– Mi-a aparut alta carte

30. MI-A APĂRUT ALTĂ CARTE

Eram furios a fi fost supus la atâta pierdere de timp. Bătaia de joc răsfrântă asupra semenului, ce caracteriza relaţiile interumane în România comunistă, dezvolta multe aspecte neplăcute, dar nici unul nu mă răni aidoma celui menţionat în fraza precedentă. A-ţi face aproapele să-şi piardă timpul echivalează cu o tentativă de omor, deoarece altă viaţă nu mai avem. Experienţa nu i-a învăţat un lucru atât de elementar pe adepţii jocului: ocupându-se cu inventarea mijloacelor de a-i împinge pe alţii să-şi irosească timpul, de fapt ei înşişi şi-l risipeau, cu alte cuvinte erau şi sinucigaşi acoperiţi…

Asta a făcut redactorul meu, aplicând tehnica uzuală a editurilor, din acea perioadă: ‘Amânaţi scriitorii neagreaţi. Amânaţi-i la nesfârşit. Niciodată nu li se va declara răspicat că nu vor fi publicaţi în veci. Lăsaţi-i să spere. Preocupaţi cu nădejdea, nu vor mai scrie alte cărţi ce ne-ar putea dăuna.’

După cei câţiva ani trecuţi pe lângă mine de pomană, deşi eram conştient că făurisem primul volum românesc de sinteză armenologică, în care apăreau şi contribuţii personale, mărunte descoperiri şi interpretări originale, urmă o pauză de alţi câţiva ani când nu mai avui nici un chef să mă gândesc la armenologie. Eşecul publicistic, insuficient contrabalansat de interesul arătat de ziarul “Nor Ghiank” faţă de orice tentativă a mea de a colabora cu mici contribuţii în paginile lui, se asocie altui eşec: acela de a mai putea vizita Armenia. Deşi am primit mai multe alte invitaţii.

Cea de a doua fu tot una personală. Mi-a fost respinsă de la bun început. Mirat fusesem că mi se aprobase vizita făcută, nu că mi se interzicea vizita solicitată acum.

Sanctitatea Sa sosind în Bucureşti, m-am sfătuit cu Ea cum să procedăm pentru a reveni totuşi acolo unde râvneam să muncesc. Îi împărtăşisem aspiraţia de a înfăptui prima monografie din lume a miniaturistului medieval Toros Roslin, cel mai de seamă pictor de manuscris armean, precum de a efectua pregătirea necesară redactării unei alte monografii: a poetului din veacul al XI-lea Grigorie din Nareg, de bună seamă unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, din toate timpurile.

Următoarele invitaţii avură acelaşi rezultat.

Am ajuns la concluzia – ceea ce se petrecu foarte târziu, după apariţia însăşi a “Civilizaţiei” – că invitaţia trebuia trimisă prin Biserică, de care fusesem angajat la Institutul Teologice de grad universitar imediat după întoarcerea mea din Armenia. Aveam naivitatea să cred că Ea se afla în spatele meu, susţinându-mă: cu un astfel de argument mă îndemnase caldul prieten Episcopul Dirayr Mardichian să nu ezit când decisesem să lucrez pentru Biserica Ortodoxă Română: – “Dacă nu vei avea Biserica îndărătul dumitale, cine te va apăra? Cine te va sprijini? Cine îţi va sta alături la ananghie? Eu mă jucam în praf în satul nostru când a venit un călugăr de la Ierusalim, căutând băieţi să-i ia la Seminarul de acolo. M-am dus plângând la ai mei, să mă lase şi pe mine. Şi m-au lăsat. Deoarece am învăţat bine şi eram ascultător, acest Seminar, la absolvire, m-a trimis la Ecimiadzin, să-mi continui studiile. M-am călugărit, am fost uns arhimandrit, apoi Episcop. Dacă nu era Biserica, cine mă împingea şi mă ţinea în braţe?” Era foarte convingător.

