Pe scenă se plimbă persoane singure, perechi, în grup. Îmbrăcămintea lor este aceea a epocii când se montează piesa. Un singur obiect evocă, prin strălucirea lui, moda celui de-al treilea sfert de veac din secolul al XVIII-lea. Paşii graţioşi ascultă de ritmul unui fragment din opera Bărbierul din Sevilla,transmis în surdină. La câtva timp după ridicarea cortinei. GLASUL LUI BEAUMARCHAIS (din culise): Am învăţat, da, am învăţat pe spinarea mea, am învăţat… (Apare. Se adresează Primului bărbat întâlnit.) Am învăţat pe spinarea mea, sacrificându-mi odihna, am învăţat cât de periculos este să ai un duşman calificat. Am crezut că ruinându-mi averea aş putea învinge un vrăjmaş bine văzut. PRIMUL BĂRBAT: Aveţi un adversar care este bine văzut, domnule? BEAUMARCHAIS: Exact. PRIMUL BĂRBAT: Bine văzut astăzi? BEAUMARCHAIS: Doar nu ieri! PRIMUL BĂRBAT: Şi eu sunt destul de bine văzut şi nu pricep de ce n-aş mai fi. Aşadar mă iertaţi. (Reverenţă. Îi întoarce spatele.) BEAUMARCHAIS (se adresează unei perechi): Ce aş vrea să vă fac să înţelegeţi este ce-l aşteaptă pe omul singur când trebuie să facă faţă unui atac şi să-l respingă fără nici un ajutor străin.Toţi trebuie să ştim să ne apărăm. Justiţia este împotriva noastră. Oamenii legii ne încalcă drepturile. AL DOILEA BĂRBAT: Poate dumneavoastră, domnule. Mie, nu… BEAUMARCHAIS (îi taie vorba):… încă. Nu încă. (Al doilea bărbat îşi trage Însoţitoarea departe de Beaumarchais.) ÎNSOŢITOAREA (hohote de râs): Nu încă! Nu încă! BEAUMARCHAIS (opreşte Al treilea bărbat): Nu cer decât dreptate. AL TREILEA BĂRBAT: Vă referiţi la unul dintre domnii… aceia? (În şoaptă.) Nu v-apropiaţi de mine! (Fuge.) BEAUMARCHAIS (Celor Trei domni): Nu sunt toţi supuşii Regelui egali în faţa legii? (Îl apucă de rever pe unul dintre ei.) Sau adversarul meu o fi chivotul lui Dumnezeu şi o fi atât de sfânt încât să nu mă pot atinge de el fără să fiu trăznit?! CEI...

Doi valeţi cară un birou. După ce-l depun, Primul valet dă fuga în culise; revine cu o tavă; pe ea o sticlă destupată, plină pe trei sferturi, şi un pahar. Întretimpl, Al doilea valet s-a aşezat pe birou; şi-a scos pantofii pe rând şi şi-a şters tălpile picioarelor cu o batistă imaculată; cu morgă deosebită, în continuare, şi-a tamponat, delicat, tâmplele. Tava e depusă pe birou. La un semn al Primului valet, biroul este dus mai departe. Paharul clănţăne îngrozitor. Nou gest al Primului valet. Biroul e lăsat jos. Alt gest al aceluiaşi. Al doilea valet îşi umple paharul şi-l dă pe gât. Scoate batista, îi şterge marginea jur-împrejur, îl umple, îl reaşază pe tavă, se caţără cu şezutul pe birou. Primul valet ia paharul; se prăbuşeşte pe podea, rezemat cu spatele de birou; degustă băutura. Cât bea, Al doilea valet îşi şterge tălpile picioarelor, cu acelaşi tipic. Se-ncalţă; îl atinge pe umăr pe Primul valet. Acesta se ridică. Reiau căratul biroului până în capătul opus al scenei. Primul valet dă să plece de unde au venit; e oprit de plesnetul degetelor celuilalt. Se opreşte, îl priveşte. E chemat, cu arătătorul. Revine. Al doilea valet îi tamponează grijuliu fruntea, cu batista. Primul valet a închis ochii de plăcere. Cu cealaltă mână, Al doilea valet îi întoarce capul, ca un frizer respectuos, să-i tamponeze ceafa. Primul valet întors, Al doilea îşi propteşte talpa în spatele lui şi-l proiectează ca pe o ghiulea. Apoi, îşi toarnă un pahar şi-l dă pe gât. Primul valet revine cu câte un fotoliu pe după ambii umeri, cu un sfeşnic cu lumânare între dinţi şi, sub braţ, cu un pămătuf din fulgi, de şters mobila de praf. Este complet cocârjat de povară. La difuzor, bătaie pripită de inimă şi gâfâieli...

