27. COPIII TERIBILI Zilele trecute am fost la lacul Vidraru. De câte ori vezi şi revezi o privelişte, cugetul îţi este împins către o alta dintre frumuseţile ei. Frumosul, ca unul dintre atributele Dumnezeirii, fără de margine fiind, nu secătuieşte nicicând, ci mereu ţi se dezvăluie cu altă faţă. Surprinderea unui chip nou al Lui îţi este înlesnită, ba chiar impusă de faptul că stările tale de conştiinţă sunt schimbătoare ca apa curgătoare şi reîmprospătate ca ea. După starea ta, se modifică şi ceea ce vezi din Frumos. Dar bucuria cea mare desprinsă din contemplarea Frumosului vine abia în clipa când aceasta din urmă se mută pe o treaptă mai înaltă, unde dă naştere Ideii, unde Frumosul devine mijloc de cunoaştere, capătă valoare universală, se preface în cheie a tainelor Existenţei sau măcar a unuia singur dintre misterele Ei. Atunci când Contemplarea nu o poţi deosebi de Meditaţie. Potrivesc cele ce urmează ţinând seama de două pricini. Mai întâi, apropierea dintre peisajul montan de la Gheghard şi peretele stâncos de la baraj. În al doilea rând, închisorile prezente în naraţiunea acelui văr al domnului Vahan Ghemigian, ca şi propriile mele temniţe prezente în cele de mai jos. Nimeni să nu-mi atragă atenţia că într-un capitol e vorba despre închisorile suferite de un comunist, iar în celălalt de un anticomunist. Suferinţa, indiferent de nuanţa politică, tot suferinţă rămâne şi ea uneşte oamenii mai dihai decât orice teorie, dacă oameni sunt. Oricâte înfăţişări mi-ar revela Vidraru, oricâte profiluri ar avea peisajul montan sălbatic de oriunde, un amănunt rămâne totdeauna grăitor pentru mine şi sfâşietor, de parcă de fiece dată l-aş surprinde pentru întâia oară. Este puterea, curajul, inteligenţa, nădejdea, inventivitatea vieţii, toate cuprinse într-o imagine unică. Pe cel mai pleşuv creştet de stâncă, pe peretele cel...

28. MOARTEA UNUI NEMURITOR Entuziasmul bătrânului H. Dj. Siruni la auzul recomandării Sanctităţii Sale ca el să-mi fi devenit dascăl de grabar lăsă de dorit. Îmi explică, în termeni politicoşi şi solicitându-mi omeneasca înţelegere, că nu mai avea vârsta unui sacrificiu de atare natură, acum când îl aşteptau să le isprăvească de scris zeci de cărţi pe care le începuse fără a le fi dus la bun sfârşit. Din nevoia de a mă convinge că n-avea timp pentru mine sau dintr-o de înţeles şi dezolată mândrie trezită de minunatele idei cărturăreşti nutrite la viaţa lui, se aplecă într-un colţ al odăiţei, unde se înghesuiau stivă, până la înălţimea brâului – dacă nu chiar două stive alăturate -, caiete peste caiete făcute cu mâna proprie, file adunate unele peste celelalte şi cusute cu aţă albă la mijloc. Înhăţă un maldăr voluminos şi-l depuse pe tăblia mesei, în faţa sa. Pentru mine, necunoscător încă al treburilor orientale, arăta a turc, deoarece purta un fel de fes, pe creştetul unui cap prismatic plin, adică fără găuri în obraji, chel, minus în părţile laterale, deasupra urechilor cu lobi mari, şi fără obişnuitele însemne ale sensibilităţii citibile în priviri, aşa cum mă deprinsese naşul meu că se cuvin îmblânzite căutăturile unui bărbat. Bănuiesc că forma geometrică a ţestei sale masive oferea satisfacţie sculptorului care ar fi reprodus-o. Trupul lui părea foarte robust şi trunchiul avea o tăietură tot prismatică, de bună seamă datorită marilor eforturi fizice cu care se exersase prin lagărele siberiene, timp de doisprezece ani şi jumătate. Tot acestea din urmă îi lăţiseră şi întăriseră forma palmelor, cu degete groase şi viguroase. Ascultându-l citind din teanc, la voia întâmplării, şi observând literele armeneşti de-o şchioapă, lăbărţate pe pagină, cu o caligrafie fără ezitare, apăsată (în creion chimic?), masculină şi...

29. CU PLODUL MORT ÎN BRAŢE Încăpusem fără s-o ştiu pe mâinile tâlharului Procust. Nu numai cartea mea, cum e logic s-o afirm, ci şi eu dimpreună cu ea, pentru că eram una cu cele ce scrisesem. Existau redactori şi redactori, directori de editură şi directori de editură. După zvonuri mă aşteptam la ce era mai rău. Nu a fost chiar aşa, dar nici pe roze nu mi-am culcat tâmpla. M-am înfăţişat cu voluminoasa mea dactilogramă sub braţ la singura editură din timpul acela unde se tipăreau cărţi din domeniul artelor: Meridiane. Dând ocol redacţiei cu privirile, pupilele mi s-au înţepenit asupra unui bărbat cu trăsături agreabile şi cu acel ceva conferind un aer de ‘trecut prin încercări’, ‘marcat de viaţă’, stil atât de potrivit sexului masculin pentru a-i împrumuta insului oarecare duritate stăpânită şi pecetea de ‘cunoscător al tuturor bunurilor şi amărăciunilor pe lângă care trecuse ca un izbânditor’… Cititorul a priceput din aceste puţine cuvinte cu ce fiori romantici deschisesem uşa acelei hale fără capăt, nici eleganţă, unde se înşiruiau birourile ba paralel, ba perpendicular, scorojite, pătate nu numai de resturi alimentare şi cerneală vărsată, ci şi de prezenţe umane deloc ademenitoare prin lipsa de greutate intelectuală a gesturilor, ţinutei sau căutăturilor. Nici una dintre acestea nu le zăream, ci numai aventurile înscrise pe chipul scurmat de brazde nu prea adânci, dar nici de neglijat, nu destul de proaspăt ras, cu părul blonziu suficient de căzut pentru ca fruntea-i să pară înaltă, cuib al ideilor vultureşti, şi de lung pentru ca, la capete, să se onduleze natural; cu doi-trei dinţi lipsă: să indice că alesul meu nu punea preţ pe înfăţişarea-i socială, având preocupări superioare ce îl răpeau din lumea mărunţişurilor ocupând timpul unui bărbat de rând. Aidoma unui Rett Butler, ştia...