Sanctitatea Sa se supuse încredinţării mele, desigur că zâmbind în sinea Ei, şi-mi expedie – ceea ce numai eu n-am aflat atunci – o altă invitaţie pe noua adresă. După câteva săptămâni, am fost rugat, printr-un funcţionar clerical, să împrumut şefului acestuia, de care depindeam şi eu, cartea privitoare la Armenia, apărută de curând. I-am dus personal, onorat, unul dintre ultimele exemplare pe care le aveam şi i l-am dăruit cu autograf gongoric şi redundant.

Curios, revenind toamna la cursuri, mi-am făcut drum pe la biroul său, să-i smulg părerea privitoare la ce izbutisem să adun pe hârtie din masa celor studiate. Am aflat că se găsea în Armenia…

Când am avut prilejul de a-l revedea pe Catolicos încă o dată la Bucureşti, m-a întrebat de ce nu am dat curs invitaţiei pe care mi-o expediase prin Biserică ci o cedasem altcuiva. Abia atunci am priceput că invitaţia mea îşi schimbase, ca prin minune, destinatarul.

Dar iată că graba m-a determinat să sar etapele: vorbesc despre dăruirea unei cărţi încă neajunse la tipar…

Prezentarea studiului găsit mai sus în acest volum “Un mesaj yoghin…” , la Asociaţia Orientaliştilor din România, a stârnit valuri. O cercetătoare a artelor vechi creştine, la încheierea paginilor citite, a contrazis vehement poziţia adoptată de mine. Un domn necunoscut mie, care s-ar fi zis că era familiar acelui mediu şi că avea un cuvânt greu în domeniu, îmi luă apărarea cu argumente foarte solide, opunând ridicării de ton la care recurgea patetica acuzatoare o ţesătură de lămuriri deduse din istorie, ca şi din filosofia yoghină, din dogmatică, din definiri ale culturii. Teoria mea suna foarte rotund pe buzele sale, pe când femeia o sărăcise şi o redusese la câteva elemente uscate, moarte, nelegate între ele. Mai exact, nu fusese interesată de teoria mea, ci să-mi închidă gura, odată cu deschiderea gurii dumisale. Ea încercase să repete aceeaşi tactică şi faţă de venerabilul meu apărător; dar cum acesta câştigase în timp încrederea tuturor celor prezenţi, răbufnirile cu care voia dumneaei să-l întrerupă se stingeau de la sine. Îşi pierdea audienţa văzând cu ochii, iar grupuleţul ce o înconjurase iniţial cu simpatie, cu confirmări şi murmure, se rări cu repeziciune, membrii lui pierzându-se în distribuirea dezorganizată a celorlalţi ascultători, depărtându-se de ea, lăsând-o izolată.

Nu-mi venea a crede că-mi găsisem un atare avocat. Ca să fiu mai aproape de adevăr, nu-mi venea a crede că izbutisem să conving pe cineva până la a-l determina să pună atâta suflet întru sprijinirea ideilor mele şi să desfăşoare atâta ştiinţă pentru asta. Când fură rostite cele din urmă cuvinte ale sale şi sosiră, abia auzite, şi confirmările sugrumate ale celei contrazise, un val de entuziasm provenind de la cei de faţă, abia acum trezit tocmai de acea controversă, se revărsă asupră-mi. A fost efectiv o năvală a majorităţii observatorilor, veniţi să mă felicite şi să-mi strângă mâna. Hrandt, dacă ar fi fost prezent, avea de ce să fie mândru: era rezultatul încrederii şi obstinaţiei lui în a mă încuraja.

Niciodată până atunci, nici de atunci înainte, nu am interesat atâtea suflete. Când publicul, alcătuit din respectabili oameni de studiu, mă lăsă, în sfârşit, să-mi trag răsuflarea, se apropie şi vorbitorul ce-mi ţinuse partea cu îndărătnicie.

