Am început alaltăieri să schiţez un portret al Stelei Cârceru: “Mult râvnită în anii strălucirii sale feminine, la vârsta celor cincizeci de ani bătuţi pe muchie, cât numărase la vremea când o cunoscusem, aventurile galante îşi retrăseseră tentaculele din jurul său şi o lăsaseră pradă unei asceze nevoite, arşiţei interioare, uscării treptate a sufletului, nostalgiei neîmplinite. A se preface curioasă de căutările poetice ale unei adolescente în pârg, cum era a mea, fusese floare la ureche pentru pofta ei vorace de violentare a unei bărbăţii încă necunoscătoare pe deplin de sine însăşi, când propriile ei cărnuri trecute nu mai izbuteau să atragă nici măcar o privire jinduitoare în preajma revărsării lor tot mai inutile”. Scriind aceasta, în capul meu se petrecu ceva de ca şi cum s-ar fi aprins un beculeţ roşu, dintre acelea semnalizând o tresărire neobişnuită în comportarea unui aparat electronic. E un sistem de alarmare cu care m-am familiarizat, efectul unei concentrări îndelungate asupra propriei mele gândiri la care m-au împins necesităţile în înşiruirea cu mers egal a cugetării plate cotidiene. Bănuiesc că toţi cei antrenaţi într-o activitate similară de creaţie beneficiază de o specializare asemănătoare a mecanismului mental, de veghe tocmai pentru a surprinde, originalitatea, când apare. În cazul meu, este vorba despre funcţiunea pe care mă întemeiez cel mai mult în exercitarea meseriei mele. Centrul respectiv, observându-mi meditaţia, are puterea să mă atenţioneze asupra elementului rar şi preţios rătăcit în depănarea ei. Nu-mi rămâne decât să-l analizez, să-i pricep valoarea şi să-mi orientez cursul evoluţiei ulterioare a gândului, urmărind făgaşul indicat de către particula inedită. Iată că mi-am deconspirat tehnica prin care izbutesc uneori să mă desprind din mâzga banalităţii. Singurul lucru ce mi se cere este să acord încredere acestei funcţii şi să ascult de sfatul ei. Revenind...

Rareori simţi din prezenţa unui semen că el face parte din altă specie animală; că trupul lui biped, că trăsăturile atât familiare ţie, cât şi familiale, sunt doar simulatorii; că graiul său are rolul de a disuada, de a aşterne tăcerea şi de a păzi secretul unei origini străine, al unui comportament straniu, necunoscut; că gesturile, în loc să-i desluşească firea, îi pecetluiesc existenţa dublă, aberantă. În clipa când l-am zărit intrând în celulă pe Lică Ţapu, am avut, ca printr-o a doua percepţie – subvizuală – imaginea unui păianjen. Dacă împărtăşeam cuiva impresia mea, după cântărirea de rigoare, mi-ar fi răspuns: “Pentru că-i atât de slab.” Dar nu era asta. Se poate, într-adevăr, ca subţirimea membrelor sale descarnate (fără să impună ideea subnutriţiei) să fi scornit sugestia; însă, mai mult ca întregul lor, articulaţiile ce le îngăduiau să deseneze permanent în spaţiu unghiuri ce plecau toate să împungă aerul, ce plecau, spuneam, din toracele şi abdomenul său păzite, parcă, de ele, ca de nişte mandibule, contribuiau mai sigur la conturarea asemuirii. Dacă fiinţele din ordinul Aranea sunt dotate, în general, cu opt ochi, dacă Lycora tarentula are patru mari şi numeroşi alţii mici, cei din urmă dispuşi în mai multe şiruri suprapuse, noul venit nu se deosebea de noi: şi lui îi jucau sub frunte numai două organe ale văzului. Dar cum îi mai jucau! Parcă ar fi cuprins cei şaptezeci de inşi de faţă, pe fiecare cu câte o sută de perechi de globi oculari în acelaşi timp. Iar aceste centre de absorbţie vizuală palpitau într-o nemişcare hipnotică, ardeau, descompuneau obiectul investigaţiei lor. Când pătrunzi într-o încăpere aglomerată, mulţimea indivizilor prezenţi te zăpăceşte, dacă eşti om ca toţi oamenii. Nu aceasta se petrecu şi în cazul lui Lică. Făcea parte dintr-un grup abia coborât...

Recitind una dintre schiţele sale mai vechi, pentru a se hotărî dacă merita să o dea la tipar, domnul Lotar Cristescu se ridică de pe scaun la mijlocul unei fraze şi făcu uimit câţiva paşi. Cuvintele puse pe hârtie evocau un amănunt din a doua jumătate a lunii octombrie 1956, un amănunt căruia el nu-i dăduse importanţă niciodată. Când scrisese paginile acelea, în febra argumentării, afirmase că amănuntul respectiv ar fi determinat destinul său ulterior. Acum, după ce uitase construcţia povestirii, reîntâlnind fragmentul cu pricina, fu mirat de ponderea acordată de el însuşi momentului şi simţi nevoia să se edifice când avusese dreptate; când bagateliza amintirea stupidei ore de seminar sau în evocarea ei literară, când o aşeza în centrul trăirilor personale. Despre ce anume era vorba? În Ungaria izbucnise o revoluţie anticomunistă. Mişcări similare, de mai mică amploare, aveau loc în Cehoslovacia şi Polonia, după cum îşi dădea seama din ecourile incriminatoare inserate în presa de partid, unica din ţara noastră. Studenţimea, din rândurile căreia făcea parte, sorbea cu nesaţ aerul proaspăt infuzat din mirosul respingător de cerneală tipografică al ziarelor: adulmeca eliberarea posibilă. Tot poporul, dealtfel, citea cu un nesaţ stupefiant gazetele care până atunci îl plictiseseră de moarte cu ovaţiile lor mecanice, lipsite de temei şi măsură, adresate comitetului central care planifica distrugerea grabnică a ţării şi acoliţilor acestuia. Jurnalistica părea că reînvie. Oamenii uitau de la o zi la alta de frică; îşi comunicau unul celuilalt ştirile şi, deşi fiecare le cunoştea pe de rost, le făcea plăcere să le audă încă şi încă o dată, comentarea lor înlesnindu-le să se împărtăşească tot mai intens din tăria vântului de libertate ce curăţa împrospătător Europa răsăriteană. Pe oriunde mergeai, zăreai perechi şi pâlcuri discutând aprins, în şoaptă; ba, glasuri începeau chiar...

