Paul Goma a pătruns adânc în conştiinţa publică – şi nu numai românească – în calitate de personaj al istoriei noastre contemporane, înainte de a culege laurii destinaţi scriitorului, răsărit pentru români abia după Decembrie ’89. Născut într-o familie de învăţători basarabeni (Eufimie şi Maria Goma), în 1935, ca al doilea copil (cel dintâi moare la mai puţin de un an după ce a văzut lumina zilei), în satul Mana, com. Vatici, jud. Orhei, îşi însoţeşte părinţii în Transilvania (după încheierea unei epopei a tatălui, trecut prin deportare şi lagărul de prizonieri), unde aceştia se mută alternativ în jud. Sibiu şi Târnava Mare, trăind drama tuturor refugiaţilor din Basarabia ameninţaţi cu alungarea în Siberia, dacă erau descoperiţi pe teritoriul românesc. Normalist şi liceist, viitorul romancier este reţinut 8 zile la Securitatea din Sibiu, întretimp fiind exmatriculat din toate şcolile ţării. Izbuteşte să absolve liceul în Făgăraş, în 1953. Peste un an îl găsim la Institutul de literatură şi critică literară “Mihai Eminescu”, transformat în anul următor, 1955, în secţie a Universităţii Bucureşti. În 1956, este judecat de Iorgu Iordan, Al. Graur, Ion Coteanu, Tismăneanu, Radu Florian, M. Novicov, într-o şedinţă la care participau şi doi ofiţeri securişti în civil, pentru diverse afirmaţii făcute în cadrul seminarului de marxism, privind injusteţea războiului din 1939 ruso-finlandez, inexistenţa limbii ‘moldoveneşti’, denumire a limbii române vorbite în R.S.S. Moldovenească, cotele agricole descurajând ţăranul producător, colectivizarea – greşeală economică, trupele sovietice din România – trupe de ocupaţie, neavenirea obligativităţii învăţării limbii ruse în ţara noastră. Academicianul Iorgu Iordan, sprijinit de membrul corespondent al aceleiaşi Academii Ion Coteanu, a cerut imediata lui arestare. Profesorii de marxism Tismăneanu şi Florian au optat pentru exmatricularea sa. Mihai Novicov i-a luat apărarea. Odată cu începerea noului an universitar, Paul Goma citeşte la un...

Romanul “Jertfa (Transfigurări)”de Dan Lucinescu [Iaşi, Fides, 1997] îngăduie surprinderea rezultatelor literare produse de o prea îndârjită aspiraţie la purificarea gândirii, trăirii şi, implicit, a vocabularului şi tehnicii narative, iar acest rezultat, prin eliminarea concreteţei ‘banalului’ şi detaliilor materiale, crează o lume defunctă înainte de a se naşte, o lume inapropriabilă, o lume străină. Să fie datorită aplecării native spre ştiinţă a autorului? Adevărat, conform Notei biografice finale, după absolvirea Facultăţii de Mecanică şi a cursurilor post-universitare de Energie Nucleară, el a elaborat un op: “Tehnologii ultrasonice, magnetografice şi de analiză spectrală” şi a avut o bogată activitate de laborator şi cercetare, pe care n-are rost s-o prezint acum; pentru ea a fost preţuit şi răsplătit la timpul cuvenit. Dar mai constat că nu doar el a fost condamnat la 15 ani muncă silnică (în urma arestării din 24 aprilie 1948), executaţi, dar şi maica sa a fost condamnată politic, ca şi una dintre cele două surori ale lui, iar părintele-i a avut domiciliu obligatoriu. Deci o experiere cvasicompletă (oricum împătrită) a dramei, ceea ce lasă de aşteptat a fi trezit în memorialist o apetenţă pentru durităţile realului. Totuşi ea lipseşte, prin această trăsătură Dan Lucinescu deosebindu-se de ceilalţi memorialişti şi scriitori discutaţi aici. Mai mult, el teoretizează  desprinderea de pământesc (şi nu o dată!): “Realul învingător nu este cel ce zugrumă (sic?!) o existenţă ci cel care reuşeşte să sublime suferinţele, în jertfă pură oferită Marelui Creator. Pep nu era animat de speranţe deşarte. Ingerul Bun de lângă el îl făcu să înţeleagă cât de departe şi problematică este o schimbare a stării în care se afla”(p. 232). Am numit cartea ‘roman’, pentru că Dan Lucinescu îşi realizează istorisirea la persoana a III-a singular şi-şi atribuie aventurile unui personaj dorit fictiv, numit: Pep. Cititorul s-a obişnuit cu sistemul meu de...