Avea o carură prismatică, părul oarecum rărit, o gâfâială pe când vorbea (o băgasem de seamă în cursul altercaţiei). Purta ochelari cu ramă de baga parcă, pe care-i scotea mereu; cred că-i folosea doar pentru citit. Figura sa respira inteligenţă şi stăpânirea unei mari cantităţi de informaţii culturale. Era un intelectual sută la sută şi am fost profund flatat când l-am auzit spunându-mi: – “Nu are dreptate.” La pronunţarea numelui meu, drept răspuns acelui: “Vă felicit” , al lui, însoţit de strângerea hotărâtă a mâinii mele, la care a adăugat: “E un material bine susţinut cu toate elementele istorice necesare pentru a fi foarte convingător” , el se prezentă: “Constantin Daniel” . Numele nu-mi spunea nimica, eu aflându-mă de foarte puţin timp între orientalişti.

Începui să mă încurc în mulţumiri smerite, întruna bălmăjite, până ce mă întrebă dacă nu ieşeam şi eu din sală. Ajunşi în faţa Muzeului de Istorie a Oraşului Bucureşti, unde susţinusem comunicarea, se interesă încotro o luam. Drumul nostru era comun, pe bulevard în sus (spre deosebire de titlul primului meu volum de nuvele: “Pe bulevard în jos” ). Şi soţul meu începu să vorbească. Aşa debută o cucerire a mea ce nu fu curmată decât de nedreapta sa moarte survenită peste ani.

Era psihiatru. Fusese asistent universitar. Dat afară din învăţământ şi cu practica profesională interzisă, rămas o bună bucată de timp fără venit, găsi în cele din urmă o slujbă: aceea de secretar al Societăţii Filologice. Avea enorm de mult răgaz la servici. Poate că asta şi dorise, fără s-o ştie cu precizie, pentru întregirea cunoştinţelor sale în direcţia limbilor moderne şi clasice. Profund credincios, ortodox practicant, se orientă către asimilarea limbilor semitice şi a celei egiptene. Prin mijlocirea lor, pătrunse în universul vechilor civilizaţii din bazinul mediteranean.

– Unde aţi găsit manuale pentru învăţarea tuturor acestor limbi? Unde aţi găsit gramatici, dicţionare? m-am interesat îndată, având experienţa mea proprie amară când cu strădania zadarnică de a învăţa grabar .

– Unele – adevărat, cam învechite şi nu totdeauna sigure – le mai dibuiam prin bibliotecile noastre publice importante. Pentru a progresa, după o perioadă de acomodare, a trebuit să intru în corespondenţă cu edituri, autori contemporani, librării, marile biblioteci universitare de aiurea. Noroc că funcţia îmi punea la dispoziţie o multitudine de reviste filologice din numeroase ţări, privitoare la toate chestiunile lingvistice imaginabile, ce ne soseau în cadrul schimbului internaţional de periodice şi rămâneau nerăsfoite cu zecile de ani. Ele îmi ofereau informaţiile orientative necesare. Pentru mine, învăţarea constituia şi un mijloc de temperare a nervilor – răspunse el unor priviri interogative ale mele, de bună seamă într-atâta de expresive încât pricepu că se refereau la enormul său consum de energie, pe care nu izbuteam a-l înţelege. Aveam destule de plâns , continuă, şi viaţa mă zguduise fără cruţare; fusesem smuls dintr-o carieră în plină ascensiune, vegheată şi susţinută cu seriozitate; cunoscusem spectrul foamei, spaima de rămânerea pe drumuri, a răspunderilor familiale apăsătoare, aproape de nerezolvat. Soţia mea a fost arestată în două rânduri, împreună cu fraţii săi. Adevărat că a fost eliberată ulterior, ea singură, însă trauma ridicării ei de acasă, nesiguranţa asupra viitorului, a libertăţii personale chiar, reprezentară suficiente motive pentru distrugerea echilibrului până şi al celui mai calm om, cum mă consideram. Mă-nţelegeţi de ce m-am năpustit cu atâta sete asupra învăţăturii… şi de ce aceasta s-a dirijat ca de la sine către zone cât mai depărtate de aria imediatului, de orice mi-ar fi putut aminti de grozăvia prezentului pe care-l trăiam cu toţii. Oamenii nu ştiu că munca învăţării poate fi un admirabil panaceu.

