Cum, păi tu nu ştii?!” Apoi adoptă un alt ton, menit a-l demobiliza; unul insultător şi nu întocmai – era şi o îmblânzire a conivenţiei strecurată în glas: -“Tu nu ştii ce fel de tată ai? Nu ştii că e un bandit?” -“Cum adică?”, rămase copilul cu gura căscată. -“Tu nu ştii că e duşmanul ordinei publice şi al poporului?” -“Cum adică?!”, repetă exasperat fiul năucit, altceva nemaiştiind să zică la auzul glasului de robot ameninţător speciei umane, emis de stăinul ce numai a om nu...

5. PELERINI PRIN ŢARA NOASTRĂ SFÂNTĂ “Sept. 1986 [Scriere a părintelui Sisoe, destinată fiului şi nurorii sale]: “Încerc a presăra în calea uitării flori, cari mai de cari mai atrăgătoare, mai parfumate, mai pline de frumuseţi, de mari înseninări, de mari desmierdări şi de mari reculegeri şi de mari, foarte mari desfătări, cu de neuitatul prilej: drumul geografic, religios şi cultural-artistic : Boteni – Muscel – ora 9, Luni 18 august 1986 – Rucăr, Bran, Braşov, Hoghiz -fără vrere 22 km, – dar reconfort, prin aerul curat al pădurilor de fagi şi brazi, ca apoi de la Muereşti, la dreapta spre Micfalău şi apoi pe mândra vale a Baraoltului, spre “Lacul Sf. Ana” – un traseu de toată frumuseţea: păduri de brazi falnici şi drepţi şi pe o parte şi pe cealaltă. “Nu ştii ce să faci mai întâi: să respiri aerul ozonat sau să priveşti. La Lacul Sfânta Ana – în apropiere – puzderie de maşini de toate culorile. Vizitatori de toate vârstele, cât mai uşor îmbrăcaţi. “Două placarde grăiesc de natura lacului – lac de mare amploare geografic-turistică, de măsurile locale şi de preveniri, pentru cei fără simţul omeniei. Pe marginea lacului şi în lac vizitatori – de toate vârstele – unii înotând, alţii pe perne de cauciuc, cei mai mulţi în apă în picioare, iar alţii întinşi pe cearceafuri, făceau gratuit plaje. “Am intrat şi noi, spre a face cunoştinţă cu binefăcătoarea apă vulcanică, ce era călduţă şi reconfortantă. Apoi am mers către paraclisul de lângă pădure, ce l-am găsit închis. Nu ne mai înduram să plecăm din asemenea – de neuitat – locuri binecuvântate de Creatorul lumii! “Mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne şi nici un cuvânt nu este de ajuns, spre lauda minunilor Tale.” Pe un traseu bogat...

6. OSEMINTE RĂTĂCITE “Boteni, 18.05.1987 “Căutarea Eroului IOAN GHE. JINGA – Caporal – căzut pe plaiurile MOLDOVEI, în 1944, 22 August” Date biografice: “S-a născut în anul 1909, 6 Aprilie, ora 6-18-, în mândra com. Boteni – Muscel, din părinţi agricultori: Gheorghe – ardelean, din satul Peştera, de sub Piatra Craiului, com.Moeciu-de-Jos, jud. Braşov, reuşind, copilandru fiind, cu vrednicii de pomenire unchi Ghe. şi loan Duţescu, ca din cauza marilor prigoane Ausrto-Ungare, să treacă munţii, stabilindu-se în Boteni, alături de mulţi ardeleni, veniţi de la Poiana Braşovului şi Poiana Sibiului, formând cătunul Ungureni, iar mama Polina, fiica moşneanului Paraschiv Mitu, vlăstar al căpitanului OPREA LAMBESCU – căpitan în armata martirului TUDOR VLADIMIRESCU – rămânând în Boteni, după uciderea mişelească a lui TUDOR, pe drumul Târgoviştei, de către eteriştii lui Ipsilante. Rămânând aici, se stabileşte lângă valea, ce i-a dat numirea Băneasca, după numirea comunei, unde avea familia, în Oltenia nemaiînapoindu-se de teama Turcilor ce îi urmăreau. Ridică o frumoasă gospodărie, câştigând aprecierea moşnenilor, ce îl strigau “Căpitane”. Prin daniile şi aportul adus la ridicarea monumentalei Biserici, a fost răsplătit cu numele de ctitor trecut în pisania Sf. Bisericii şi pe Sf. Evanghelie, a căror coperţi au fost argintate de dânsul, şi care se păstrează şi astăzi. “Flăcăul Dumitrache, lăsat în faşe, când tatăl s-a înrolat în armata lui Tudor, cercetând din sat în sat, apucându-l noaptea în Boteni, odihnindu-se lângă valea Băneasca, mirat foarte de numirea ei aidoma cu comuna lui, şoapte tainice îl încredinţează de găsirea tatălui, doar era chemarea sângelui. Oprea văzând că tânărul călător nu pleacă, trimite argatul, întrebând pe cine caută. Nu mică i-a fost mirarea, descoperind, după îndelungate întrebări, că e fiul Dumitrache. Mare bucurie, mare petrecere, regăsirea tatălui, întâlnirea cu fiul lăsat în faşe. Aduce suta de oi...

