MIHAI RĂDULESCU Morală practică pentru creştinul începător  Cu un cuvânt înainte de Pr. VASILE GAVRILĂ Editura RAMIDA Bucureşti 1999 Morală practică a creştinului începător însumează o serie de emisiuni radiofonice transmise pe postul Radio România – Tineret, în urma caldei încurajări şi propuneri a d-lui Valeriu Dăescu, în 1997-1998, sub titlul: Eşti fericit, prietene? Acestui distins iubitor al învăţăturii creştine, Domniei Sale Domnului Valeriu Dăescu, dedic paginile de faţă, mulţumind, în acelaşi timp redactorului emisiunii, d-nul Remus Rădulescu, fost student al autorului, precum şi întregului grup redacţional “Viaţa religioasă”, fără ajutorul cărora paginile de faţă n-ar fi ajuns la ascultători. Mulţumesc cu recunoştinţă şi tuturor acelor necunoscuţi care îşi jertfesc timpul pentru a urmări cele rostite de mine în faţa microfonului. Culegerea computerizată, tehnoredactarea şi corectura acestui volum îmi aparţin. Aduc deosebite mulţumiri Părintelui Vasile Gavrilă, autorul Cuvântului înainte – un alt fost student al meu, ca şi d-lui Preparator universitar Oscar Stănciulescu – şi el fost student al autorului – , creatorul frumoaselor coperţi ale prezentului volum, ce reproduc icoanele: HRISTOS  PANTOCRATOR, a doua jum. sec. XIV; mănăstirea Vatoped, M-tele Athos (cop. I) şi SF. IULITA ŞI SF. CHIRIC, prima jum. sec. XV; mănăstirea Protathon, M-tele Athos (cop. IV). Şi vă mulţumesc dumneavoastră tuturor, care citiţi aceste rânduri. Autorul CUVÂNT ÎNAINTE Eram în primul rând de bănci din “sala mare” – cum aveam să o numim în toţi anii studenţiei – a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Aşteptam subiectele la proba de literatura română, în cadrul examenului de admitere, sesiunea – iulie 1986. Intră comisia, ne comunică subiectele. Ni le scrie pe tablă domnul profesor Mihai Rădulescu pe care nu-l cunoşteam la acea dată. Aflăm repede că dumnealui este profesorul de limbi moderne – engleză şi franceză – al facultăţii şi, în urma explicaţiilor pentru tratarea subiectelor, descopăr...

ÎN A DOUA JUMĂTATE a anului trecut am discutat, tot la acest post de radiodifuziune, despre una dintre cele mai însemnate temelii ale vieţii duhovniceşti, anume Chemarea lui Dumnezeu, sub genericul:  CRED, DOAMNE, AJUTĂ NECREDINŢEI MELE. Iar Chemarea lui Dumnezeu am căutat-o în cele mai grele condiţiuni de viaţă ale semenilor noştri, în temniţele comuniste pentru deţinuţii politici. Recunosc că mediul era sumbru, iar povestirile la care am recurs pentru a exemplifica varietatea Chemării erau zguduitoare, cum se şi cuvine unui subiect cu caracter atât de neobişnuit. Odată cu începerea unui an nou, am decis să vă chem, stimaţi ascultători, într-o lume luminoasă, aceea a fericirii. De aceea vă întreb pe fiecare în parte: EŞTI FERICIT, PRIETENE? Răspunsurile nu pot fi  decât de patru feluri: Da şi Nu, rostite cu gura plină; al treilea este: Uneori; iar al patrulea mă întristează ca orice vădeşte neputinţa omului de a judeca, din lipsă de cunoştinţe – el bâiguie: Nu ştiu. Nu este cazul să comentăm aceste răspunsuri acum. În schimb, ne vom pune o altă întrebare: dacă reporterii lumii întregi ar trece la anchetarea tuturor oamenilor de pe pământ asupra dorinţei fiecăruia de a fi fericit, oare ar primi răspunsuri pozitive? Iar dacă ele ar fi ca atare, oare anchetaţii vor vorbi despre acelaşi lucru, răspunzând afirmativ sau negativ? Cu alte cuvinte, toţi ar înţelege prin fericire aceeaşi fericire? Tare m-ar mira să fie aşa. Nu urmează, ţinând cont de opiniile cu siguranţă foarte diverse ale oamenilor despre fericire, decât să ne  întrebăm: CE ESTE FERICIREA? “Fericirea ţi-o faci când pui umărul la fericirea celorlalţi”, spune francezul, evitând să dea o definiţie a fericirii, însă indicând o direcţie precisă de găsire a ei: facerea de bine te face face fericit. Din păcate, tot din cugetarea poporană franceză aflăm...

