EDUCAŢIA BRITANICĂ ne-ndeamnă să ne ocupăm cât mai mult timpul în adolescenţă cu sportul. E un mijloc propus tocmai pentru a ne îndepărta de alte preocupări ale trupului: să ne consumăm energia ce clocoteşte-n noi la vârsta aceea. Personal, m-am apucat de sportul cel mai sălbatic: rugby, socotind eu că duritatea lui e mai potrivită să smulgă din mine eventualii draci ai cărnii. Am participat la nouă antrenamente, iar la al zecelea am făcut o întindere de ligament, la genunchiul stâng. M-am prezentat la Spitalul de copii. M-a-n-tâmpinat o asistentă medicală. – Aha!, am izbucnit, cu subînţeles, că-l ştiam pe prietenul meu agresat de femei întruna şi-l bănuiam că şi de data aceasta tot despre o astfel de întâmplare era vorba. – I-am explicat ce mă aducea acolo şi i-am cerut sfatul în legătură cu cabinetul unde era potrivit să mă-nfăţişez. M-a condus la Chirurgie. Ce crezi c-am făcut pe coridoare, până am ajuns? – Ai şchiopătat. – M-am rugat tot timpul, în tăcerea cugetului. Eram foarte credincios, catolic practicant, însă cum nu învăţasem multe rugăciuni pe de rost, am repetat la nesfârşit “Pater Noster”. – Bănuiesc că asta te-a vindecat până să te vadă doctorul. – Nu. Dar nici nu mă durea suficient de tare să nu-l aud pe medic zicând că n-aveam nici pe dracu’ şi pe asistentă insistând de mama focului că sufeream de ceva foarte periculos şi că dumnealui trebuia să-mi recomande nişte masaje. Mă mira vehemenţa ei. O priveam ca pe o obrăznicie. Cum să vorbeşti astfel cu un superior? Cum să dai sfaturi unui specialist? Ce presupui că se ascundea-ndărătul încăpăţânării sale? –  Clasica rivalitate dintre asistente şi medici. – N-ai ghicit. Să te-ajut: specializarea sa era masajul… –  Ah, n-avea suficientă activitate cât i se cerea. – Aşa-ţi închipui? Mie...

LUCIE A DESCOPERIT, nu cu suficientă uimire, după părerea mea, că trăia, la rândul său – adevărat că-n închipuire, dar cu vigoarea realităţii -, toate câte îi povesteam a fi trăit alte femei alături de mine. Trăia până la finalizarea eruptivă a dorinţei, o finalizare tandră, interiorizată, din care eram oarecum exclus. Socoteam că era mai potrivit să apară sentimentul geloziei în astfel de împrejurări, când un bărbat îşi relatează femeii iubite acum felurite aventuri, mai superficiale sau mai profunde, ce l-au marcat odinioară. O întrupare de acest soi, nu doar imaginativă, ci chiar prin forţarea limitelor cărnii absente a celeilate partenere era o surpriză psihologică. Lucie prelua simţurile şi simţirile eroinei din istorisirea mea. Se furişa în trupul ei. Se ciucea în adâncul căldurii ei umede şi mă primea acolo, de ca şi cum în ea pătrundeam, când pătrunsesem în cealaltă. Era un furt de personalitate; întemeiată pe el, repeta scena din trecut cu o intensitate sporită faţă de relatarea ce-i făceam. Proiecta asupra ei înseşi cele şoptite de cuvinte. Le muta în celulele sale, adăugindu-le propriile-i emoţii, dublând-le cu propriile sale dorinţe. Găsise o metodă să se bucure în locul tuturor femeilor, să le frustreze de ceea ce le era mai autentic şi mai personal. Şi cu cât trecuse mai mult timp de la fapta reală din trecut, cu atât era mai exultantă în jaful la care se deda. Mă reînvia pe mine cel de atunci şi mă folosea în pielea însăşi a femeii de atunci. Va să zică, una dintre marile ei satisfacţii – nu numai în atari ocazii – era să-şi ia plăcerea tâlhăreşte. Eram absolut siderat de capacitatea sa de a-şi apropria drepturile femeilor, necunoscute decât prin vorbele mele, drepturile lor la intimitate şi o iubeam cu atât mai...

