îN SFÂRŞIT, DRAGII MEI, am ajuns în pragul unei cotituri în viaţa noastră. După ce am aruncat priviri mai adânci sau mai superficiale asupra virtuţilor ce le-am putea avea sau pe care le şi avem, după ce ne-am obişnuit cu ele sau chiar am hotărât să le cucerim definitiv în scopul dobândirii fericirii, a venit clipa cea mare a confruntării cu noi înşine. Vom trece examenul acesta sau nu? De ce să nu-l trecem? Războaie cu sine însuşi pentru om sunt făcute. Ele reprezintă şcoala cea mai potrivită în vederea îmbunătăţirii de sine. Să luăm  informaţii de la câţiva înţelepţi ai lumii trecute asupra a ce a gândit omul în această privinţă. Marile religii şi filosofii ale vechimii au îndemnat oamenii cu cuvintele: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Acestea erau înscrise cândva pe faţada celui mai însemnat templu al Greciei antice, cel de la Delphi, şi constituiau miezul întregii învăţături a celui mai mare filosof al antichităţii: Socrate. Aceleaşi cuvinte le-a comentat un matematician şi gânditor la fel de renumit al vremurilor demult apuse: Thales. El zicea: “Ce este greu? A se cunoaşte pe sine. Şi ce e uşor? A da sfaturi altuia”. în India, tot în timpurile de odinioară, s-a zis: “E greu să te cunoşti atât de bine încât să poţi spune că eşti capabil sau nu de ceva. însă cine posedă o astfel de ştiinţă, acela nu-şi pierde cumpătul, nici când e la strâmtoare”. După aflarea îndemnului cel mai important pentru a porni la drum în căutarea fericirii, acela de a ne cunoaşte, căci fără el nu ne putem apropia de pragul liniştii, al împăcării cu noi înşine şi cu Creatorul, să dăm ascultare altui filosof, roman de data asta, când acesta ne învaţă cum să facem:“Fiecine să-şi cunoască, aşadar, firea, şi şieşi să-şi fie judecător...

23. CUM REVIN ASPIRAŢIILE DE ODINIOARĂ Cititorul îşi va aminti, dacă îi atrag atenţia, că atracţia magnetică suferită în casa familiei Hrandt şi Rose Avachian în adolescenţa mea provenea de la statuetele de artă orientală prezente cu osebire pe privazuri dar nu numai, ci pretutindeni, dacă nu neapărat indiene, ilustrând oricum budismul, religie născută în India. Să spun că trecerea lor posibilă, odinioară, prin ritualuri stranii, colective sau personale, le impregnase cu ritmuri sonore, ori derivate din alternări de lumini şi umbre, din supuneri la mişcări şi gesturi repetate sute de ani fără nici o derogare, la inhalarea unor vapori şi fum de mirodenii, sosiţi şi ei la ceasuri fără întârziere, dar nici grăbite, înveşmântându-le din cap până-n picioare într-o aureolă nevăzută ce acum emana din ele, nu mi se pare a trăda cu nici un chip realitatea. Dimpotrivă, am certitudinea că purtau cu ele, aşa cum le schimbau europenii de la un proprietar la altul, de la un colecţionar de frumos la celălalt, din mână în mână, purtau cu ele, ceva din misterele la care participaseră în calitate de obiecte de cult, de simboluri, de recipiente ale Tainei metafizice, împărtăşindu-l fiecărui ins ce avea contact cu ele, fără să piardă nimic din puterea lor magică, chiar dacă respectivele persoane nu resimţeau toate, nici totdeauna, forţa modelatoare ascunsă în metal, în lemn, în piatră. Dar adorarea lor în alte timpuri şi pe alte meridiane cât de mult le înfăşura în sufletele nemuritoare ce se avântaseră către materia lor, devenită subtilă, tot mai subtilă, tot mai rarefiată şi mai aeriană, sub povara spirituală revărsată asupră-le din inimile ce-şi legaseră nădejdile şi spaimele de ele, cu ajutorul rugăciunilor nepieritoare! Cuvintele adresate lor – cu puterea nestăpânită a cuvintelor – le preschimbaseră treptat din statuete în zeii...

24. BAGATELĂ PENTRU UN ISTORIC BLAJIN: SUREN KOLANGIAN Nu era lucru de colo pentru Sanctitatea Sa Catolicosul Vasken I să potrivească însoţitorii invitaţilor din afara hotarelor Armeniei, după limbă, fire, pregătire, obiceiuri. În cazul meu, care eram român, dacă nu stăpâneam şi franceza şi engleza, nu ar fi avut la dispoziţie decât un elev la Seminar, originar şi el din ţara noastră, şi, prin bunăvoinţă, un istoric repatriat din România: Suren Kolangian. L-am întâlnit pe cel din urmă de vreo două-trei ori, fie în calitate de călăuză, fie poftit la o ceşcuţă de cafea şi un pahar de vorbe, la Ecimiadzin. Când apărea, cu înfăţişarea sa modestă şi aparatul sovietic de fotografiat pe după gât îmi tresărea inima de o înduioşare molcumă. De ce? Fiindcă ceea ce era mai uşor de citit în personalitatea sa şi de îndată era că aveam de-a face cu un bărbat căsătorit şi cu copii, unul care-şi acceptase jugurile iubirii. Nu trăgea firul convorbirii către familia lui. Poate ar fi adus-o între subiectele noastre de discuţie dacă îi puneam întrebări ce să-l fi provocat. Dar, egoist, dorind să-i folosesc prezenţa pentru a afla cât mai multe legat de istoria, cultura, viaţa socială şi economică (mai ales) ale ţării unde mă aflam pentru prima oară, iscodirile mele nu se depărtau nici cu o iotă de aceste subiecte. Iar tovarăşul meu de plimbare, doritor la rându-i de puţină bârfă politică, răspundea cuminte curiozităţii mele, de ca şi când nici o altă preocupare nu l-ar fi zgândărit. Aceasta nu înseamnă că nu-i observam privirile de cloşcă trecând uşor, dar conştiente de ce vedeau, peste obiectele expuse prin vitrine, cu aerul acela ce voia limpede să spună: ‘Ce m-ar putea interesa de aici pentru ai mei?’ Mai ales când mi-a îndemnat paşii către...

