12. CĂDEREA ÎN ISPITĂ Nu se putea deloc adapta noului sistem de viaţă, deşi, cuminte şi ascultător, şi-a asumat cu bărbăţie rolul recent încredinţat lui (doar intenţionase să joace toată viaţa ‘roluri’, că se pregătea pentru a deveni actor, Hrandt acela!…). Nu era făcut să stea la porunca muşteriilor, nici să socotească din zori până-n noapte câţi bani au intrat în casă, ce mărfuri riscau să se epuizeze şi necesitau a fi aduse iar, care dintre ele nu interesau pe nimeni şi nici în ruptul capului nu era cazul să mai fie cărate până la dugheana lor. Timiditatea îl ajuta să-şi menţină permanent un zâmbet pe figură: el îi ţinea loc de paravan; îndărătul lui îşi ascundea imposibilitatea de a comunica direct cu semenii, de a li se încredinţa, de a-şi afişa fie dispreţul pentru preocupările lor – şi, pe primul loc între ele, propriile sale ocupaţii actuale -, fie totala indiferenţă pentru situaţia materială personală, indiferenţă ce l-ar fi putut îndemna, într-o clipă de uitare a intereselor imediate ale sale şi, mai ales, ale familiei ce depindea acum de el, să arunce şorţul de pe piept şi brâu departe de sine şi, vorba românului, să-şi ia tălpăşiţa, făcându-se nevăzut. Acelaşi zâmbet îi oprea pe străini să fie indiscreţi, să-l iscodească asupra planurilor de viitor, asupra situaţiei studiilor sale îngrijorătoare, fiindcă nu-şi încheiase cursurile liceale, pe scurt, asupra felului în care înţelegea să-şi câştige pâinea restul vieţii. Totuşi, poziţia sa îndărătul tejghelei din Balcic avea şi nişte avantaje. Datorită acestui comerţ, ai săi aveau ce mânca. În anul 1922, familia trecuse printr-o păţanie dintre cele mai potrivnice unor inşi în situaţia lor, al căror statut social nu era limpede croit în ţara adoptivă. Sosind la Balcic, femeile familiei îşi reluaseră munca la fabricarea de...

CEL CARE CREDE că este singurul frumos, singurul inteligent, singurul capabil, singurul vrednic, singurul priceput, singurul norocos, singurul apreciat, nici una dintre acestea nu este. La fel, cel care crede că le poate rezolva pe toate, că toţi au nevoie de sfatul său, că nimic nu este dus la bun sfârşit fără implicarea sa, în toate se înşeală. Toţi suntem de prisos, dacă ne gândim câte inteligenţe nu şi-au găsit încă folosirea, de cugetăm la câte feţe chipeşe n-au fost încă luate în seamă, dacă ţinem socoteală de câte curajuri încă nu au fost chemate să cucerească viitorul, dacă evocăm numărul talentelor care încă nu şi-au dat măsura… Deşi nimeni şi nimic nu sunt de prisos,  pentru că astfel este alcătuită existenţa ca fiecare fir de păr să fie util, ca şi fiece fir de nisip… Totuşi, în comparaţie cu ceilalţi mai buni, mai profunzi, mai dibaci, mai dotaţi decât noi, cine să ajungă a gândi că, în absenţa noastră, rosturile lumii nu şi-ar atinge scopul dacă el ar lipsi din simfonia muncii, cu alte cuvinte, cine să se înşele atât de mult încât să creadă că are vreo importanţă de există sau nu?… Dar locul pe care îl ocupăm pe pământ nu numai că este original, dar e bine ocupat de noi, în genere; mai ales dacă-l ocupăm cu simţ de răspundere. Mama este unică în cele ce face pentru copilul ei. Tatăl, de asemenea. Profesorul, birjarul, medicul, croitorul, inginerul, ostaşul, muncitorul, marinarul, mecanicul unui tren, excavatoristul, şoferul unei limuzine, zarzavagiul, geologul şi plugarul, politicianul, tractoristul, chirurgul şi diplomatul, preotul, mai ales preotul, toţi avem un rost şi-l onorăm după priceperea şi bunăvoinţa noastră. Să fie acesta motiv de mândrie, ori şi mai rău: de fudulie? Şi dacă priceperea cu care ne onorăm...