MRS. ULPIA DEAN avea o vârstă respectabilă pe care şi-o etala cu dezinvoltură pe fiece petic de carne vizibil. Ceea ce vrea să spună că se afla între optzeci şi câţiva alţi ani. Dacă aceste destul de numeroase decenii nu izbutea să le ascundă o datora mai ales lipsei sale de interes pentru atari cochetării feminine ce o plictiseau, deoarece ele, socotea dumneai, erau acelea care scoteau în evidenţă bătrâneţea, iar nu scurgerea anilor în sine.“Că trec primăverile peste trupul unei femei şi mai târziu iernile”, avea obiceiul să zică, “e cel mai firesc lucru din lume. Că te zbaţi s-o ascunzi nu este numai împotriva naturii, dar e şi indecent pe deasupra. Asta te băbeşte, pentru că-ţi dă griji care-şi lasă urma pe chipul tău, te urâţesc, te zbârcesc”. Iar numai de riduri nu se putea plânge dânsa, nu: avea o faţă ca un lighean nou-nouţ şi ca emailul lui îi era pielea întinsă pe întregul trup. “Odihna, dragă Sweety”, îşi dăscălea doamna Ulpia Dean nepoata, “odihna! Niciodată să nu uiţi de odihnă, ţuşcă scumpă; ea e mama frumuseţii! Femeia să înveţe să facă efortul minim. Acesta este elixirul tinereţii”. Într-adevăr, mătuşa celei în urmă numite, era o bătrână frumoasă. Se vedea că era bătrână şi te încânta cât de superb ştia s-o arate şi cu câtă bună dispoziţie îşi purta povara unui “secol din care lipseşte adolescenţa”, cum glumea dumneaei. Fiica sorei sale, în schimb, era o stressată. Pentru ea nu exista lucru uşor de rezolvat pe pământ. Nu găsea şi ea o treabă să nu-i stârnească probleme. Nimic n-o satisfăcea, nici măcar pe jumătate. Posibil să nu fi fost vinovată prea tare pentru sentimentul că-i era viaţa grea. Tânără, i-a revenit să preia jumătate din dificultăţile mamei sale, hărăzită de Dumnezeu cu un soţ beteag şi imobil în scaunul cu...

O FETIŢĂ DE APROAPE ŞAPTE ANI, purtând numele binecuvâtatei noastre regine: Victoria – ‘de aproape şapte ani’, fiindcă nu fusese încă înscrisă în clasa întâi primară în acel sfârşit de vară -, a jucat în existenţa mea ulterioară un rol mai important decât cel atribuit de mitologie ursitoarelor bătrâne cât lumea. Rolul de bază în viitoarea mea curiozitate şi realizare sexuală, pe tot parcursul anilor câţi s-au scurs şi se vor mai scurge. Nu m-am mai putut desprinde niciodată de scena născocită de ea, mi-a devenit model de comportament şi pe aceasta am căutat s-o reeditez, deşi n-am devenit conştient de aspiraţie decât după vârsta de 42 ani, când, pentru uzul şi educaţia sexuală a lui Lucie, mi-am pus ordine în amintirile de acest gen. O fetiţă atât de mică poate modela cu atâta vigoare destinul psihic al unui bărbat care curând va fi un bătrân? Nici nu-mi vine s-o cred. Şi totuşi amintirile mele converg toate în acel focar al trezirii imaginaţiei sexuale. Ce date fizice şi morale să fi avut acel copil pentru a mă marca atât de puternic? Era mai năltuţă ca mine – aveam patru ani – cu aproape un cap. Dezvoltată armonic (cel puţin, nu reţin să o fi criticat în forul meu lăuntric pentru vreo deficienţă corporală), o admiram numai pentru motivul că era mai mare, suficient de mare, de energică, de plină de iniţiative, de autoritară, ca s-o fi adoptat ‘şef de bandă’. Din ‘banda’ noastră mai făceau parte alte două fetiţe, una de cinci şi cealaltă de şase ani, cunoscute în acea vilegiatură. Erau localnice, iar noi londonezi. Vic avea o trăsătură ce nu-mi convenea: un nas prea mare pentru gustul meu; era un nas care, fără să fi intrat în contradicţie cu criteriile mele estetice...