25. O BOARE DE SUS Sunt dator cu câteva mărturisiri în acest stadiu al relatării mele. Nici când am primit comanda traducerii “Sfintei Liturghii”, nici când am fost răsplătit pentru ea prin invitarea la Ecimiadzin, nu eram pe deplin conştient de destinul ce mi se urzea fără voia mea. Nici când am ajuns acolo şi am fost întrebat ce nădăjduiam să dobândesc, pe plan cultural, din acea vizită, tot nu realizam limpede încotro eram chemat. Înfăţişarea înaintea Catolicosului Armenilor de Pretutindeni mă flata, dar nu suficient pentru a mă determina să renunţ la orice plan personal privitor la existenţa ce mă aştepta mai târziu. Mai mult, cititorul va fi poate vexat de ceea ce recunosc: mă simţeam în pielea mea în rolul ce mi se încredinţase, simţeam că mi se cuvenea. Să fi fost orbirea de a considera că suferinţa foarte timpurie provocată de întemniţare îmi aducea o recompensare de acest ordin, să fi considerat astfel deoarece m-am întemeiat încă din primele zile după arestare pe învăţătura visului faraonic veterotestamentar al celor şapte vaci slabe şi al celor şapte vaci grase, interpretat de mine şi aplicat la cele ce pătimeam drept o perioadă greu de suportat ce urma, neapărat, să fie continuată cu una plină de bucurie? Nici gând; abia acum întrevăd şi această posibilitate. Să fi fost satisfacţia că alegerea unei căi armenologice de aprofundare a orientalisticii îşi vădea roadele prin acea călătorie fructuoasă? Poate. Vedeţi că în cazul acestui răspuns sunt mai circumspect, pentru că, într-adevăr, aveam în minte, atunci când optasem pentru studiul armenologiei, că alţii înaintea mea – cercetători ai altor culturi ale unor ţări mici – fuseseră răsplătiţi cu voiajuri similare, menite să îi conducă la adâncirea cunoştinţelor. Sau era pur şi simplu o nejudecare aceea care mă făcea să mă...

26. PAMFLETISTUL De mănăstirea aceasta armenească mă mai apropie ceva, o istorie ce începe la una dintre primele slujbe pe care am izbutit s-o ocup după eliberarea din închisoare, aceea de montator la cooperativa “Arta Lemnului”. M-au întâmpinat aici mai ales femei: soţii, mame, fiice ale unor deţinuţi. Angajate necăjite ce se sprijineau una pe cealaltă cu vorba bună, cu bani de împrumut, cu zvonuri încurajatoare şoptite pe când mâinile se căutau şi se strângeau pe sub mesele de lucru, în semn că nu era totul pierdut. Printre alte colege: Şahe, o armeancă scundă, cu şolduri precum arcada unui templu, deasupra unor picioare cam scurte. Trăsăturile regulate, distribuite pe un chip oval şi cărnos, îi erau atrăgătoare. Şatenă, cu pielea albă ca spuma albuşului de ou, găzduia în ochii migdalaţi o privire şugubeaţă, de n-ar fi fost umbrită de o undă de amărăciune repede ascunsă, căci venea în contradicţie cu firea sa veselă. Mai interveneau, între tăieturile ascuţite ale pleoapelor, şi nişte lame întunecoase de cuţit, când se înfuria, niciodată pe vrun om, întotdeauna pe situaţia socială şi politică. Însă la fel de repede cum se întărâta îi şi trecea, fie că o aducea la ordine gluma altcuiva – toţi îi cunoşteau natura amabilă şi doritoare de bună dispoziţie şi o plăceau reaşezată în apele sale -, fie că singură se potolea, din cuminţenie a cugetului echilibrat. Şi ea avea secretele ei ce o împinseseră pictor la “Arta Lemnului”. Cel mai apăsător era faptul că tatăl, profesorul şi contabilul Madengian, îi fusese deportat, odată cu un grup destul de numeros de armeni naţionalişti, în Siberia. Dar pe când ceilalţi, după doisprezece ani – dacă nu şi-au dat duhul dincolo de Cercul Polar -, au revenit, părintele ei a dat bir cu fugiţii, rămânând în...