Cele ascultate mă zdrobeau sub ineditul şi greutatea lor. Un al doilea simţământ ce mă copleşea era stârnit de neaşteptatul confesiunii, complet nemeritată de mine, pentru care îi purtam o recunoştinţă adâncă celui care până cu o jumătate de ceas în urmă fusese un necunoscut pentru mine, care nu însemnam nimic în cercul de studioşi de unde veneam neatenţi, cu pasul greu şi nesigur, pe trotuarul înserat. Treceam pe lângă copacii de după universitate, unde, înainte de a fi fost eu student prima dată, se adunau mii de vrăbii, fenomen neexplicat ce s-a perpetuat până ce au fost tăiaţi arborii. Brusc, îmi reveniră în amintire gureşele de odinioară şi, cu o încărcătură superstiţioasă primitivă, îmi trecu prin minte că păsăretul acela se grăbise să mă vestească atunci asupra bucuriilor pe care urma acum să le am pe locurile rămase pustiite de pomi, dar încărcate cu ciripitul lor fantomatic, prevestitor de roade.

Pentru a rămâne credincios sincerităţii datorată în nişte pagini cum sunt cele de faţă, voi mărturisi că nu ştiu exact cât din cele de mai sus mi-au fost încredinţate atunci de către doctorul Daniel şi cât mai târziu, după o mai îndelungată obişnuire unul cu celălalt. Dar chiar dacă s-a amânat cu puţin timp revelarea lor, spiritul acestora fu prezent între noi încă din primele clipe. De aceea prietenia noastră dobândi un caracter total de la bun început. Acesta constitui temelia durabilităţii şi a rezistenţei ei. Nu a existat de atunci înainte nici o împrejurare când să îmi anunţ vizita şi să fiu amânat, ori refuzat. Menţionez asta deoarece medicul rămăsese acelaşi om al studiului, la fel de ocupat, cu atât mai mult cu cât acum funcţiona ca neurolog la policlinica Batiştei, ceea ce-i răpea pe puţin nouă ceasuri zilnic, cu deplasare cu tot, şi îi mai era şi casa invadată de câţiva pacienţi trataţi la domiciliu. Pe cei din urmă îi primea cu zgârcenie, străduindu-se să-şi apere timpul dedicat activităţilor de creaţie sau de dobândire de noi cunoştinţe, dar de alungat nu o putea face.

Într-o recenzie a uneia dintre cărţile sale, am încercat să-l descriu, cum îl întâlneam, copleşit de osteneala nopţilor nedormite, cu prilejul convorbirilor noastre aride, ca tot ce ne preocupa, cu pleopele căzându-i din când în când în timpul discuţiei, pentru a fura stării de trezvie câteva clipe ale unui somn ce-i lipsea de multă vreme şi a cărui absenţă devenise endemică.

Începusem şi eu să am atari fugi din concretul realităţii, la facultate, pe parcursul orelor de seminar, când apucam să pun studenţilor o întrebare şi, cu ochii împăienjeniţi întredeschişi şi abia susţinându-mi pleoapele la o distanţă minimă una de cealaltă pentru a nu fi furat prea tare de cele văzute, apucam să numesc pe careva pentru a-mi da răspunsul aşteptat, dormind apoi în timp ce tânărul se căznea să lege câteva fraze, fără să-mi pierd simţul critic cu ajutorul căruia mai puteam chiar şi cenzura cele rostite de el, pentru ca, din nou, să-mi revină conştiinţa şi să pot trece la următoarea întrebare. După exercitarea tehnicii acesteia de intrare ca în transă hipnotică în cursul desfăşurării unui dialog nu mai îndelungat de trei-patru replici produse de fiecare participant, mă simţeam suficient de înviorat pentru a deschide ochii ca lumea şi a-mi reveni.

