3. Otravirea

3. OTRĂVIREA

Fiindu-le satul avut, locuitorii Botenilor au preţuit ştiinţa de carte din vechi. Astfel, zapisele, foile de zestre, diatele ce ne-au rămas nu sunt tocmite numai de preoţi au dascăli, ci le vedem semnate şi de mireni, precum: Pană Radu Cotorogea sau Ion Bănică Untaru, ori alţii, ceea ce vădeşte că localnicii şi-au şcolit cum puteau în acele timpuri urmaşii.

Nici generaţia nouă nu a dispreţuit această mare avuţie ce le-o putea încredinţa copiilor; dimpotrivă. Gustul lor pentru intelectualitate i-a făcut pe tot mai mulţi să-şi trimită copiii la licee şi facultăţi. Cu atât mai dihai părintele Sisoe.
Într-o toamnă când Mihail ajunsese la rândul său elev de liceu, el revenise acasă de la Câmpulung într-o sâmbătă. Şcoala elementară din comună nu-şi deschisese încă porţile pentru cursuri. Directorul acesteia îi cheamă pe câţiva băieţi dintre foştii săi elevi, acum toţi liceeni, printre care Mihail, să-l ajute la curăţenia localului de învăţământ. Mihail şi încă unul, mai voinici, trebuiau să lucreze cu o pompă de stropit pomii, pe care gospodarul o băgase într-un hol al sălilor de clase, cu intenţia de a otrăvi liliecii ce se înmulţiseră peste măsură în podul clădirii. Datorită greutăţii gunoiului lăsat de ei – guano – podurile începuseră să se flambeze în plan orizontal, adică să se lase, iar prin crăpăturile inerente să se scurgă zeama bălegarului adunat.
Cei doi vlăjgani binevoitori pompau cu râvnă, directorul aflându-se în pod, să îndrepte jetul de sandolină asupra punctelor nevralgice. De acolo, obişnuit să poruncească fără a îngădui comentarea ordinelor sale, striga întruna, enervant, zdrobind voinţele, cum îi era obiceiul:
“- Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare!”
Flăcăii se îndârjiră şi îşi dublară efortul. Mihail observă că acul manometrului nu mai indica nimic, din pricina forţării aparatului. Directorul mai dihai urla la ei şi-i înjura, că asta îi era meteahna când era pus pe treabă. Le bombarda timpanele cu: “Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare!”. Încă nedesprinşi ca lumea din postura elevului aflat la dispoziţia directorului său de şcoală, asupra cugetării li se lăsase parcă o pâclă şi trăgeau tot mai disperat, să-l satisfacă pe băr­batul din fire mâncător de energie, deşi nu ştiau ei ce era aceea, însă o experiau atunci.
Deodată, fără ca cineva să se fi aşteptat la asta, dopul pompei sări, datorită presiunii prea puternice. ‘Acum, faptul că soluţia sare pe pereţi şi-i strică o să-l  facă pe director să turbeze,,, ‘, îşi zise îngrijorat fiul părintelui, timorat deoarece era prea bine crescut.
Negăsind altceva mai bun de făcut în acea urgenţă, se aruncă asupra pompei, copilăreşte, să oprească jetul cu podurile palmelor. Lichidul, împins cu putere dinăuntru, îl vopsi în galben din cap până-n picioare, dar flăcăiandrul izbuti să-l reţină o bucată de timp, din păcate pentru prea puţină vreme, curând el revenind cu forţă să dea pe afară pe lângă mâini.
Mândrindu-se, totuşi, cu acest prim succes, Mihail strigă la colegul său să-i aducă dopul de pe unde se va fi dus, să încerce a-l monta la loc. Din ţâşnitură, găurise tavanul, atâta îi era de mare energia, apoi, cu aceeaşi viteză, revenise pe propria-i gaură îndărăt, căzând iarăşi pe duşumeaua unde cei doi lucrători improvizaţi purtau război cu pompa ieşită din minţi.
