UNA DINTRE VIRTUŢILE ESENŢIALE pentru dobândirea fericirii este bărbăţia. Încep prin a vă atrage atenţia că bărbăţia nu trebuie confundată cu ceea ce îndeobşte numim: curaj. Socotesc că limba noastră face o distincţie între una şi celălalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puţin antrenarea conştiinţei în actele sale; pe când, dacă nu greşesc, bărbăţia implică demnitatea, convingerea, conştiinţa. ‘Fii bărbat!’ nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca un om de răspundere, în joc fiind renumele tău de fiinţă superioară, de stăpân pe tine însuţi şi pe soarta altora. Curajos este bărbatul care, atacat de nişte brute, le răspunde fără teamă şi le ologeşte pe vecie. Bărbat este acelaşi, dacă chibzuieşte să fie şi de învăţătură reacţia sa, de învăţătură astfel încât brutele să nu-şi repete atacul laş, şi să nu transforme brutele în nişte invalizi rămaşi la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el. Dar nu despre acest soi de curaj şi bărbăţie ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevărata bărbăţie, aşa cum reiese ea din următoarele aforisme. Voltaire dezvăluie cuprinsul întreg al noţiunii; el spune: Adevărata bărbăţie constă în a şti să suferi. Poetul şi dramaturgul Schiller lămureşte cele preconizate de Voltaire; adăugăm zisa lui: Sufletele mari rabdă în tăcere, iar Stammler pare să expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar şi cel mai nobil, stă în a învăţa să-ţi potoleşti prin tine însuţi suferinţele, fără a mai târî în ele şi alţi oameni. În următorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem făcuţi martori atât ai curajului cât şi ai bărbăţiei, în naivitatea şi conştiinţa sa elementară, dar  impresionantă, eroul scrierii oferă o frumoasă pildă de acceptare a suferinţei proprii pentru uşurarea suferinţei celorlalţi. Acela care narează întâmplarea este un chirurg militar. El...

10. ARESTAT PENTRU CRIMĂ Numai cea de a doua păţanie legată de un armean lucrând la Opera Română ajunse la urechile lui Hrandt. Cât despre Mimi Bardezian şi simţămintele ce le deşteptase în mine în nici un caz nu aş fi pomenit; ea şi ele extindeau într-o zonă mult prea intimă admiraţia faţă de acest neam, trezită de Hrandt Avachian şi, printr-o greşeală de logică, proiectată asupra lucrării instinctelor abia deşteptate şi a trenei lor plină de o poezie încă negustată până la acea vârstă. La fel, nu am pomenit nici despre adânca şi neaşteptata (până şi pentru mine…) preţuire acordată de tânărul ce eram altor trei interpreţi ai aceleiaşi rampe: doi solişti vocali – Arax Savagian şi Garbis Zobian – şi un maestru de balet – Trixy Checais. Meritele lor suplimentare ţineau, desigur, de faptul că împărtăşeau originea etnică a pictorului drag mie. Răsfrângeam asupra lor rafinamentul gustului cu care-şi conducea el existenţa, îmi închipuiam că, dacă erau armeni, se cuvenea să aibă aceleaşi caracter şi fire ca ale lui, aceeaşi politeţe naturală, să-i împărtăşească înţelepciunea. Nădăjduiesc pentru ei că aşa stăteau lucrurile cu adevărat. Descrierea amănunţită a modificărilor prin care trecea chipul interpretului lui Mao îi aminti ascultătorului meu ceva din propria-i tinereţe: – Datorită unei truse de machiaj am fost pe punctul să-mi pierd capul, nu să câştig un altul, precum colegul tău… Credeam că era o glumă şi aşteptam continuarea ei, să râd împreună cu povestitorul. Pentru asta mă pregătea jocul de cuvinte zvârlit de el între noi. – A cui trusă? l-am întrebat, bănuind – cum se potrivea vârstei mele – că aparţinuse unei femei şi aşteptând o istorie de alcov. – A mea. Pe la optsprezece ani visam să ajung actor. Nici prin gând nu-mi trecea că n-aveam s-o...

TOATE CÂTE SUNT ALE VIEŢII sunt bune, căci sunt naturale; iar natura oglindeşte înţelepciunea divină şi armonia ce derivă din aceasta. Unde începe răul? căci există şi un rău în aplecarea către toate cele care sunt ale vieţii. Răul începe odată cu lipsa de măsură. Pentru că una este să te foloseşti  de natură, deoarece din natură face şi trupul tău parte; alta este să te îmbuibi cu cele ale naturii şi numai din ele să-ţi derivi nevoile şi bucuriile, fiindcă omul este şi mai presus de fire prin sufletul său. Corpul are nevoie de hrană pentru a supravieţui. Are nevoie de odihnă. Are nevoie de linişte – ca opusă obsesiilor generate de nepotolirea funcţiilor sale. Dar una este să te hrăneşti pentru a dobândi puterea să-ţi împlineşti destinul de gardian al propăşirii pământului creat de Dumnezeu şi alta este să te îndopi cu mâncare, până la gâfâire şi bătăi de inimă, până la căderea în nesimţirea raţiunii, cu atât mai mult când stropeşti hrana şi cu necugetate pahare de băutură fără măsură. Corpul are nevoie de mişcare, văzută ca sport, gimnastică, pentru sănătatea, oricât de modestă pare şi oricât nu s-ar impune ea cu surle şi trompete conştiinţei noastre, reprezintă comoara cea mai preţioasă de care ne putem bucura în viaţă, iar mişcarea constituie un izvor al sănătăţii. Ea ne sporeşte energia, tonusul, optimismul, ne ascunde faţa cenuşie a sâcâielilor fără nume ce ne provin din adâncurile necunoscute direct ale  organismului şi, în locul lor, ne umple de o voioşie permanentă ce ne dă ghes să trăim cât mai plenar. Şi, totuşi, prea multă mişcare şi nechibzuinţă strică, îndobitoceşte, ne preschimbă în animale, de nu o dublăm cu exercitarea minţii şi a sufletului, pentru dobândirea unei fiinţe rotunde şi egal dezvoltate, din toate...