1 Până la cei optsprezece ani ai săi, Ionuţ Radovan nu luase parte la nici un carnaval. Însă, pătrunzând pe la orele 17,30 în cabina figuranţilor, de la etajul II al Operei Române, se dumiri pe dată ce putea fi aceea. Îl străbătu un fior ce nu-l părăsi nici măcar când ieşi din clădire, la câtva timp după încheierea primului spectacol în care apăruse pe scenă. Jumătate de inimă îi râdea, jumătate i se chircea. Deschizând uşa cabinei, cele zărite îi şi plăcuseră, îi şi stârniseră puţină frică. Nu mai trăise sentimente atât de contradictorii din epoca în care obişnuiau părinţii să-l ducă la Moşi. Mama lui se înspăimânta; tatăl, deşi oarecum încordat, părea stăpân pe sine şi dezinteresat. Ca orice copil, Ionuţ copie ambele reacţii. Acum se pomenea că cele două reacţii părinteşti, deşi opuse, vibrau simultan într-un singur suflet, al lui. Voia să se arate indiferent la priveliştea de Sabat cuprinsă de privirile sale; de fapt, era uşor îngrozit. Cu toate că atât mama, cât şi tatăl său rămăseseră acasă, bine mersi, fiecare cu preocupările sale, proaspătul angajat în corpul artiştilor mimi îşi dădu seama că amândoi împreună respirau în el, odată cu inspiraţiile şi expiraţiile lui, că intraseră toţi trei în sala puternic iluminată şi că, laolaltă, erau şocaţi de panorama ce se desfăşura în afara ochilor fiului. “Niciodată nu mă voi despărţi de ei.” – fu concluzia sa, lipsită de orice legătură directă cu cele receptate de către pupile. Această concluzie îi oferi un simţământ de siguranţă. Tot ea îi provocă, şi o nouă uimire, deşi pieptul îi pulsa, prea plin de nedumeririle puse în mişcare de peisajul uman descoperit. Până la acea vârstă îşi acceptase părinţii ca exteriori şi potrivnici. În prezent, îi resimţea nu numai lăuntrici, ci chiar...

Povestind ba despre una, ba despre alta din amintirile detenţiei ajunseră la prezenţa câtorva borfaşi în rândurile lor, ale “politicilor”. – De ce să-i numiţi “borfaşi”?, se opuse P.P. Ionescu, pregătit oricând să înfrunte orice opinie sau afirmaţie ce nu-i aparţinea. “Matiştii” nu-s borfaşi. Şi-au băut şi ei minţile-ntr-o crâşmă; au înjurat chelnerul că le-a pus apă-n vodcă; de la el au ajuns să blesteme guvernul; şi s-au pomenit în faţa tribunalului militar. Asta nu-nseamnă că-s borfaşi. – Ba erau borfaşi curaţi, nene. Nu vorbesc de “matişti”. De hoţii “cu bună dimineaţa”, cum e cazul lui Gulimănescu, despre care a şi scris unul dintre noi, dacă v-o fi căzut în mână cartea, insistă Vitalie Precup. – Nu ştiu la ce carte vă referiţi. Şi ce vrea să zică: “hoţ cu bună dimineaţa”? – Sunt şmecheri care o pornesc la drum cu o prăjină la spinare, când mijesc zorile. Unde zăresc o fereastră deschisă, ochesc scaunul pe care stăpânii casei şi-au depus hainele, seara, la culcare. Vâră “instrumentul” şi. pescuiesc, din stradă, tot ce pot, spuse bine dispus Vitalie Precup. – Oi fi stat dumneata cu astfel de indivizi, eu nu!, îi ciupi amorul propriu şi demnitatea P.P. Ionescu, inginer proiectant care, în afară de condamnarea sa politică, nu se alesese cu nimic mai de Doamne-ajută dintr-o existenţă searbădă şi disciplinată până la exces; drept care, îşi apăra comoara de orice întinare, ca pe Sfânta Cuminecătură. – Aşa este, am împărţit aceeaşi cameră cu Gulimănescu. Cred că avea la activ vreo douăzeci şi şapte de condamnări pentru tentative de hoţie. Ştiu că s-au găsit unii care-i făcuseră socoteala că-şi petrecuse mai mult de jumătate din viaţă-n puşcărie. Adevărul e că asta şi voia. O mărturisea singur: cum se apropia vremea rea, încerca un furt, să-şi asigure existenţa...