7. O CĂLĂTORIE MISTICĂ Ca în tot prilejul, Mihail vede şi în peregrinarea dimpreună cu tatăl său, în căutarea osemintelor fratelui acestuia, rezultatul unei rânduiri de la Dumnezeu, ce i-a îngăduit desprinderea de treburile profesionale pentru a-l ajuta pe părintele Sisoe în împlinirea unei chemări lăuntrice de neevitat. Această căutare a osemintelor, odisee a rătăcirii într-o lume schimbată la faţă (raioane dispărute, sate devenite necunoscute), aidoma aceleia în care Făt Frumos, revine, mitic, în ţara părinţilor săi, după o absenţă de o mie de ani, şi pe nimeni cunoscut nu mai găseşte, după cum nu mai recunoaşte nici palat, nici case, nici aşezări, capătă o valoare iniţiatică, dacă este privită mai din aproape şi cu ochi duhovniceşti. Era o călătorie de mulţi, foarte mulţi ani visată, încă din 1970, dar care nu se lăsase începută, de ca şi cum … nu-i bătuse ceasul încă. Iar de data aceasta, dacă i-a bătut, ecoul unei simple peregrinări avea să se vădească gigantic. ­ Acum, că porniseră, au stabilit, după cum a văzut cititorul, un parcurs ce să treacă pe la toate mănăstirile răsădite în calea lor, mai ales pentru a-l smulge pe părinte de sub tensiunea interioară zămislită de apropierea momentului fatal al reîntâlnirii cu fratele mai mare, sub această formă indicibilă, a unui săculeţ de oase. Adăstând la mănăstirile Cheia şi Suzana, călugării şi monahii îi îndemnară să nu piardă prilejul de a se fi aflat în vecinătatea schitului Crasna (neconsemnat pe hărţile curente) pentru a coborî şi la acea vatră a ascezei creştine. De la bun început, schitul nu se lăsă cu uşurinţă pradă curiozităţii lor. Fuseseră avertizaţi că accesul era anevoios. Din Izvoarele, cotiră, prin Schiuleşti, la dreapta, pe un drum de ţară foarte rău întreţinut, dar care, uscat fiind pământul, rămânea de...