30. MI-A APĂRUT ALTĂ CARTE Eram furios a fi fost supus la atâta pierdere de timp. Bătaia de joc răsfrântă asupra semenului, ce caracteriza relaţiile interumane în România comunistă, dezvolta multe aspecte neplăcute, dar nici unul nu mă răni aidoma celui menţionat în fraza precedentă. A-ţi face aproapele să-şi piardă timpul echivalează cu o tentativă de omor, deoarece altă viaţă nu mai avem. Experienţa nu i-a învăţat un lucru atât de elementar pe adepţii jocului: ocupându-se cu inventarea mijloacelor de a-i împinge pe alţii să-şi irosească timpul, de fapt ei înşişi şi-l risipeau, cu alte cuvinte erau şi sinucigaşi acoperiţi… Asta a făcut redactorul meu, aplicând tehnica uzuală a editurilor, din acea perioadă: ‘Amânaţi scriitorii neagreaţi. Amânaţi-i la nesfârşit. Niciodată nu li se va declara răspicat că nu vor fi publicaţi în veci. Lăsaţi-i să spere. Preocupaţi cu nădejdea, nu vor mai scrie alte cărţi ce ne-ar putea dăuna.’ După cei câţiva ani trecuţi pe lângă mine de pomană, deşi eram conştient că făurisem primul volum românesc de sinteză armenologică, în care apăreau şi contribuţii personale, mărunte descoperiri şi interpretări originale, urmă o pauză de alţi câţiva ani când nu mai avui nici un chef să mă gândesc la armenologie. Eşecul publicistic, insuficient contrabalansat de interesul arătat de ziarul “Nor Ghiank” faţă de orice tentativă a mea de a colabora cu mici contribuţii în paginile lui, se asocie altui eşec: acela de a mai putea vizita Armenia. Deşi am primit mai multe alte invitaţii. Cea de a doua fu tot una personală. Mi-a fost respinsă de la bun început. Mirat fusesem că mi se aprobase vizita făcută, nu că mi se interzicea vizita solicitată acum. Sanctitatea Sa sosind în Bucureşti, m-am sfătuit cu Ea cum să procedăm pentru a reveni totuşi acolo unde râvneam...

31. BÂNTUIT DE FANTOME Nu rareori mă bântuie imaginea a două vapoare. Ancorate la o distanţă respectabilă de ţărm, să nu stânjenească traficul, să nu pară a fi interesate de comerţul legal sau ilicit desfăşurat în port, să nu lase impresia că ar fi băgat în seamă bogata mişcare prohibită, în susul şi în josul radei, de ocolire a ofiţerilor vamali, vasele impresionau prin aceea că prezenţa lor trezea în minţile privitorilor ideea de neevitat că SE AFLAU ACOLO, neclintite. Cele două imense structuri metalice, bine întreţinute, cu aspect prosper, arborau pavilionul englez şi oblăduiau liniştea pe uscat. Aminteau cui ar fi binevoit să uite aceasta că îndatorirea tuturora era să nu tulbure pacea domnind pe meleagurile acelea. Se erijau ca nişte sperietori – o zic şi eu pe limba unui ţăran prost – pentru turci, prea deseori răsturnători ai echilibrului instituit şi păzit cu greu, şi aducători de moarte propriilor supuşi. Oraşele plutitoare englezeşti erau caraule la porţile dezordinii, de veghe aidoma pompierilor, să sperie focul. Dar focul năvălise de mult de pretutindeni. Ardeau zările. Fumul prăpădului urca până în slava lui Dumnezeu. Se clătinau ţâţânile lumii văzute, pe când adâncurile iadului exultau presimţind că în curând aveau să primească slobozire a urca pe faţa pământului să-şi arunce năvoadele asupra locuitorilor lui, pentru a-i vărsa, fără osebire, în gheena pârjolului lăuntric satanicesc. Nenorocirea aceasta ce se rostogolea dintr-o zare într-alta, smulgând vieţile omeneşti întâlnite în cale, cum ai face-o cu buruienile, din rădăcini, se numea transferul populaţiei armenilor din întreaga împărăţie, ce nu ţinea seama de calitatea, cultura, talentele, inteligenţa, nici suferinţa victimelor. Transmutarea se revărsa pe aici. Iar vapoarele pluteau pe loc, ţepene şi semeţe martore ale imensei trădări faţă de populaţia proprie, făptuită de către conducătorii ei. A fi fost de...