Aceiaşi, fără Doamna Goëzman.  BEAUMARCHAIS: Domnule judecător, curajul care te face să bravezi tot, activitatea care te face să parezi tot, şi răbdarea care te face să rabzi tot, nu izbutesc să facă jignirile mai puţin sensibile, nici suferinţele mai puţin dureroase. Femeile, a căror purtare este atât de încântătoare încât nu par să fie sortite decât pentru a răspândi flori în existenţa noastră, femeile însele ne predau fără răgaz lecţia dulce a acestui curaj instinctiv, a acestei filosofii practice: făurite de natură mai slabe ca bărbaţii, şi suferind aproape necontenit, au o răbdare, o blândeţe, o seninătate la necaz ce m-au îndemnat întotdeauna să roşesc de ruşine, pe mine, făptură total lipsită de cuminţenie, irascibilă şi care, totuşi, pretinde la cinstea de a şti să se stăpânească. Mai puţin preocupate să se plângă decât să ne placă, le vedem dându-şi uitării suferinţele pentru a nu gândi decât la plăcerile noastre. S-ar spune că stima şi iubirea noastră le răsplătesc toate suferinţele. Obiect al cultului meu, de când mă ştiu, acest sex îndatoritor îmi este model şi acum. Aşadar, sunt precum Sosia; nu mai sunt eu cel care suferă şi este nenorocit, sunt un alt eu, curajos, arzând de dorul de a repara pierderile pricinuite de răutate în opinia concetăţenilor mei, un eu măcinat de nerăbdarea de a fi înţeles de sufletele sensibile, un eu care se străduieşte să excite curiozitatea celor indiferenţi. Aspir la bunăvoinţa publică, aspir să opun proteguirea oamenilor de bine urii celor care mă persecută. Pe scurt, stând de vorbă cu dumneavoastră, îmi uit durerile, mă simt mai nobil, văd revenindu-mi buna dispoziţie. Stimate domnule judecător, ce-ar fi să ne jucăm toţi trei? MAGISTRATUL: Aud? BEAUMARCHAIS: Foarte bine, auziţi foarte bine, domnule judecător! GREFIERUL: Să consemnez? MAGISTRATUL (Grefierului): Nu e nevoie. Se ştie că aud...

În fundul scenei au apărut câteva practicabile. Ele sunt dispuse astfel încât Grefierul să pară caraghios de mic în raport cu “înălţimea” conferită de practicabilele pe cel din vârful cărora îşi face el apariţia, simbolizând Justiţia. Lumină ciudată, funebră, asupra lui. Bărbaţii şi femeile din prolog vin, dansând infernal, sub privirile impasibile ale Grefierului, nemişcat. Femeia închipuind Justiţia va pătrunde cu o splendidă majestate; este îmbrăcată în acelaşi maiou; de umeri îi atârnă o pelerină somptuoasă, de mătase cu fir de argint; intrarea ei în scenă este izolată de a celorlalţi. Grupul dantesc iniţial l-a adus la picioarele practicabilelor pe Beaumarchais, pe care l-a obligat să îngenuncheze, cu faţa spre Grefier. După intrarea “Justiţiei”, un moment de tăcere solemnă. GREFIERUL: Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, o condamnă pe Gabrielle-Julie Jamart, soţia lui Louis-Valentin Goëzman, să fie adusă la tribunal şi să fie ruşinată, blamată şi smerită, în genunchi. Va plăti amenzi Regelui şi Tribunalului şi va fi obligată să contribuie la întreţinerea penitenciarelor ţării cu echivalentul sumei însuşite de la Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais. Cererea acestuia ca femeii numite să i se ierte plata sumei deja restituite lui a fost respinsă. La fel, Înalta Curte, după profundă şi matură chibzuinţă, îl condamnă pe Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais să fie adus la Tribunal şi să fie ruşinat, blamat şi smerit, în genunchi. Va plăti amenzi regelui şi Tribunalului. Mai mult, Memoriul său, care începe cu cuvintele: “Pe când lumea discută despre un proces…”, cel care începe cu: “Grăbit să-mi dovedesc nevinovăţia expunând faptele…”, cel care începe cu: “Ei bine, doamnă, hotărât lucru, întruna vă prind contrazicându-vă…”, cel care începe cu: “Conform desfăşurării uzuale a unui proces…”, adică toate cele patru Memorii publicate de numitul Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais vor fi rupte în bucăţi şi arse la picioarele scărilor...