Când să apuce dopul pe care i-l întindea prietenul, jetul năvăli încă o dată prin gura buteliei, rămasă parţial descoperită, şi-l izbi în plin în obraji pe singurul ins aplecat deasupra ei, anume pe fiul preotului Sisoe. Îi umplu gura, orbitele, globii, ale căror pleoape fuseseră deschise să vadă ce făcea. Izbuti să ducă la capăt ceea ce începuse.
Dar nici nu trecură bine trei sferturi de oră că i se făcu rău. Îşi rugă colegii să-l conducă degrab acasă, nemaisimţindu-se în stare să se târască singur pe drum.
Între timp, presiunea pompei scăzând complet, directorul, care nu ştia nimic din cele petrecute în grupul foştilor săi elevi de jos, continua să poruncească tunător cât îl ţineau puterile: “Pompaţi mai tare! Pompaţi mai tare!”.
Vigoarea vârstei îl mai ţinu pe flăcăiandru în picioare doar până acasă. Odată ajuns acolo, îşi pierdu stăpânirea de sine şi leşină. Mama, văzându-l în ce hal era şi aflând în două cuvinte ce se întâmplase, nu avu altă inspiraţie pentru salvarea feciorului decât să pună în practică părerea de obşte că laptele constituie un antidot al otrăvii. Aşa că îl umplu forţat cu lapte: îi vârî o ţeavă-ntre dinţi, îi prinse limba, să nu şi-o înghită, şi-l îndopă cu lapte, printr-o pâlnie, până ce nu mai pătrunseră mai jos nici cinci grame, fie şi de nevoie: rămânea tot lichidul alb şi gras în gură, întregul traiect digestiv fiind plin vârf. Otrava amestecată cu laptele, din nenorocire, dădea un compus şi mai nociv.
Patruzeci şi opt de ceasuri Mihail a rămas în comă.
“-În momentul accidentului am avut o retrăire ce-mi permeea întreaga fiinţă, ca pe un burete: sublimul acelei seri cu lună plină când tata îmi cântase. În acelaşi timp, parcă aş fi fost purtat pe braţe de către cineva blând şi tandru care îmi şoptea să nu renunţ la nădejdea revenirii şi refacerii mele. Această trăire m-a însoţit până ca am intrat în casă şi am căzut în inconştienţă.”
Părintele Sisoe, când sosi şi află despre nenorocire, puse caii la şaretă şi goni la Lucieni, pe o distanţă de trei kilometri jumătate-patru, să-l aducă pe doctorul Vlădescu.
Apoi se adânci în rugăciuni, fără să intre în panică. Niciodată pentru dânsul moartea nu constituise o problemă. Cu atât mai mult cu cât Mihail mai trecuse prin unele momente grele. De pildă, când avea trei ani, copil deosebit de curios, care nu admitea să existe ceva prin preajma lui despre care el să nu fi ştiut totul, făcu ce făcu şi trase peste sine un vas cu apă în clocot, unde maica sa fiersese urzici. Urmele acelei satisfaceri a curiozităţii au rămas până la vârsta aceasta. Cum era în luna martie şi băiatul nu putea fi îmbrăcat din pricina arsurii ce-i preschimbase trupul în carne vie, a tras o răceală soră cu moartea, de pe urma căreia s-a ales cu o slăbiciune pulmonară ce l-a urmărit întreaga viaţă, ba şi cu oarecari probleme cu aorta.
Aşadar, recursul la rugăciune a fost îndemnul resimţit de preot pe dată. Pentru el viaţa de rugăciune era echivalentă cu viaţa. Deseori o tăinuia îndărătul unui vers de vrun poet clasic român, Eminescu, Coşbuc, Goga. Îl cita; apoi trecea la a dezvolta ideea lui. Aceasta îl conducea pe cele mai înalte culmi ale gândirii ortodoxe, cu eleganţa de a reveni, când şi când, la poezie, oscilând între un univers şi celălalt, aducându-i pe enoriaşi – căci predicile la fel şi le clădea – să fie în permanent contact şi cu gândirea poetică a înaintaşilor, prin care să-şi cureţe sufletele cu apa vie a rimelor. Rugăciunea lui se efec­tua îndărătul unui paravan de poezie: versul era folosit ca o mască. Oricine era dispus să-şi concentreze atenţia, descoperea în spatele poeziei rugăciunea.
