Autrefois, ceux qui voulaient connaître leur destin allainet a Delphes. Sur le petit temple dédié a Apollon on pouvait lire les mots: “Tu es.” Sur le fronton de la demeure sacrée était écrit: “Connais-toi toi-meme.” La demeure était bâtie au-dessus d’une grotte. Son emplacement avait été choisi grâce a l’ivresse de quelques chevres égarées, lesquelles devinrent folles en inspirant les vapeurs malsaines sortant de l’ouverture noire de la terre. Le plus célebre oracle de l’histoire puisait son inspiration dans une grotte. La vie des humains dépendit, dans des temps immémoriaux, d’une autre grotte. Et pas seulement la leur. La mort et la vie des fruits de la terre dépendirent d’une caverne. On se rappelle que Déméter, la déesse de l’agriculture et des céréales, était poursuivie par les amours de Neptune. C’est ainsi que fut engendré le coursier Arion. La belle déméter prit le deuil et se retira pour pleurer sa mythique tristesse dans une grotte. Tout le temps qu’elle u séjourna, la Terre fut ravagée par un mangue inoui de nourriture. A la fin, les Parques, parvinrent a adoucir la décision de la déesse, et sauver les hommes de la famine. Encore une fois, la mort et la vie paraissent dépendre d’une grotte. Pour cette raison, probablement, les mysteres d’Héra, d’Attis et de Cybele, de Muthra sont tous liés a des grottes. En Ourartou, les dévis vivaient, dans les grottes, les esprits féminins, les hambarouches, aussi, de meme que les esprits-gardiens des sources, les vichaps1. Aux Indes, on a creusé des grottes artificielles pour arbitrer des temples: Bedsâ, Nâsik, Karli, Bhâjâ, Ajantâ. Chez nous aussi on a le gout de la grotte. Le prophete des Daces en habitait une. Et, a ce qu’il paraît, il ne fut pas le dernier a le faire., car ce serait tout au...

La méthode de la stylistique anthropologique dans la critique littéraire L’irruption spectaculaire de la poétique et de la rhétorique dans la sphere de la conaissance de l’homme contemporain pose non seulement des questions d’ordre stylistique, méthodologique, comparatiste, etc., mais aussi d’ordre psychologique, sociologique, anthropologique. Par example: est-ce la figure un produit de la pensée logique ou non? Apparaît-elle seulement dans le langage des mots ou aussi dans d’autres langages? Est-elle spécifique au langage ou la retrouve-t-on dans n’importe quelle sorte de comportement? Est-elle une élaboration artificielle ou reflete-t-elle une maniere spécifique de perception de la réalité et, éventuellement, une <<Weltanschauung>>? Des maintenant, nos questions paraissent délimiter une recherche, laquelle se sépare de la stylistique classique pour s’orienter vers la psychologie, la sociologie et, surtout, l’anthropologie. Dire: ‘une femme gendarme’ et etre compromis est chose au moins curieuse. Pour sur, c’est la synthese d’une comparaison; mais puisque ce n’est las la somme de quelques symboles algébriques, mais une groupe de notions pleines de seve et de sens, cette synthese transmet une image vivante, plus qu’un portrait, presque un etre, tout en restant illogique, du point de vue de la formulation. Quand nous affirmons, de pair avec Jago: << I am not what I am>>, nous nous éloignons de toute velleité de la logique de pouvoir se constituer en matrice pour cette figure que nous avons nommée: la dichotomie-antonymique, et qui définit stylistiquement un object a deux aspects simultanément opposés. Comprendre l’entier et nommer la partie; utiliser le singulier et penser au pluriel; dire ‘poux’ en voulant faire comprendre ‘éléphant’; en voila tout autant d’aberrations logiques. Tout de meme, elles restent éloquentes, elles portent un message des plus clairs, dans la texture de l’ouvre littéraire ou de la conversation quotidienne. On dirait que les figures, au moins...