COMEDIE (uf, ce comedie!) În două acte PERSONAJELE (în ordinea apariţiei în scenă) BEAUMARCHAIS VERGENNES, ministru al lui Ludovic al XVI-lea MAUREPAS, ministru al lui Ludovic al XVI-lea Ambii se arată binevoitori lui BEAUMARCHAIS, dar, mai presus de toate, rămân diplomaţi înnăscuţi, semănând foarte mult în toate, mai ales, în perfidă fineţe. LUDOVIC AL XVI-LEA, se dovedeşte şi pe scenă, aşa cum a fost în realitate, un om care înţelege schimbările din lumea sa; li se opune prin fire şi educaţie, şi le ajută (mai puţin) în virtutea necesităţilor politice impuse de salvarea abilă a monarhiei. GENERALUL, un negustor al cărui catehism individual urmăreşte realizarea autorităţii în numele libertăţii, a profitului în numele independenţei, a subjugării celorlalţi în numele eliberării, a moralizării în numele ordinii în vârful căreia astăzi luceşte steaua lui. Un bărbat gras, energic, măsluind adevărul până la a-şi crede propriile minciuni, lipsit de gust şi cultură dar, le nevoie, încurajator al celei din urmă (pe măsura slabelor lui intuiţii sufocate de individualism): reprezentant tipic al burgheziei americane de ieri şi de astăzi. CEI CINCI REBELI, bieţi proletari agricoli americani, braconieri, vagabonzi, urşi ai preeriei şi ai munţilor, abia putând comunica între ei şi cu ceilalţi, atât din lipsa unui exerciţiu al comunicării cât şi din pricina unei continue abrutizări la care au fost supuşi de mediul puterii. Au devenit nişte automate în mâna Generalului şi a altor reprezentanţi ai acestei puteri, nişte automate caracterizate de viciu şi crimă, fără participare intelectuală sau afectivă, motorul acestora fiind subdezvoltat. MĂTUŞA BELLY, o femeie de peste şaizeci de ani, dar nu bătrână care, probabil, alături de-o găină – tovarăşa ei de bordei – nu mai posedă decât Biblia editată de sectă. Este foarte mică de stat, aparent. De fapt, are curiosul dar natural de a se putea “deşuruba”. Astfel încât la nevoie se...

(În mijlocul scenei, un scaun, cu speteaza către rampă. Pe el şade Beaumarchais. Capul lui va pivota pe gât când către un vorbitor, când către celălalt, dar niciodată mai mult decât în semiprofil. În picioare, la dreapta şi la stânga sa, dar mai departe de rampă, Vergennes şi Maurepas. Toţi trei alcătuiesc un triunghi isoscel imaginar al cărui vârf îl constituie scaunul. Regia nu se va teme să pună în practică indicaţiile dintre paranteze, socotind că ele conduc la un fel de “balet mecanic”, acesta intră în vederile autorului.) VERGENNES: Nu e bine ca englezii, nici măcar ca americanii, să bănuiască nici atâtica (plezneşte din degete); să creadă doar că e vorba de-o afacere strict comercială, între amici; în schimbul expedierilor şi împrumuturilor, aceia vor trimite produsele ţării lor: mai ales tabac şi bumbac, pe care până acum le cumpăram de la englezi. Dacă i-am aproviziona pe gratis aceasta ne-ar trăda amestecul. MAUREPAS: Exact cum spune domnia-sa domnul ministru Vergennes. Dacă tratăm afacerea aşa, nu ne compromitem. Mai mult, afacerea asigură, dacă este efectuată cum se cuvine… VERGENNES:…de către ambele părţi, domnule prim-ministru Maurepas… MAUREPAS:…de către ambele părţi, domnule ministru de externe Vergennes…, afacerea asigură deplină satisfacţie atât americanilor cât şi… VERGENNES:… negocianţilor noştri: un singur lucru… MAUREPAS:…un singur lucru este… VERGENNES:…necesar… MAUREPAS:…ca afacerea să fie utilă… (tuşeşte; semn de înţelegere cu Vergennes; fiecare face un pas către celălalt, se dă înapoi, apoi, hotărâţi, schimbă locurile între ei.) VERGENNES: Expedierile se cuvine să fie făcute de o singură… (a ridicat bastonul în aer, paralel cu trupul.) MAUREPAS:…şi unică… (a ridicat bastonul în aer, paralel cu trupul.) VERGENNES:…firmă comercială… (ambii: un joc de echilibristică a bastonului care este lăsat să lovească podeaua simultan, pe următorul cuvânt.) MAUREPAS: Fondurile să fie reunite… (ambii, prin extinderea braţelor, înclină măciuliile bastoanelor, unul către celălalt,...