La fel, când cu prilejul otrăvirii lui Mihail, se rugă ca Dumnezeu să facă ceea ce trebuia făcut cu băiatul; dacă era să rămână în viaţă, să rămână un om cât de cât valid; dacă nu, era la fel de bine să-şi fi încheiat periplul pe pământ chiar atunci.
Mihail, alegându-se, cum s-a văzut, cu urmări serioase după acea intoxicare; cu dublă nişă pe duoden, în scrisori, părintele îi strecura gânduri de tipul: ‘Faţă de durerile pe care ştiu că le ai şi faţă de faptul că te chinuieşti nopţi de-a rândul, te-ai gândit vreodată să foloseşti ceasurile nedormite scriind? Sau te-ai gândit vreodată că o astfel de durere ar putea stimula o rugăciune?’ Asta o sugera părintele care niciodată nu l-a îndemnat categoric să vină la biserică, la fel cum n-a obligat pe nici unul dintre copiii lui s-o facă. Nici unul n-a simţii povara impunerii de a fi practicant creştin. S-a folosit, în schimb, de exemple colaterale, pentru a face atari sugestii de apropiere de biserică.
Cele spuse în legătură cu rugăciunea tăinuită în spatele poeziei îşi găseau ecoul şi în toate întrevederile intelectuale. Cu orice personalitate a Muscelului avea de-a face, fie că era vorba despre Petre Ţuţea – care l-a întâlnit, din păcate, mai mult în ultima perioadă a vieţii -, Chelcea, de care a fost foarte îndelungat aproape, ori careva venit de pe valea Dâmboviţei, cu trăsura sau, iarna, cu sania – era o frumuseţe vă vezi pe albul imaculat al zăpezii apărând sănii cu zurgălăi care trăgeau în curtea lor -, cu aceştia părintele Sisoe dirija în aşa fel discuţiile încât să dispară politicul, să se şteargă din conştiinţă necazurile, să fie uitată sărăcia ce bântuia anii aceia dominaţi de comunism (nu exista zahăr, nu exista pâine) şi trăgea uşor-uşor atmosfera ce se înjgheba către zona poeziei sau a romanului de bună calitate. Trebuie, însă, repetat, în spatele tuturor acestor convorbiri sesimţea un val lent, tăcut, atoatepătrunzător, delicat, al rugăciunii. Dealtfel, citatul literar  era astfel ales încât să definească el însuşi o clipă scripturistică, nou sau vetero-testamentară, deci îndruma vorbirea, vrând-nevrând, către aspectul teologic al existenţei, cu alte cuvinte către rugăciune, repet.
Cum predicile îi erau totdeauna observate cu rea voinţă (şi nu numai lui, ci tuturor), spionate, defăimate la forul însărcinat cu asuprirea vorbirii în public şi a răspunderii creştinismului, modalitatea părintelui era de a se agăţa de poeţii români, de a-i analiza, urcându-şi predica pe înălţimi inatacabile, pentru ca, pe nesimţite, pe un vers de acolo să-şi brodeze întreaga adresare către credincioşi, fără să-i poată nimeni găsi pricină. Pentru ochii neavizaţi, subiectul grăirii sale era poezia, fără ca să-şi dea seama cozile de topor că aceasta constituia numai o metodă de aducere în prim plan a cugetării biblice, dar nu direct, ci mai puternic insinuant, pe căi uşor lăturalnice.