8. VESTITORUL BUCURIEI Cu adevărat, acest Sisoe Stanca era un bărbat neobişnuit. Dacă epistolele sale vechi adresate fiului au căzut pradă unei calamităţi, în cele mai recente, păstrate, acelaşi zel întru încurajarea feciorului regăsesc. Iar un atare zel constituie piatra de temelie a oricărei pedagogii, zel ce-şi propune să învingă în lupta cu neîncrederea în sine a unui tânăr. Dar nimic n-ar fi zelul acesta de l-aş afla singur desfăşurându-se pe filă. Însă Prea Cucernicul îl îmbrăca într-un lirism fantast, de neaşteptat la un părinte, cum îi ştim cu toţii pe genitori, osteniţi de prea multa trudă a întreţinerii progeniturilor şi creşterii lor, a formării lor, a menţinerii situaţiei materiale a familiei într-un echilibru rezonabil pentru acoperirea nevoilor tuturor membrilor ei. Iar mai presus de toate, osteniţi de truda încrâncenării împotriva lor înşile, ivită în strădania de a se scutura de tot felul de porniri, instincte şi ispite, necurăţate la timpul cuvenit, care, la o vârstă a raţiunii depline, continuă, spre ruşinarea individului, a-l chinui cu chemări ale cărnii, ori cu alte becisnice îngrădiri ale libertăţii visate de a fi părinte drept, bun, cuminte, cum s-ar aştepta fiii noştri să le fim. Acestea sunt aventuri chinuitoare, dar nu singulare; dimpotrivă, sunt banalizate de prea frecventa lor apariţie la părinţi. Or, a vedea în fiul tău – acum matur – un “vultur” şi în nepot un “vulturel” spune mult prea mult despre înălţimea solară în care planează tatăl (şi bunic) însuşi, spune atât de mult încât prea puţin rost îşi mai găseşte comentariul cronicarului ce sunt. Mai mult să-i dau glas textului său dactilografiat la care mă refer, aşa cum li s-a adresat celor doi după o vizită a lor în sat, vizită preschimbată în baladă sau în basm de către cel căutat: “17. 02....

9. VISELE TREBUIE SĂ PRINDĂ VIAŢĂ ‘Oricine poate fi galanton cu bucuria, când se adresează în scris cuiva drag, mai ales dacă are o  pregătire presupunând şlefuirea vorbirii, alegerea cuvintelor cele mai răzbătătoare la inimile sensi­bile, o tehnică a provocării sentimentale, o artă a oratoriei percutante, ceea ce este de presupus că fiece preot avea prin şcolirea de specialitate!’, ar putea mulţi reproşa entuziasmului meu stârnit de câteva fragmente epistoliere, rătăcite prin sertarele amintirilor regăsite. ‘Este o artă mai mult sau mai puţin consumată, risipită prin menţinerea sufletului fiului său la temperatura înaltă a admiraţiei închinate tatălui, dintr-o dorinţă naturală de a nu pierde, la vârsta maturităţii lui Mihail, dragostea dăruită lui Sisoe în copilărie’, ar adăuga ei cu maliţiozitate, folosindu-şi cu cinism cunoştinţele privitoare la relaţiile dintre părinţi şi feciorii acestora. Şi mai-mai că le-aş da dreptate de nu aş fi aflat câte ceva despre alte fapte ale lui Sisoe Stanca, ce nu urmăreau o presupusă întreţinere a combustiei respectului dobândit de la fiul său, ci dăruirea unei bucurii mult mai mari, mai generoase, mai generale, dăruirea unei bucurii ce să salte comuna Boteni însăşi pe o treaptă superioară de civilizaţie şi, prin mijlocirea acesteia, pe o treaptă superioară culturală. Căci, datorită lui, Botenii se numără printre primele comune electrificate în judeţul Argeş. Aceasta s-a petrecut cu ajutorul părintelui Sisoe, care s-a implicat direct în împlinirea vechiului său vis, imediat după închegarea Întovărăşirii Agricole, prin 1955. Pentru izbânda acestei aspiraţii mereu anevoios de tradus în faptă, ce a schimbat practic faţa comunei, părintele s-a înhămat să străbată zeci şi sute de kilometri, ba la Piteşti, ba la Câmpulung, ba la Bucureşti, asta numai în faza pregătitoare, când scopul îi era foarte mărunt încă, anume a se interesa temeinic cum să procedeze pentru ca...