Aşadar, cunoşteam suferinţa egiptologului din propria-mi experienţă, ceea ce înseamnă că eram şi mai apropiat de el. Îl cruţam cât îmi stătea în putinţă şi îmi răream vizitele, făcându-le dependente de ritmul apariţiei câte unui studiu nou pe care-l scrisesem, pentru a i-l aduce cu dedicaţie, studiu ce vedea lumina tiparului mai ales prin revistele teologice, unde aveam asigurată înscrierea în cuprins. Dar tocmai pentru că aceste apariţii începuseră a se îndesi, ivindu-se cel puţin o dată pe lună, profitam să-l văd pe psihiatrul filolog pentru a-mi reîmprospăta curajul şi energia.

Desigur, căutam şi găseam în el o confirmare a propriilor mele eforturi către îmbunătăţire. Să nu uităm că acum înaintam pe un teren unde Hrandt nu mă mai putea îndruma cu siguranţă pe cele ce m-ar fi învăţat, pictorul nefiind, oricâtă bunăvoinţă avea, un erudit, ci rămânând un autodidact intuitiv, cu un gust estetic impecabil.

Ei bine, doctorul C. Daniel, după publicarea unei cărţi în colaborare, despre psihosomatica feminină, îşi începu seria fără capăt a scrierilor despre civilizaţiile moarte din bazinul mediteranean, ce i-au asigurat popularitatea.

Pomenind eu necazurile pricinuite de “Artele vechi armene de la începuturi până în veacul al XIV-lea” , m-a întrebat de ce nu îndreptam cartea pe ici, pe colo, în sensul preschimbării ei într-una despre civilizaţia armenilor.

Dezamăgirea ce îmi înceţoşase ani de-a rândul amintirea acelei scrieri şi repulsia faţă de editura ce mi-o provocase îmi trecură ca luate cu mâna: – “Schimbi editura. E simplu.”

M-am concentrat puţin asupra elementelor noi ce ar fi trebuit să fie introduse pentru a da seama nu de artele vechi, ci de civilizaţia veche şi nouă, mi-am reluat adâncirea bibliografiei, am conspectat iarăşi, m-am scuturat de fixaţia religioasă legată de acel text de altcândva. M-am străduit să am o viziune proaspătă şi se pare că schimbarea la faţă mi-a izbutit, pentru că redactorul seriei în care solicitam să fiu şi eu publicat de Editura Sport-Turism, alături de doctorul C. Daniel, nu făcu obiecţii esenţiale nicăieri pe parcursul lucrării.

Am fost înscris rapid în planul pe anul următor, dar când să intre acesta în producţie, mi s-a spus că între Armenia şi U.R.S.S. interveniseră oarecari neînţelegeri şi nu era momentul propice apariţiei unei monografii despre Republica Socialistă Sovietică Armenia. Am profitat de faptul că şeful de secţie de la Editura “Univers”, sub conducerea căruia publicasem fără cazne două traduceri, fusese numit într-o poziţie superioară în lumea editurilor, la “Sinteze”. M-am înfăţişat lui şi m-am plâns de cele ce sufeream. Un telefon, o glumă, o rugăminte şi… trecând un nou plan fără nici o schimbare în soarta manuscrisului meu, acesta apăru în sfârşit.

Întârzierea măsura zece ani din viaţa mea şi aşa scurtată de temniţe, de muncile de necalificat şi de reluarea faultăţii.

Poate că această apariţie editorială mi-a adus un dar îndelung râvnit, din partea lui Hrandt, poate altul să fie motivul pentru care l-am meritat. Nu-l dorisem întru îmbogăţire, nici pentru satisfacerea cine ştie cărui capriciu; aveam nevoie de un aparat fotografic cu lunetă, cum introduseseră pe piaţa românească sovieticii, mi-era necesar în vederea revenirii în Armenia, pentru crearea unei arhive personale de fotografii, în conformitate cu necesităţile aspiraţiilor de cercetător al artelor vechi armene, proiect la care nu renunţam să mă fi şi tăiat cenzura bucăţele!