Astfel, el socotea că-l punea pe semenul său în situaţia privilegiată de a nu avea prilejul să-i facă răul, îl apăra de sine însuşi, poezia deveni scutul ce-l păzea.

Pentru a reveni de unde am plecat, acela care l-a salvat pe Mihail era însuşi medicul care o moşise pe maica lui la naşterea fiului. Nu l-a părăsit nici o clipă timp de patruzeci şi opt de ore, cât a fost în comă, făcându-i în permanenţă spălături.Toţi cei moşiţi de el reprezentau pentru doctor ceva special, de parcă însuşi le-ar fi dat viaţă. Boieria lui – căci descindea din familia boierilor Vlădeşti, cu o vagă ascendenţă grecească, pierdută pe de-a-ntregul odată cu scurgerea generaţiilor – se vădea tocmai prin această grijă pentru sătenii alături de care vieţuia.

După revenire, urmele accidentului nu întârziară să se arate.
“- Începuturile mele în privinţa preocupărilor asupra relaţiei dintre omul bolnav şi acela sănătos, pe de o parte”, îmi încredinţează Mihail, “iar pe de altă parte între omul ca atare şi Dumnezeu, s-au declanşat ca urmare a acestui accident. Atunci a apărut în mine ceva ce m-a determinat să mă plasez în altă zonă decât tinerii de o vârstă cu mine, care aveam în jur de şaisprezece ani. Nu întâlnisem nici un îndrumător, tata nerăspunzându-mi decât cum ţi-am povestit; nu găseam nici o carte să mă lămurească asupra celor căutate; dar eu devenisem altul.”
Anii cei mai anevoioşi, aceia ai muncii trudnice, anii liceului şi ai studenţiei, fură pecetluiţi de un fenomen marcant pentru un băiat în plină adolescenţă, rezultat al aceleiaşi otrăviri:
“- Îmi pocneau, pur şi simplu, măselele în gură. Nu mai am nici o măsea de-a mea, de pe atunci!”
Otrava înghiţită îşi puse amprenta asupra dezvoltării sale. Interveniră mari traume metabolice, cu dereglări puternice. Ele îl conduseră ca, la douăzeci şi cinci de ani, să rămână complet ţeapăn la volanul automobilului. Era rezultatul depunerilor necontrolate de oxalaţi, reziduuri biologice ce s-au combinat cu depozitele, ce se fac în mod natural, de calciu, magneziu, microelemente intrând în componenţa cartilagiilor vertebrelor şi de aiurea, Mihail găsindu-se în plină creştere.
În liceu şi cât a fost student, în ciuda faptului că, din punct de vedere fizic, era bine clădit, datorită preocupării neîncetate a tatălui său de a-l forma voinic şi sănătos, organismul îi era subminat fără s-o ştie.
“-Otrăvirea din adolescenţă, urmată de blocarea întregului trup pe când mă aflam la volanul maşinii, au venit să întărească frământările mele de la începuturile ei, legate de întrebările ce m-au ros în permanenţă: ‘Care este menirea omului? Ce se întâmplă cu el? Cine este Dumnezeu? Unde este Dumnezeu? Cum îl putem afla pe Dumnezeu? Cum îl putem manifesta?'”
O întâmplare neplăcută îl vădi, în pofida neîncetatului său dialog lăuntric privitor la alcătuirea lumii, ca bine situat faţă de ceea ce îl proiecta în imaginea Dumnezeirii, aşa cum şi-o făurise singur, asimilând cât putuse din cele ascultate în biserica părintească şi în convorbirile cu tatăl lui. Aceasta avu loc cu prilejul examenului de absolvire a liceului.