10. ODĂJDIILE SINGURĂTĂŢII Mihail nu se putea concentra să-i asculte pe vorbitorii ce glăsuiră alături de cosciug. Toate i se păreau fără rost acum. Le era recunoscător că aduceau acel ultim omagiu părintelui Sisoe, dar îi şi venea să strige – să strige atât de puternic încât cuvintele lui să ajungă Sus, la picioarele Tatălui ceresc. Ce să strige? Nici el n-ar fi putut spune ce, dacă cineva l-ar fi luat la bani mărunţi să-şi trâmbiţeze pe loc disperarea încrâncenată. Se luptau în el vorbe despre tatăl său, dar şi vorbe despre sine însuşi; vorbe despre maica lui Zefirina, despre surori, despre durerea părintelui în temniţă în acele luni, din octombrie 1959, până la 10 mai 1960, despre nobleţea lui, despre cum îl iubise părintele pe el, fiul său, şi cum îşi iubise el tatăl – şi mai ales cum nu ştiuse a-l iubi, şi despre cum merita acela, blândul, să fi fost iubit; despre cât îi este de greu omului să iubească – această cea mai minunată predanie făcută omului de ceruri şi cea mai anevoie de adus la împlinire. Deodată băgă de seamă că se ajunsese a i se face părintelui Sisoe un portret în stihuri, de către profesoara Ileana Bădescu. Dincolo de îngroşarea virtuţilor, inerentă unor versuri ocazionale cu caracter funebru, ele îi păreau a surprinde trăsături ale defunctului pe care le distinsese şi el, dar nu izbutise să le adune la un loc; nici măcar nu-i trecuse aşa ceva prin minte. Nici mama lui nu-l înfăţişase vreodată pe părinte atât de limpede. ‘E ca şi cum iubim fără să ştiu de ce iubim. Oare, într-adevăr, iubim pentru anumite calităţi ale celui iubit? Sau, când ne obişnuim cu iubirea ce o purtăm cuiva, mai suntem receptivi şi la calităţile lui, ori...

            – “Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu?” – “Da”, am răspuns. – “Cu d-nul profesor pot vorbi?” – “La telefon.” – “Bună ziua, d-le profesor. Sunt Toma.”             Îi recunoscusem tonul frust, blând, neîncrezător în sine, în schimb încrezător în mine. O voce tenorală, fără strălucire, chiar uşor voalată. Odată cu primele silabe rostite, ele mi-au readus în minte imaginea lui pe care timp de un an o revăzusem mult mai rar iar în anul următor deloc. Scund; îmbrăcat cu un veston rămas cam mic, dintr-o ştofă cu ţesătură în alb, gri şi vernil; cu stângăcie, îl purta mereu închis la toţi nasturii, ceea ce trăgea niţel de el, din pricina strâmtării survenite odată cu creşterea; pantalonii coborau cenuşii de-a lungul picioarelor. Mă obişnuisem să-l văd într-o cămaşă cadrilată cu pătrate mici şi contur prăzuliu; cravata, dintr-un material de duzină, dacă ţineam bine minte lăbărţa pe coşul pieptului o pată roşie; nodul nu-l obişnuia pretenţios; pantofii îi întreţinea curaţi, fără excesul lustrului căutat. Din aceste veşminte modeste răsărea capul acoperit de păr des şaten deschis, tăiat scurt şi purtat cu cărare. Dacă era lăsat mai lung, ar fi îngăduit să i se perceapă ondularea. De-aci în jos i se desfăşura figura. Mai înainte de orice, te atrăgea prin aceea că era simpatică, lucru ce rămâne cu neputinţă de explicat. Fruntea înaltă abia de-i era umbrită de vreo două dungi recent adâncite pe orizontală. Ele deveneau mai marcate atunci când băiatul făcea un efort de concentrare. Sprâncenele şi genele aduceau un aer bălai pe chipul său încă neatins de brici, iar irisurile se colorau între albastru deschis şi culoarea bălţii în care se oglindeşte vegetaţia, nuanţă irizată de punctişoare aurii de dimensiuni inegale. Privirile-i scoteau din adânc o mare seninătate, dublată...

ESTE DE CONCEPUT O IDEOLOGIE A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI? (în loc de prefaţă) Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare....

