Niciodată nu a rămas întins naşul meu dacă a venit careva în vizită la el, oricât de ostenit de vârstă ar fi fost. Intrând, apucam să-l văd, poate, ridicându-se din poziţia lungit; vreau să zic că deduceam că fusese întins, aşa, îmbrăcat. Era singurul prilej de a-i simţi slăbiciunea mădularelor. Nici în picioare nu l-am găsit niciodată. Pictorul se afla în faţa şevaletului. Omul, mai ales către bătrâneţe, şedea pe marginea divanului, cu picioarele desfăcute, rotind între degete nişte mătănii mari cu bob de chihlimbar auriu, aşa cum îi văzuse în propria-i copilărie jucându-se pe armenii vârstnici. Îi făcea plăcere să mi-o povestească. Şiragul de mătănii era atât de scurt cât să-l poată ţine împrejurul încheieturii mâinii. – Uite, aşa îl învârtesc armenii toată ziua: mută chihlimbarul printre degete; neam voluptuos, îndrăgeşte formele rotunde… Le primise sau le cumpărase în Armenia. Tot de acolo venise şi cu un fes colorat bălţat, dar cu delicateţe, de care nu s-a mai despărţit; nu ştiu dacă·noaptea îl scotea. Un celebru autoportret la vârsta a treia îl înfăţişează cu acel fes pe creştet. Nu în multe rânduri l-am văzut meşterind. Deşi, am mai istorisit-o: modelul mapei “Delta” el îl făcuse, vreau să spun că îndemânare pentru lucru manual avea. Vag îmi amintesc să-l fi observat şi lucrând mape de purtat coli de desen pe stradă, pentru nevoile meseriei sale. In ziua la care mă gândesc, m-am nimerit să intru în odaie pe când se pregătea să lipească o statuetă de bronz, de dimensiuni mici, pe o bucată de minereu primită în dar în Armenia şi provenind dintr-o mină locală. Era firesc să-mi fi trezit curiozitatea obiectul ce se năştea atunci, din mâinile sale. – Figurina aceasta are o poveste stranie. Am primit cândva, de la Pallady, un vas oriental să-l...

Câteva cuvinte despre autor. Elev, între anii 1942-48, al şcolii primare Maison des Français şi al Liceului Francez din Bucureşti, student al Conservatorului Ciprian Porumbescu, la secţia regie de operă, ce tocmai se desfiinţează – apoi student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fără să o termine nici pe aceasta, deoarece, la 4 XI 1956 este arestat şi condamnat la patru ani închisoare corecţională, ani executaţi la închisorile Jilava şi Gherla, precum şi în lagărele de muncă forţată din Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni, Mihai Rădulescu a avut, de timpuriu, ocazia de a cunoaşte viaţa nu numai pe faţa ei luminoasă. Efectuând, după ieşirea din detenţie, muncile inferioare la care erau admişi cei marginalizaţi, montator de calorifere pe şantiere, hamal şi, după trecere de vreme, instructor de teatru de păpuşi – calitate în care, atenţie, debutează profesional la Casa de Cultură Armeană Stepan Şahumian -, el este readmis la studii, susţinându-şi teza de licenţă la Facultatea de limbi germanice, în 1968, fără ca, totuşi, să-şi poată susţine şi teza de doctorat, în lipsa condiţiilor politice, însă izbutind să intre în învăţământ, în cel secundar, mai întâi, şi apoi în cel superior, ca lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic, devenit, după decembrie ’89, Facultatea de Teologie a Universităţii bucureştene – unde şi astăzi predă. Un destin destul de frământat, până către o jumătate de viaţă, consemnând tenacitatea în acţiunile pe care şi le propune, consecvenţă, propensiune pentru trecerea de obstacole aparent insurmontabile. Şi o autentică, amplă capacitate de instruire intelectuală în varii domenii, de factura omului celui de al treilea mileniu. Să ţinem, oricum, seama că stăpânirea a mai multor limbi străine a fost doar condiţia însuşirii mai multor culturi, pe mai multe paliere, către construcţia unui eu umanist, îndreptat spre...