Se pomenii dat afară din clasă, după proba scrisă. Profesorul l-a surprins împingând colegilor fiţuici cu rezolvările problemelor. La oral, acelaşi supraveghetor îl atenţionă că dacă intenţiona să-şi reia tentativa de fraudă, nu avea să-l mai ierte. Cum candidat era şi fratele directorului lui Mihai – un băiat mai slăbuţ la învăţătură -, cum mai erau şi alţii în aceeaşi situaţie, şi cum directorul, cu nesăbuinţă, i-i încredinţase pe toţi, ca singurului care i-ar fi putut trage după sine, cu acest consemn în minte, înţelegând cu naivitate şi greşit ce îndatoriri avea faţă de mai marele liceului, bineînţeles că nici la proba orală nu se potoli. Drept care, Preşedintele, încunoştinţat de profesorul care-l prinsese în culpă cu ce se ocupase şi la probele scrise de matematică şi fizică, îl dădu afară din examen.
Preocupările sale de zi de zi îl determinară să se asigure pe dată: ‘Dumnezeu este drept, Dumnezeu nu poate săvârşi o nedreptate!’, aşa că – ştiind că îl avea pe Dumnezeu de partea lui – alergă glonţ acasă la director. Sună alarmat şi când acela întredeschise uşa îi spuse gâfâit:” -Vă amintiţi ce mi-aţi cerut. Am făcut tot ce am putut şi, ca rezultat, sunt dat afară din examen… Vă rog, veniţi acum să-mi rezolvaţi situaţia!” Adultul îşi trase o pereche de pantaloni peste pijamaua în care îl găsise, într-atâta era el însuşi de speriat unde se ajunsese, încălecă pe motocicletă şi goni cu ea după      copilul care-şi riscase viitorul pentru el. Ajunşi la examen, toţi profesorii constatară ce desfigurat de spaimă revenise Mihail; aceasta îi îmblânzi; numai Preşedintele rămăsese pe vechea poziţie, care, de altfel, era corectă, socotind că băiatul încălcase un regulament, nişte norme de conduită.
Sigur că scuze avea săracul băiat: fusese victima unei forţe morale exterioare mai puternice decât a sa; dar nu era o motivare suficientă. Ceea ce remarcam la începutul narării acestui incident se referea la faptul că tânărul nu se lăsase copleşit de disperare ci, cu curaj, şi-a examinat greşeala, a constatat că o făptuise nu din vina sa şi recurse la cele ce ştia despre justiţia cosmică.
“- Singura mea reacţie a fost să cer să mi se facă dreptate, acolo unde aveam dreptate”, îşi comentează el pentru mine cele resimţite atunci.
Continuă să mă pună în temă cu cele petrecute:
“- Am rugat să fiu examinat de-a dreptul la tablă, să nu se mai nască suspiciuni. Am apucat să fiu ascultat înainte de revenirea Preşedintelui, care fusese atras de fostul meu director într-o convorbire, departe de sala unde mă aflam. Când se întoarse, se interesă dacă reapărusem în clasă.”
“- “A terminat demult examenul”, i se răspunse. – ”Cum a isprăvit examenul, când am cerut să-l examinez personal la chimie?!”
“- La examenul de admitere la facultate, cu cine mă întâlnesc pe scările clădirii? Cu fostul Preşedinte de la absolvirea din Câmpulung… – “Este incredibil! Nu mi-a trecut prin minte c-o să dau de tine şi aici… Crezi că ai să reuşeşti, fiule de preot?””, folosi  Preşedintele limbajul nou, ce constituia un admirabil mijloc de distanţare de copiii proveniţi din clasele sociale desemnate a pieri.”- ”Domnule profesor, dacă vreţi să ştiţi, de cred, fiţi sigur că, într-adevăr, cred. În ce priveşte reuşita mea, om vedea. Dar de crezut”, am insistat, ”cred în mod sigur!” Răspunsul îl încurcă puţin: ”Nu înţeleg ce vrei să spui… ” – ”Exact ceea ce aţi auzit: de crezut, cred. Nu ştiu dacă o să şi reuşesc.”
“După reuşită, am fost încondeiat cu roşu în cataloage: Fiu de Popă; nici  măcar: “fiu de preot” nu meritam să fiu etichetat!”.