“Fortul 13. Convorbiri de detenţie (Memorii I) de Marcel Petrişor debutează ca un thriller menit a fi adaptat pentru ecran: “Într-o dimineaţă de martie a anului 1958, din duba cenuşie a M.A.I.-ului pe care scria “PÂINE”, fură zvârlite la poarta Jilavei trupurile a doi inşi, care până atunci nu se văzuseră niciodată. Erau ca doi saci legaţi fedeleş şi aruncaţi dintr-un vagon de marfă, ajuns cu sau fără voie la destinaţie. Soarta, întâmplarea sau cine ştie ce socoteli ale biroului de anchetă îi făcuseră să cadă alături, iar închisoarea-i primea într-o celulă de beton ca un stomac flămând, pentru care nu se punea niciodată problema digestiei. Orice ar fi fost aruncat acolo era perfect digerat şi absorbit până la ultima picătură”(p. 5). De fapt, cei doi se cunoşteau bine: ‘vorbiseră’ îndelung prin perete, folosindu-se de alfabetul Morse. Astfel, având cu totul alt scop, Internele puseră umărul la legarea uneia dintre prieteniile cele mai fidele din lumea temniţei. Deoarece, “Fortul 13″ [Bucureşti, Editura Meridiane, 1991] este un roman cu cheie şi pentru că încifrarea lui priveşte numai aceste două personaje, voi da pe faţă de la bun început identitatea lor: Mircea Petre îl ascunde pe autor, iar Gore Bolovan pe Gheorghe Calciu. Curând, cea mai subtilă ironie a cărţii, prin aceea că este şi melancolică, ne introduce în noul lor spaţiu de existenţă. Ea e construită în mod neobişnuit, dar eficient, aproape neluată în seamă, atât este de aluzivă: primul termen, deşi pe neobservatelea, aduce un aer al libertăţii de mişcare în arii de civilizaţii însorite, către zona europeană ce stă la temelia culturii moderne şi creştine, Elada, orizonturi pomenite în grabă, visate din viteza oricărui vehicol iute, pe când al doilea termen, dezvoltat, de la o privelişte patriarhală suculentă, se mută treptat sub pământ, într-una dintre...

Mihai Rădulescu, ca în mai toate scrierile sale, şi în Casa lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul reeducatorilor [Bucureşti, Editura Ramida; 1993] încearcă o recuperare literară a istoriei, bazată pe document. În cazul de faţă, documentul este banda magnetică. Pe calea comunicării celor observate, vizitatorul unui fost reeducat – cel dintâi fiind romancierul – ne înlesneşte să ne strecurăm, alături de el, în locuinţa celui de al doilea, să-i cunoaştem acestuia munca, gustul estetic, obiceiurile, ca şi felul de a nara, precum şi să-i înţelegem mai bine, din obiectele de artă create în timp, cuvintele despre Acel Odinioară aproape incomunicabil. Întreaga scriere se instituie portretul lui Aurel Obreja, martorul acuzării în procesul criminalilor de la penitenciarul Gherla. “Deşi primăvară, s-a reaşezat ploaia rece. Respiri greu pe stradă. Te simţi străin. “Gazda mea, domnul Aurel Obreja, mi-a oferit să stăm de vorbă în sufragerie, să-mi cinstească prezenţa. Am preferat bucătăria, folosită, ca-n majoritatea miniapartamentelor clădite de Stat, ca odaie de zi pentru familie şi intimi. Sunt fumător şi nu mă simt bine să-mi las mirosul greu al ţigărilor prin casele oamenilor. Cum am ales eu, ne putem afuma în voie unul pe celălalt. Nici amfitrionul meu nu s-ar simţi în largul său într-o cameră destinată mai mult oaspeţilor decât pentru noi înşine; şi de câtă libertate lăuntrică va avea nevoie să-mi povestească cele ce a acceptat să le aflu”(p. 17). “Şedem pe taburete albe, lângă flăcăruia aragazului şi pândim umflarea cafelei din ibric” (p. 19). “Sorbindu-ne până la zaţ licoarea neagră, cu bănuţi de sclipet şi aburindă, gazda m-a invitat ‘să lucrăm’ în sufragerie. Pătrunderea în această încăpere a fost o revelaţie: un tărâm despre care ne-a şoptit în o mie şi unul de rânduri Şeherazada. Fiecare mobilă are cel puţin una dintre feţe încrustată de muşcătura făcătoare...

Dostoievschi în “Posedaţii”, analizează coimplicarea unor nevinovaţi în omucidere pentru a-i aservi intereselor conducătorului lor de grup (politic); compromişi astfel, ei nu se mai pot nicicând elibera de sub imperiul voinţei sale. Aceasta s-a petrecut în reeducări, fiecărei victime venindu-i rândul, mai devreme sau mai târziu, de a deveni călău, într-o mai mică sau mai mare măsură; oricum sunându-i ceasul de a se murdări moralmente, astfel încât jena de a fi dată în vileag culpabilitatea ei se spera să împiedice a se da pe faţă cele făptuite de ceilalţi, monstruoşii săi maculatori şi tirani ai tuturora. În “Nefericirile elevului Törless” de Robert Musil, mica vină a unuia dintre colegii personajului numit în titlu îl transformă în bătaia de joc şi victima patimilor carnale şi a viciilor afectiv-intelectuale ale călăilor săi de vârstă imatură, tot prin scontarea că el nu va da în vileag purtarea inumană a ‘stăpânilor’ lui, din spaima că furtişagul său iniţial va fi făcut public de aceştia, ca şi jalnica lui destrăbălare posterioară, ei scoţându-l drept unic vinovat, în timp ce ei înşişi ar fi devenit un fel de salvatori publici. La fel, demascările au duhnit de autoincriminările cu privire la vicii născocite de frică, iar multe dintre torturile aplicate, cu preponderenţă celor credincioşi, făceau parte din arsenalul perversiunilor de tot felul, în vederea atât a umilirii cu martori a celui în cauză cât şi a punerii sale în situaţia de a nu mai putea nicicând ridica fruntea în numele unei nobleţi ce l-ar fi distins de gâzii săi. Tema cruzimii faţă de tovarăşii de crez sau de colegi, pângărirea morală, folosirea aproapelui în scopuri ce pe el îl terfelesc, iar ţie îţi priesc, preschimbarea sa într-o marionetă dănţuind după o partitură secretă, cunoscută numai de tine, mânuitorul ei, ducerea defăimării până la mozolirea victimei...

MOTTO: Cei care îşi vând sufletul (…) rămân până la moarte solidari cu trecutul lor.   Andrei Şerbulescu