LORDUL HENRY întoarse pagina şi citi următorul rând din eseul prietenului său Oscar Wilde: “Gilbert: Ah! Este atât de simplu să îi converteşti pe ceilalţi. Şi este atât de greu să te converteşti pe tine însuţi”. “N-am izbutit nici eu să mă convertesc vreodată la nimic. Să fie din luciditate? dintr-un prea aspru simţ analitic? Să fie aceasta din prudenţă, chiar din laşitate? din slăbiciunea argumentelor oferite de teorii şi oameni, ori din propriile mele neputinţe de a le pătrunde valoarea? – neputinţe ale minţii? neputinţe ale sufletului? -. Cu atât mai puţin sunt convertit la mine însumi… Mă joc cu a fi eu. Şi mă amuză să mă prezint aşa sau altfel, după cum intuiesc că voi scandaliza pe unul, pe altul. Ba nu: o fac experimental; încerc cum ar fi de aş fi aşa, cum ar fi de aş fi invers… De fapt, când spun că nu sunt convertit la mine însumi, subînţeleg că nu ştiu la cine să mă convertesc, cine este acest mine însumi. Dar ştiu că-mi face plăcere să-i convertesc pe alţii şi să-i amăgesc a crede şi eu în cele predicate; ba-mi place chiar să mă iluzionez, alături de conlocutor, că sunt chiar aşa cum predic şi să-l fac să mă descopere astfel – cum, cu adevărat, n-am fost niciodată…”, medită. Deodată i se păru că aude scârţâind uşa dublă cu glasvand ce-l despărţea de grădina din faţa casei. O lăsase întredeschisă până avea să se culce, să pătrundă puternicul miros de liliac înflorit. Îşi încordă auzul, să verifice de se stârnise vreo adiere. Nici vorbă de aşa ceva. Trozni o lamă a parchetului: o ştia bine care era, în dreptul pragului: fără pricină aparentă cedase şi nu mai era bine fixată. “Deci, a intrat cineva…”, îşi spuse,...

Jack i-a povestit Jessicăi următoarea întâmplare drept pildă a unei ciudăţenii a firii femeieşti şi a relaţiei bărbat-femeie născută între doi necunoscuţi. Personajul – nu m-am edificat dacă era vorba despre sine însuşi în adolescenţă ori despre alt tânăr, Jack rămânând ambiguu faţă de mine în această privinţă – se afla la un ştrand pe malul Lémanului, în Elveţia. Îşi alesese ca loc de plajă o suprafaţă închisă aproape complet între şirurile de cabine nefolosite de ani de zile, oamenii preferând să se dezbrace de-a dreptul pe malul lacului. Se oprise aici pentru a nu jena pe nimeni şi nici a fi jenat, căci intenţiona să-şi scoată slipul, să facă un ceas de nudism. Toropeala dulce adusă de oglindirea soarelui pe trupul său, un soare nu destul de puternic încât să fie dezagreabil, îl amăgise şi-l aţipise pe jumătate, stare ce-l delecta, făcându-l să uite de el însuşi. Îşi ţinea slipul lipit de şold, să-l aibă la îndemână pentru a-l trage peste el ca o învelitoare, dacă s-ar fi iţit careva în spaţiul unde se ascundea. Numai că nu ţinuse seama de posibilitatea acestei căderi într-un somn uşor. Deodată, simţi că apăruse cineva printre capetele a două rânduri de cabine. Întredeschise pleoapele. Constată silueta unei femei rămasă acolo, în picioare, în costum de baie, cu labele uşor depărtate, aşa cum încremenise din înaintare. Îl privea. Nu făcu mişcarea de acoperire intenţionată pentru că decise să n-o pună în situaţia neplăcută de a-i arăta că era conştient a fi fost cercetat de ea gol cum se afla. Doamna străbătu doi paşi înainte şi luă loc îndărătul unei ţâşnitori, pe o bancă, unica din zonă, îndreptată spre el cu partea pe care se şedea. Se prefăcea a nu-l vedea. Doar când şi când îi surprindea lunecările...