ACUM O SĂPTĂMÂNĂ am citit introducerea la schiţa lui Al. Vlahuţă: O VIAŢĂ FRUMOASĂ. Care este viaţa frumoasă propusă de poet cititorilor săi? E aceea a exploratorului polar Nansen, despre care s-ar cuveni să  afle toţi tinerii cărora le închin această emisiune radiofonică despre fericire. Îi dau cuvântul, să-şi continue expunerea, aceluiaşi Al. Vlahuţă. “Pe o dimineaţă de vară, un tânăr învăţat, voinic, strălucitor de nobila frumuseţe a energiei şi a voinţei, părăseşte ţărmul Cristianidei, – îşi lasă căsuţa liniştii lui roditoare, cuibul fericirii lui, şi pleacă, pe ‘Framul’ grijilor şi al primejdiilor, în depărtările polare.” Ascultătorul trebuie să ştie că “Fram” era numele vasului cu care a călătorit tânărul acesta, Nansen. “Părăsind ţărmul, are o clipă de înduioşare, înduioşarea unui viteaz. ‘Mica mea Liv stă colo lângă fereastră, şi bate din palme…’ Ce ştie ea de grozăvia gheţurilor mişcătoare şi de pustiurile morţii pe care ai să le străbaţi? E cineva însă care îţi flutură o batistă din prag. Aceasta ştie unde te duci, la ce te expui. Soţie vrednică de tine, te urmăreşte cu privirea umedă… stăpână pe inima puternică, vitează şi mare la suflet ca şi tine. Drum bun, călător hotărât, pe întinderi deşarte şi fără adăpost şi fără hotar! După trei luni de plutire spre Nord, vasul se opreşte, încleştat în vrăjmaşele gheţuri ce-l strâng să-l fărâme… În aşteptarea verii liberatoare, cei treisprezece prizonieri ai talazurilor de gheaţă, vânează urşi, fac plimbări, culeg observaţii, se deprind cu greutăţile vieţii polare. Nimeni nu stă degeaba. De altfel, toţi sunt oameni extraordinari, eroi aleşi dintr-o lume de eroi. Şi ce frumos îşi notează Nansen impresiile lui! Poetul e pururea la înălţimea omului de ştiinţă… ‘Nu se poate ceva mai minunat ca această noapte arctică. Eşti în ţara visurilor, colorată de cele mai frumoase amestecuri de nuanţe...

DE OBICEI NE ORIENTĂM în viaţă şi mai ales în căutarea fericirii, după îndemnurile celor socotiţi de noi prieteni. Cine sunt aceştia? Îi alegem dintre colegii de şcoală, dintre copiii vecinilor şi mai rar ei sunt nişte tineri întâlniţi întâmplător şi care ne devin simpatici. După ce luăm servici, din rândurile colegilor de slujbă se vor evidenţia alţi inşi pe care îi vom socoti prieteni. Mai mult, cum bine observă francezul când zice: Les amis de nos amis sont nos amis, adică – prietenii prietenilor noştri sunt prietenii noştri – , ne creştem numărul prietenilor, colecţionându-i din dreapta şi din stânga, după alte prilejuri nevoite, cum ni-i aduc sau chiar ni-i vâră pe gât prietenii mai vechi. Din această trecere a lor în revistă observăm că prietenii ni-i datorăm hazardului: faptul că, locuind în acelaşi cartier, ne nimerim cu ei în aceeaşi clasă şcolară; faptul că părinţii noştri au primit apartament în acelaşi bloc cu părinţii lor; faptul că, într-o împrejurare, ce n-a fost căutată de noi, i-am cunoscut; faptul că sunt preţuiţi de alţi prieteni de-ai noştri. Dar cum mulţi am fost colegi în şcoala elementară, cu mulţi ne învecinăm, cu mulţi necunoscuţi schimbăm vorbe pe stradă sau în tramvai. De ce nu-i numim pe toţi aceştia prietenii noştri? Pentru că numai de unii ne dăm seama că ne pot lega nişte lucruri, cum ar fi aspiraţia către un anume fel de trai, plăcerile şi neplăcerile, o anumită înţelegere a vieţii, modul de a te distra, duşmanul comun şi aşa mai departe, toate împărtăşite atât de noi cât şi de aceia pe care îi vom denumi prieteni. Iar aceşti ‘prieteni’, aduşi în viaţa noastră de întâmplare, devin principalele noastre călăuze, după părerile lor ajungem să ne alegem modul de a trăi! Iertăţi-mă că jignesc...