DUMITRU LUNGU, în lucrarea sa de memorialistică LUPTE ŞI TEMNIŢE, publicată recent de editura mea, face următoarea  evocare a unui medic ce rămâne, mijlocind scrierea sa, pildă de milă faţă de semeni. Or, aceasta fiind tema convorbirii de astăzi – mila – , e potrivit să vă citesc şi dumneavoastră cele două pagini la care mă refer. în anul 1948, mă găseam la închisoarea Aiud. Datorită unor împrejurări favorabile urma să fiu pus în libertate. Aveam posibilitatea, prin mijlocirea unei hârtii semnate în alb, să scap din închisoare câţiva camarazi. între cei pe care îi puteam salva, era şi doctorul Uţă. El reprezenta unul dintre oamenii pe care-i stimam şi-i admiram, pentru că era oricând gata să se jertfească pentru binele altora. Din pricina regimului din închisoare, unde se găseau mii de oameni, mulţi dintre deţinuţi înnebuniseră, iar alţii erau pe cale să înnebunească. Toţi aceştia erau separaţi în secţii unde se aflau camere comune şi cu un regim ceva mai îngăduitor. Cel care se îngrijea de aceştia, cel care îşi dădea hrana lui primită ca de oricare deţinut, de la închisoare, era domnul doctor Uţă. Cum se îmbolnăvea cineva în penitenciar, fie deţinut, fie gardian, doctorul Uţă era prezent. Dacă cineva, chiar şi din familiile gardienilor cădea la pat, singura speranţă era doctorul Uţă. Acela care dădea totul pentru bolnavi, că erau oameni buni său răi, hoţi sau cinstiţi, angajaţi ai administraţiei sau victime, era doctorul Uţă. Tot ce făcea era din dragoste pentru om. Permanent, în geanta în care-şi ducea puţinele medicamente pe care le avea  şi pe care numai el ştia cum le dobândea prin cunoştinţele sale, prin insistenţele lui, se găsea, pentru cei bolnavi, pentru prieteni sau duşmani, pentru oameni, şi câte o bucată de pâine ruptă, de cele mai multe ori,...

14. VĂ ESTE FRICĂ DE MINE? Ieşind din închisoare, pe măsură ce încercam să-mi găsesc o slujbă, mă străduiam şi să-mi reiau relaţiile umane de amiciţie cu care mă mângâiasem înainte de condamnare. Această tentativă din urmă, departe de a o face cu toate familiile şi persoanele pe care le agreasem sau de care fusesem simpatizat anterior, am săvârşit-o extrem de selectiv, mărginindu-mă doar la inşii însemnând efectiv mult pentru mine şi posibil a fi fost socotiţi şi pe mai departe nişte îndrumători. Nu atârna interesul meu în această triere, ci interesul lor: deoarece a-i frecventa putea fi periculos pentru dânşii; depindea de cum aprecia Securitatea întrevederile lor cu mine, un fost condamnat politic. Astfel de ezitări şi procese de conştiinţă se datorau hotărârii mele decurgând din meditaţia asupra celor petrecute în anii de până atunci. Luasem decizia definitivă – cu greu transgresez şi astăzi în chip deliberat acest obicei – de a nu mai călca în destinul nimănui, conform formulei găsite, plastic şi sentimental satisfăcătoare. Nu aveam timp să dezvolt la telefon tema eventualelor dezagremente ce i le-ar fi putut aduce oricui acceptarea unei vizite a mele (pe care o solicitam) – ceea ce s-ar fi potrivit unui dialog desfăşurat între patru ochi (şi un microfon), în apartamentul omului. Mă simţeam dator să pun numai întrebarea cheie şi să obţin la telefon răspunsul limpede şi grabnic: – Am ieşit din închisoare. Doresc să vă revăd. Socotiţi că mă puteţi primi în casă? Reacţia uzuală şi idioată era: – Din moment ce spuneţi că funcţionaţi undeva… Atât de îndatorată devenise mintea celor mai inteligenţi dintre noi faţă de optica noii societăţi, conform căreia serviciul de cadre al slujbei tale răspundea de comportarea ta socială şi de onorabilitatea ta. Cetăţenii noştri aveau creierele spălate de orice rest...

PUTEREA DE A IERTA ne vine dintr-o stăpânire de sine  bărbătească ce constituie una dintre cele maid e seamă podoabe ale caracterului unui om. Puterea de a ierta poate izvorî şi din blândeţea firii şi din capacitatea inimii de a iubi; pe aceasta, însă, aş lăsa-o în planul al doilea, deoarece nu implică nici voinţa noastră, nici raţiunea, ci numai sentimentele. Pornirea de a ierta este mai presus de judecata noastră, dacă o avem însămânţată în suflet de exemplul matern sau a unei alte fiinţe ce a lăsat în noi o amprentă de neşters din copilărie. Ea devine în astfel de cazuri o a doua natură, nu ne crează dileme, înclinăm către iertare pentru că altfel nu putem. Ne este mai uşor să iertăm decât să mustrăm, să pedepsim, să ne răzbunăm. Dar puterea de a ierta după matură chibzuinţă – ce nu este obligatoriu să fie de durată mare – , puterea de a terta după matură chibzuinţă, reprezintă o formă foarte evoluată a statutului unui om superior. Oricare dintre dumneavoastră doreşte să-şi cunoască nivelul bărbăţiei să se supună probei iertării; cu alte cuvinte, să se verifice cât este înstare să ierte. Voi aduce câteva pilde din istorie, ce merită atenţia dumneavoastră şi mai merită şi să vă puneţi întrebările: ‘Dacă eram eu în locul personajului, mi-ar fi trecut prin minte să iert, asemeni lui? Iar dacă ideea îmi veneam oare aş fi fost în stare să o duc până la capăt şi s-o preschimb în faptă?’ De pildă, prinţul englez Eduard, cunoscut drept  Prinţul Negru, învingător la Poitiers, îl făcu prizonier pe regele Franţei şi pe fiul acestuia. în aceeaşi seară îi invită la cină, în loc să-i arunce în vreun beci. Atitudinea sa cavalerească nu se mărgini la atât ci, depăşind...