Editura Muzicală, Bucureşti – 1987 – Nu! Nu! Nu! “S-a sfârşit, pricepu Nucu Misail. Cele 203 zile şi nopţi petrecute cu descifrarea fotocopiilor după manuscris îi reveniră în minte; nu o înşiruire calendaristică, ci un efort peste puterile sale. Simţi din nou, ca în întreg acest anotimp al îndârjirii, arsura din creştet, cât o floare de piron. Încercă să alunge apăsarea nedorită. Ce-ar fi putut replica? Nu izbutea să se concentreze. O singură idee îl persecuta, sfâşietoare ca ţiuitul continuu al unei sirene defecte: trebuia să dispară, să se volatilizeze, împreună cu dosarul din faţa doamnei Didal şi să se recompună, cu gând, trup şi veşminte, la el acasă, (“Casa mea e citadela mea”, şi-l aminti vorbind pe un personaj al lui Harold Pinter…), cu memoria perfect curăţată de acest refuz opiniatru, ca şi cum răspunsul n-ar fi fost rostit nicicând, ca şi când acest apartament n-ar fi existat şi nici el n-ar fi recurs vreodată la bunăvoinţa acelei… Numai că răspunsul ei negativ fusese formulat. Starea de încordare în care aşteptase Nucu Misail timp de o lună ca ea să parcurgă manuscrisul îi slăbise nervii. Brutalitatea acelui întreit “nu” părea să se fi instalat în cameră, între el şi gazdă. Descoperind, datorită unui hazard, un manuscris austriac din secolul al XVIII-lea, îl tradusese – prima treime doar – şi intenţiona să-l pună la dispoziţia publicului. Cum îi sta în obicei să nu facă nici un pas în viaţă fără a-şi lua măsuri de prevedere, hotărâse ca, mai întâi, să-l supună opiniei doamnei Didal, o intelectuală ce i se impusese în ultimii ani prin seriozitatea cu care discuta orice problemă, prin sobrietatea remarcilor, prin calitatea judecăţii. Sosise clipa verdictului. – N-are nici o legătură cu personajul istoric. Nucu Misail îşi adună puterile pentru a...

MOTTO: Nimeni nu poate mai mult decât ştie şi nimeni nu ştie mai mult decât poate Robert Schumann

INCLESTARE (1) Lucia Pătraş se afla pe o pistă de schi, mai sus de Sinaia. Urcase aici pentru a asista la un concurs de amatori, deşi nu înţelegea nimic din performanţe sau greşeli. Printre umerii masivi proptiţi ţeapăn în faţa ei, zărea timp de o clipă zburând câte unul dintre concurenţi cu o repeziciune ce îi dădea ameţeli, auzea urletele spectatorilor unindu-se; torentul sonor o îmbăia, trecea vijelios pe lângă ea şi o părăsea, ca pe o plantă acvatică aţoasă şi încăpăţânată a nu se lăsa smulsă din rădăcini. Ar fi vrut să se bucure ca ceilalţi, dar nu ştia cum, nici de ce. , constată încă o dată, cu sufletul ostenit, aşa cum o făcuse de mii şi mii de ori într-o existenţă ‘de aproape jumătate de secol’ (aşa îşi denumea cei patruzeci şi doi de ani scurşi de când se născuse), cu sufletul ostenit de atât de multe ‘rămâneri în urma generaţiei sale’. ‘Rămânerile în urmă’ erau deosebirile de gusturi, de distracţii, de fel de a se purta. Ar fi vrut să-i placă şi ei sportul, ca tuturora, de pildă. O nenorocire trăită la şaisprezece ani o îndepărtase de această preocupare pentru totdeauna. Abia intrase la şcoala normală, prin mijlocirea unor sacrificii ale familiei sale ale căror amintiri o îndurerau. Fusese fericită făcând pasul decisiv către profesiunea de învăţătoare – tot ce cunoştea mai nobil pe pământ. Într-o zi din miezul iernii, pe când se afla cu colegele de clasă în nouă sală de gimnastică a liceului, profesoara primise vizita unei persoane necunoscute lor. Le ceruse elevelor să se odihnească întinse pe pântec, cât discuta dumneaei cu străina. Clădirea fiind nouă, nu era perfect uscată. Când primiră porunca “Drepţi!”, Lucia se ridică bolnavă. Se vindecă; peste doi ani recidivă. Nu mai folosi decât un...