UN DOMN FĂRĂ COPII ŞI ÎNGERUL PĂZITOR Doamna Elisaveta Scumpu îşi petrecu degetele răsfirate prin părul încărunţit cu măsură. Liveriu Aradei recunoştea prin gestul acesta cât era de emoţionată. – Să v-aduc o dulceaţă. Se ridică, se uită împrejur, ca şi când într-o singură clipă ar fi uitat ce anume pornise să facă. Privi către soţul ei de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. O intensificare a concentrării pupilelor adăuga un surplus de tensiune stării provocate de istorisirea oaspetelui. Renunţă să mai dea glas gândului. Ieşi. Bărbatul ei, profesorul Leonida Scumpu, lăsa îndeobşte impresia a se afla în preajma unei explozii a tumultului lăuntric. Chiar şi când tăcea, ideea iminenţei acesteia nu era înlăturată. O simţeai pregătindu-se în adâncul pieptului său. Colegul lor de catedră, mult mai tânăr, le confiase câte ceva despre lupta lui cu părintele alcoolic al unui elev. Tatăl se opunea dorinţei fiului de a continua studiile liceale până la capăt. Insista ca acesta să se angajeze în fabrică, să nu-i mai stea povară. Gazdele îl urmăreau pe narator, de la destul de recenta sa repartizare în liceul unde funcţionau, cu simpatie şi amiciţie, îl socoteau dotat cu vocaţie, sensibilitate, flexibilitate, îmbrăţişând aceeaşi hotărâre ca şi mai vechea lor generaţie, de a nu abdica de la cerinţele educative, sub presiunea unor tot mai aberante indicaţii misterioase provenind de la diversele trepte ale conducerii învăţământului. Devenise un nelipsit din casa lor. Sâmbetele după-amiaza îl decretaseră “ostatec”. După ieşirea soaţei, domnul Scumpu îşi apasă cu degetele late şi butucănoase pleoapele străbătute de numeroase creţuri vinete. Când îşi coborî palma, privirile i se dezvăluiră înceţoşate şi ostenite. Numai timp de o secundă, după care le inundă o lavă grea zbucnind până la pupile, incandescentă. Coama de păr negru, cu fir gros înspicat, îi...

Ziua invadase camera, trezindu-l. O urmărea cum câştiga teren. Se aşternea pe castaniul lăcuit al mesei de şase persoane. Se aşeza pe materialul textil aspru, înflorat în cenuşiu, galben, trandafiriu, ce capitona scaunele. Ilumina, de parcă ar fi fost o scenă de teatru bogat decorată, cele două biblioteci odihnind alături şi ocupând întreg peretele de nord, între uşa coridorului ce conducea spre baie şi bucătărie şi uşa ce despărţea această încăpere de dormitorul părinţilor lui. Îşi desfăşura poalele învoalte în jurul pianinei acaju rezemată de zidul opus ferestrelor pe unde intra într-o curgere bogată şi neîntreruptă. Aluneca în sus pe suprafaţa uşii duble, zăvorâte, care, dacă ar fi fost deschisă, ar fi dat către adevărata lui odaie. Şi, mai ales, smulgea din amorţire pânzele pictate, înrămate cu stucatură aurie sau albă, după moda mai veche, semnate de Horia Damian, Pallady, Petraşcu, Ţuculescu, Ciucurencu, acestea acoperind, jur împrejur, partea superioară a pereţilor. Era un hol folosit şi ca sufragerie şi ca loc pentru dormit al lui Barbu, retras aici după rechiziţionarea spaţiului său şi ocuparea lui de către un străin, dincolo de uşile acelea mari. Cursurile liceale le urma după-amiaza. Cum îşi petrecea nopţile citind, somnul prelungit până după orele opt dimineaţa era firesc. Abia trezit, după ce îmbrăţişase din priviri unul după celălalt tablourile dragi, visa la Aceea care a fost frumoasa armurăreasă, sculptura lui Rodin, la a cărei reproducere dintr-un album se uitase îndelung înainte de a adormi. Gustul amar din timpul nopţii, stârnit de bisturiul cu care natura pocea puterea armoniei femeieşti până la veştejirea totală, cum stăteau lucrurile cu modelul ales de artistul francez, continua să-l bântuie. Gândul îi alerga de la una la cealaltă, la “frumoasele” întâlnite mai mult prin cărţi şi filme, deşi nu-i era chiar necunoscută prezenţa femeii goale alături...