11. ÎNSEMNĂRI DESPRE MOARTE “La 1 iunie, 3.000 de persoane (în majoritate femei, tinere şi copii) au plecat din H., însoţite de 70 de agenţi de poliţie şi de un turc influent, un anume K. Bey. Ziua următoare, au sosit bine sănătoşi la L.A. Acolo, K. Bey le-a trimis vorbă să îi dea 400 de lire, ‘pentru a-i păzi în siguranţă până urmau să sosească la Malatia’ şi făgădui să-i însoţească până la Urfa [am transcris în spiritul limbii române numele proprii denumind oraşe, ţinuturi ş.a.m.d. din franceza originalului din care am tradus (aici: ‘Ourfa’); acelaşi lucru l-am făcut şi în redactarea cărţii mele: “Civilizaţia armenilor” , când se pare că m-am încurcat rău de tot…] pentru a-i apăra; însă chiar în aceeaşi zi îşi luă tălpăşiţa dimpreună cu banii lor. “În ziua a treia, convoiul exilaţilor ajunse la A.M., unde arabii şi kurzii începură să răpească femei şi tinere, ceea ce continuă până ce sosiră la prima gară, la Ras-ul-Adn, pe linia Bagdadului. Jandarmii ce le fuseseră daţi pentru protecţie incitară triburile din munţi, pe jumătate sălbatice, să-l atace pentru a le tâlhări, a le ucide sau a le viola pe femei şi a le răpi; şi în mai multe rânduri ei înşişi violară femeile, fără să se ascundă pentru asta. “În cea de a patra zi, sosiră la A.N., unde jandarmii uciseră trei dintre bărbaţii cei mai cunoscuţi. Într-a noua zi, au ajuns la A.O., unde caii, care fuseseră totuşi închiriaţi, plătiţi pentru întreaga călătorie până la Malatia, le-au fost luaţi şi trimişi înapoi, aşa încât au trebuit să închirieze alte care cu boi pentru a-i duce mai departe la Malatia. Începând cu locul acela, mulţi dintre ei au fost lăsaţi fără vite de povară – unii dintre dânşii găsindu-se în situaţia de a cumpăra măgari...

PRIN CURĂŢIE dobândim dragostea adevărată. Nimic nu câştigă, pentru noi, dragostea, cum o face curăţia. Iar dragostea de o dobândim, nu mai suntem singuri; iar nemaifiind singuri, piere toată pricina suferinţei. Că bolnavi de suntem, cu cât mai uşor suportăm durerile şi amărăciunile aduse de neajunsurile lipsei de sănătate, dacă alături de noi priveghează un suflet iubitor, înţelegător, mângâietor… Neîncrezători în viitor de suntem, ori neîncrezători în noi înşine, în puterile noastre, în inteligenţa noastră, şi ni se alătură un suflet iubitor ce ne insuflă încredere în viitor, în noi înşine, în puterile noastre, în inteligenţa noastră, cum ne ridicăm din nehotărâre şi pornim la cucerirea vieţii! Spăimos de suntem, asemeni racului ce tot dă îndărăt dinaintea greutăţilor şi a luptei, şi alături ne vine un suflet iubitor, cum pornim cu temeritate înainte, să înfruntăm pricinile fricii noastre şi să le învingem! Vorba cântecului: Unde-i unul nu-i putere, / Unde-s doi puterea creşte. Iar pentru a cuceri dragostea nu există cale mai sigură decât curăţia sufletească, curăţia ţintei la care aspirăm, curăţia intenţiilor ce le nutrim, curăţia faptelor noastre, curăţia pornirilor ce le îngăduim în noi, curăţia mijloacelor ce le folosim, curăţia vorbelor ce le rostim, curăţia tonului cu care vorbim, curăţia privirilor ce ne însoţesc cuvintele şi tăcerile, curăţia gândului ce ne hrăneşte existenţa. Unii, rare cazuri, se nasc cu darul curăţiei şi le este dat să nu-l piardă niciodată. Dimpotrivă, el se întăreşte pe zi ce trece iar murdăria celor din jur nu-l atinge, nu-l pângăreşte, nu-l siluieşte, nu-l îngenunche, nu izbuteşte să-l încovoaie pentru a şi-l face asemenea. Această curăţie nici măcar n-are nevoie de pază dinăuntru, pentru că este dată de Dumnezeu, podoaba cea mai de seamă a firii moştenite prin naştere. Întâlnirea unui atare tânăr, adult sau bătrân constituie o...