Obsedat, am vorbit mereu despre tânjirea după acel aparat, am vorbit până când, fără să-mi fi dat seama ce făceam visând cu glas tare, răpit cum eram, naşul m-a întrebat ce preţ avea. Şi m-am pomenit cu banii strecuraţi în pumnul meu strâns de jenă. Dar îmi era naş, vorba lui Rose, iar de aparatul fotografic aveam nevoie…

Cum l-am cumpărat, am adăugat, din economiile mele, sumele necesare şi casa mi s-a mărit cu un laborator foto, situat în sala de baie comună. Am găsit – lucrul mă stupefiază încă: de câte ori doresc să învăţ o meserie, se oferă câte cineva care sare în ajutorul meu cu entuziasm… – o bătrână responsabilă a unei unităţi a cooperativei “Fotografia”, care m-a învăţat tot ce aveam nevoie să ştiu, şi am pornit a mânui în fel şi chip aparatul foto şi pe cel de mărit, până ce revista “Manuscriptum” mi-a publicat nişte clişee reprezentând sculpturi din cimitirul Bellu, printre care, ţin minte, un basorelief: “Maica Domnului Adormită” de Paciurea; bineînţeles, fără a-mi menţiona numele sub ele, deşi aceasta fusese condiţia cedării lor, că plata oricum nu fusese discutată.

Fericit de zestrea mea de armenolog, de îndată ce a sosit vacanţa de Crăciun m-am repezit la prietenii din Târgu-Neamţ, unde îmi petreceam de vreo şaptesprezece ani toate lunile îngăduite odihnei profesorilor. De data asta o făceam mândru de mine, să le arăt că nu eram un simplu belfer, ci un ‘savant’ preţuit de indivizi cu greutate. I-am povestit, pentru întâia oară, domnului Cozma, dascălul bisericesc, amicul meu, ce fructe rodise călătoria mea în Armenia, despre traducerea “Sfintei Liturghii” realizată mai demult, despre radiocasetofonul cu care mă onorase Sanctitatea Sa, pentru ‘meritele’ mele, iar acum avea în faţa ochilor aparatul de fotografiat cu lunetă, cu care mă dotase pictorul armean, susţinătorul şi naşul meu.

Cinstit vorbind – ţinând seama de ce s-a întâmplat ulterior -, nu sunt prea sigur pe cele istorisite de mine, mai ales pe capacitatea mea de a mă fi făcut crezut, ba chiar de a mă fi făcut înţeles de către prietenul meu septuagenar. Istorisirile mi le desfăşuram şi reveneam asupra lor, datorită întrebărilor lui mereu reînnoite, în faţa unui clasic pahar de vin umplut cu multe repetiţii. Amfitrionul mi le întrerupea cu minunate băsmuiri moldoveneşti în duhul lui Creangă, talent caracterizându-i pe destui humuleşteni (cu acestea mă şi cucerise pe timpuri…). Cert este că eu naram entuziasmat, iar el confirma cu hohotul cald şi prietenesc la colţurile gurii. Apoi am revenit în Bucureşti.

De îndată ce sosi vara, m-am reîntors în Târg. Nu am mai cărat cu mine lădiţa metalică spectaculoasă conţinând aparatul minune.

Agapele noastre se desfăşurau mai ales serile, când revenea prietenul gazdă de la restaurantul de peste drum de biserică, unde-l cărau evlavioşii doritori de câte o convorbire duhovnicească mai de taină, ca încheiere a tumultului păcătos al zilelor. Care va să zică, atunci când apucam să-l văd şi eu pe domnul Vasile Cozma, era îndeobşte ‘făcut’, cum se zice, ‘matolit şi făcut bine’.

Atât de ‘bine’ încât, într-o bună seară, îmi încredinţă o spovedanie completă, plină de bună dispoziţie şi antren.