I În “Shakespeare – un psiholog modern” (Bucureşti, Editura Albatros, 1979), am lansat stilistica antropologică, o subdisciplină nouă, a cărei dezvoltare pleca de la descoperirea unei figuri de stil necunoscute, anume dihotomia-antonimică. Atenţia mi-a fost atrasă de o spusă a lui Iago, complet ilogică: “Eu nu sunt cel ce sunt”. Nu avea corespondent în dicţionarul figurilor de stil. Marele anglist Leon Leviţchi mi-a confirmat descoperirea, m-a ajutat să-i găsesc un nume şi mi-a lansat cartea peste câţiva ani, în cadrul unui simpozion universitar “Shakespeare”, la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. La fel, prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga m-a încurajat, conducându-mi paşii până înainte de susţinerea tezei de doctorat, ce nu s-a putut realiza din pricina intervenţiilor politicului în ştiinţă (avizarea Elenei Ceauşescu). Va să zică, dihotomia-antonimică presupune un obiect cu două feţe simultan opuse una celeilalte. Ilustrarea clasică mitologică a structurii stilistice este Ianus. Ilustrarea sa în planul concret al vieţii de zi de zi este moneda cu cele două feţe ale ei, de nedespărţit şi simultan opuse una celeilalte. Numeroase incursiuni în literatura universală (nu voi irosi timpul cititorului cu citarea titlurilor de volume şi studii în periodice în care am adâncit această contribuţie până la crearea antropologiei stilistice cu cele şapte subdiviziuni ale ei) mi-au oferit prilejul cunoaşterii figurilor de stil ca manifestări ale unor mecanisme stilistice ale gândirii ce impun gesturi, atitudini, comportamente ş.a.m.d. ale vieţuitoarelor, colorate după câte familii de figuri de stil există. Destul cu introducerea teoretică. Mă aflu în faţa unui volum de Gabriel Diradurian, care autor, străduindu-se a cunoaşte omul mai profund, ajunge pe căi proprii de înţelegere la aspectul dihotomic-antonimic al comportamentului, chiar firii acestuia. Nu se fac astfel de afirmaţii fără aducerea imediată a exemplelor ce să le susţină în faţa cititorului. “Închisoarea este viaţa fiecărui om (… care) este şi...

– ACEASTA ESTE ENIGMA de dezlegat, am rostit, încheindu-mi istorisirea. Gazda mea, după obicei, nu se referi la cele povestite de mine, ci la un amănunt al lor ce i se păruse mai semnificativ: – Nu cred să existe popor pentru care calul să nu fie asociat, din punct de vedere simbolic, lumii beznelor, (rosti cu gravitate doamna Ecaterina Dobă). Mai ales femeile (termenul, în gura domniei sale, căpăta nişte rotunjimi şi nişte ecouri nemaipercepute de mine de pe buzele altcuiva), mai ales noi, femeile, mult mai sensibile decât sexul opus (de data aceasta introduse o nuanţă pejorativă, de parcă sexul opus n-ar fi fost cel masculin, adică ‘sexul tare’, ci dimpotrivă ‘sexul slab’, ceea ce era o aberaţie când vorbitoare era o femeie; dar ce să-i faci? Zi-i doamna Ecaterina Dobă şi pace…!), mult mai sensibile, noi, femeile, decât sexul opus, ziceam, recepţionăm imaginea calului ca zbucnind din adâncurile tenebroase. (Îşi ridică fesele, de amplitudinea unui cuptor rustic de lut, sprijinindu-se cu antebraţele pe cele două rezemătoare laterale ale fotoliului, şi le lăsă să cadă iarăşi, fierbinţi, în culcuşul lor, altfel rearanjate.) Recepţionăm, spuneam, imaginea calului ca zbucnind din adâncurile întunecoase, că-s ale pământului, că-s ale oceanelor, cu vigoarea unei explozii menstruale. (Ultimul său cuvânt avea o forţă de bombă incendiară.) Calul este o progenitură a Nopţii şi a Misterului. Aduce cu sine, în realitatea noastră, caracterul hrănitor, dar şi sufocant al Apelor de Început. Este purtător de viaţă, ca şi de moarte. Foc consumator şi triumfător. (Îşi înălţă palmele, cu degetele alipite şi întinse, într-un gest de liturghisitor.) Calul face parte din decorul de care ne-nconjoară Muma cea Veşnică, alături de lună, ape, vis, vegetaţie şi… (lăsă dumneaei să se scurgă o bucată bună de timp, cu intenţia de a conferi toată...