“CEA MAI DE SEAMĂ AVENTURĂ SPIRITUALĂ a secolului”, a exclamat Dominique Lapierre, autoarea lucrării: CETATEA BUCURIEI. Scriitoarea franceză definea astfel viaţa unei fete obscure, născută în Skopje, pe atunci localitate albaneză denumită: Usküb, la 27 august 1910. Ea fusese botezată Agnes şi era fiica prosperului antreprenor Bojaxhiu. Fără să ţină seama de averea pe care i-o puneau părinţii la dispoziţie, Agnes se lăsă atrasă de Chemarea lui Dumnezeu şi, la 18 ani, intră în ordinul călugăresc irlandez: “Surorile de Loreto”, sub numele Tereza. La 6 ianuarie 1929, după un voiaj lung şi dificil, un vapor o depuse pe un debarcader al portului Calcutta, în India. Astfel debutară şaisprezece ani de banală activitate de profesor de geografie, într-o şcoală locală confesională pentru copiii demnitarilor britanici şi ai clasei înstărite bengaleze. Era o făptură măruntă, slăbuţă, cu nas viguros, trădând voinţa purtătoarei, deloc atrăgătoare, osoasă, aparent firavă, zăvorâtă în sine; nu arăta ca o cuceritoare a Indiei, n-avea o înfăţişare de amazoană războinică, nici de Brunhilda, şi nici nu pretindea să fie una ori alta. Ordinul o trimisese acolo s-i înveţe carte pe elevii ce ajungeau pe mâna ei; făcând ascultare, ca o călugăriţă smerită ce se voia, acolo plecase, bucuroasă măcar că studiile sale privind frumuseţile îndepărtate ale Terrei îşi găseau acest prilej să nu rămână sterpe, ci că le şi putea vedea şi să se bucure de ele. Dar, într-o bună zi, pe când împlinise 36 ani, fecioara aceasta ce socotise că în modestia traiului şi activităţii sale didactice îşi găsea unica fericire sortită ei, străbătând continentul unde sălăşluia acum, către munţii Himalayei, anume spre oraşul Darjeeling – aici avea obiceiul să se retragă în rugăciune solitară o dată în fiece an – , într-o bună zi, deci, mai precis pe data de 19...

AM ÎNCERCAT ÎMPREUNĂ să dăm de capătul felului în care şi-au căutat şi împlinit fericirea doi oameni de seamă: Nansen şi Maica Tereza. Vă întrebaţi, desigur, la ce bun să scotocim prin vieţile altora în loc să discutăm despre viaţa dumneavoastră, că ea este cea mai importantă. S-ar putea ca această opinie să nu fie întocmai adevărată. O viaţă este importantă şi interesantă numai în măsura în care se universalizează, e dedicată omenirii şi accede la a deveni pildă pentru celelalte vieţi. O viaţă autocentrată, dirijată doar de interese meschine şi egoiste este tot ce poate fi mai dezagreabil: ţie îţi aduce doar necazuri, iar celorlalţi le apare ca respingătoare. Astfel că rămânând la ale mele, aş dori să-mi îngăduiţi să citesc pentru dumneavoastră părerile unui om care s-a dedicat educaţiei tineretului, părerile sale despre autoformare cu ajutorul lecturilor de vieţi celebre. Este vorba despre Samuel Smiles. “O carte care cuprinde în ea viaţa unui om virtuos este plină de roade preţioase. Milton spunea: ‘E tot ce este mai preţios şi mai curat din fiinţa unui înalt spirit, îmbălsămat şi păstrat pentru o a doua viaţă’. Corregio  ne spune, în biografia sa, că simţind cum se trezeşte în el geniul  la privirea operelor lui Michelangelo, a strigat: ‘Şi eu sunt pictor!” Franklin obişnuia să atribuie utilitatea şi însemnătatea rolului pe care l-a îndeplinit faptului că în tinereţe citise cartea ÎNCERCĂRI ASUPRA ARTEI DE A FACE BINE a lui Cotton Mather, carte în care Mather nu făcuse decât să reproducă icoana propriei sale vieţi. Iar Samuel Drew a tot repetat că modelul vieţii sale a fost Benjamin Franklin. Aşa că nimeni n-ar putea spune unde se opreşte unda binefăcătoare a pildei celei bune. De aici, se arată că folosul pe care, în literatură, ca şi în viaţă, îl avem...