-M-a căutat sectoristu’, dom’ profesor! M-a căutat şi m-a-ntrebat dacă preferam o zi sau alta ca să mă văd mâine cu securistul ce răspunde de Târg la Securitatea din Piatra. “Mâine” adică a doua zi, că s-a-ntâmplat demult. Cum n-aveam preferinţe şi nici nu mă luase la trei păzeşte, m-am întâlnit ziua următoare cu colonelu’, într-un apartament de bloc, unu’ gol, fără repartizare. M-a-ntrebat de viaţă, de una, de alta, că ce mai fac şi că cine-i profesoru’ care vine la mine an de an. – “Eeeeh, nu-l cunoaşteţi?” m-am mirat; “e om mare în Biserică, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Mai toţi băieţii noştri din Târg sunt studenţii lui.” – “Şi ce-nvârteşte pe-aici? N-a găsit prieten mai bun ca matale? Nici măcar nu sunteţi leat!” – “Nu suntem.” – “Păi, vezi…?!” Şi i-am spus, dom’ profesor, ce om de seamă sunteţi, că vă preţuiesc şi în U.R.S.S. – ştiţi că la noi asta-i problema, că de-acolo vin spionii şi eu bănuiam că aia-l interesa – şi că v-au dat tot felul de aparate, v-au chemat acolo la Radio Erevan şi v-au învăţat…” – “Bine”, mi-a zis. M-a-ntrebat dacă voiam să lucrez cu ei. Am dat din cap: – “Cu plăcere.” – “Atunci ‘Cezar’ o să te cheme pe numele conspirativ, mi-a zis ca Iisus lui Simon, şi cu ‘Cezar’ o să semnezi scrisorile pe care mi le pui în cutia poştală cutare.” Auzi, dom’ profesor, au şi cutie poştală la apartamentul nelocuit; acolo se depun informările! Auzi, nu cumva să-i povesteşti nevesti-mi, că mi-a cerut ca dânsa să nu afle. Dar mi-a scăpat un cuvinţel de faţă cu ea şi mi-am aprins paiele-n cap…!”

De mult nu-l mai auzeam. Veselia lui era molipsitoare. Era absolut inconştient de ce îmi făcuse. Nu ştia că mă aruncase la lei. Socotea totul o năstruşnicie pe măsura unui şolticar ca el şi moldovean hazliu. Numai să fiu anchetat nu aveam nevoie! Eu, fost deţinut politic, să mai fiu şi bănuit de spionaj în favoarea sovieticilor…

M-am sfătuit cu mine însumi ce era de făcut. Să plec a doua zi, după cum mă îndemna scârba de el şi de mine, însemna să-i dau dreptate de a mă fi turnat: fuga mă vădea vinovat de ceva. Am mai zăbovit o săptămână şi abia după asta am pornit-o să-mi închei vacanţa aiurea.

Adaug, pentru ca întâmplarea să aibă un sfârşit, că, într-o bună zi, peste vreun an-doi, colonelul a venit să bea cu el din vinul lui, acasă. Când s-a înapoiat din târg doamna Cozma şi a dat cu ochii de ăl cu care i se-nhăitase soţu’, s-a repezit la ofiţer c-o falcă-n cer şi alta-n pământ, ca o adevărată urmaşă a lui Ştefan Vodă, urlând cât o ţinea gura că-l reclama la toate nivelele că făcuse din boşorogu’ făr’de minte o iudă şi “ăla e atât de prost că a-mpânzit întregul Târg cu vestea că s-a ajuns, iar acum îl pândesc pe la colţuri care mai abitir ca celălalt să-i deie cu bâta la mir când e mai tare afumat!… Aşa că ştiu eu ce să spun că cine-i de vină dacă dă trenu’ peste el sau moare de cataclismă de orice fel!…”Temându-se de consecinţele deconspirării ce avusese loc, colonelul i-a dat drumul lui ‘Cezar’, de gura nevesti-si. Şi nu peste mult, cel din urmă, de necaz că nu mai era nimeni şi nimic, a şi murit niţel.

În ce priveşte filarea mea, colonelul se dovedise mai deştept decât informatorul lui şi n-a dat curs turnătoriei împotrivă-mi, făptuită de prietenul meu cel bun.