O VIZITĂ NEPROTOCOLARĂ ORICÂT DE PUŢIN TRADIŢIONALIST AŞ FI, deşi sunt englez, oricât de nepatriotic, ba chiar antibritanic, rămân un admirator feroce al politeţii insulare. De aceea încep acest prim capitol, în care mă prezint cititorului, prin a discuta despre partea femeiască din familia mea, cu atât mai mult cu cât respectabilitatea acestor cariatide ale moralei noastre mi-a impus, îmi impune şi-mi va impune până la capătul unde mi se va deşira firul vieţii. O voi extrage din culisele umbrite ale provinciei noastre călcate cândva de Julius Caesar pe mătuşa Cynthia, măritată cu Bobby Groggy (‘Ameţitu’), poreclit astfel din pricina înclinării sale pentru paharul în plus, o doamnă foarte pretenţioasă în ceea ce priveşte alegerea relaţiilor sociale, cu o ţinută imperturbabil rigidă, aş putea spune aproape victoriană, o cumpătată ce-l făcea pe onorabilul Bobby să-şi iasă din pepeni şi să-i urle-n faţă, cu o orbire strigătoare la cer a simţului dreptăţii, că-i provoca silă, o persoană modestă, cuminte, anostă şi cenuşie, cum îi şade bine oricărei fiice a Evei dusă din când în când şi pe la biserică. Dar nu pot nici măcar să-i acord acum întâietatea pe care smerenia sa din educaţie i-a refuzat-o totdeauna în existenţa ei lipsită de evenimente, deşi o merită din plin măcar atunci când nepotul său vorbeşte despre ea, deoarece altfel se potriveşte să-mi pornesc istorisirea. Stimata văduvă Diana Purcell, o respectabilă membră, până nu demult, a castei purtătoarelor de văl negru, ca semn al profundului lor ataşament faţă de defunctul cu care şi-au împărţit  mesele de dimineaţă, prânz şi seara, ca şi alte chestii, primi într-o bună dimineaţă următoarea epistolă zgârcită în cuvinte, dar făcând dovada unei risipe de sentimente calde: “Dragă D., nevastă-mea se cărăbăneşte răspoimâine şi lipseşte din zori şi până-n adâncul nopţii că aiuritul...

Intrând, domnul George Trampley fu plăcut surprins de uleiurile de pe pereţi: respirau forţă – atât datorită desenului conturat gros, cât şi planurilor de culoare păstoasă, ce acordau întregului o materialitate convingătoare. Ele compuneau registrul întunecos al listei culorilor, dar nu în sensul sumbrului, ci – într-un mod greu de exprimat – într-acela al ascunsului în zona mai puţin luminată de conştiinţă. Tablourile impuneau privitorului un freamăt carnal, chiar dacă nu reprezentau trupul omenesc. Că erau peisaje, naturi statice sau cu subiect abstract, tuşa apăsată, lăsând în urmă-i densitate, crea mase tridimensionale a căror privelişte te răscolea într-un fel neaşteptat. Cu atât mai mult dacă tratau nuduri convulsionate, cu volume bogate, ameninţate de umbre masculine, cu siluete ezitând între aceea umană şi a satirilor – în două cazuri chiar cavaline, iar într-altul, ciudat, canină -, ca şi când pensula artistului le surprindea în curs de metamorfozare diabolică. Cuplurile erau neobişnuite: nu înfăţişau bărbaţi şi femei cu staturi potrivite; dimpotrivă; fie o femelă imensă, îmbrăcată într-o rochiţă de tul, de balerină – a cărei fineţe străvezie era gândită în puternic contrast cu corporalitatea sa revărsată -, asociată unui pigmeu în pielea goală, ornat cu un sex atroce de vânjos şi de periculos; fie un mascul uriaş, drapat în costum de clown, de pulpa căruia îşi lipea obrazul, doritoare şi aproape leşinată, o pitică nudă, cu burţile atârnând în trei straturi revărsate şi cu sânii coborând aproape peste genunchi, clopote umflate de poftă, aspirând să poată ajunge cu buzele ţuguiate mai sus decât o ajuta înălţarea pe vârful degetelor de la picioare, îmbrăţişând cu ambele braţe piciorul adorat, de parcă de atingerea ţelului său atârna viaţa ei înseşi. George Trampley se opri în faţa unei pânze de dimensiuni mari. Urmări mirat pe ea împreunarea unei femei...