După aterizare, cumnatul meu ne-a purtat prin Elveţia alemanică până înseră. Ştiam că nu vom reveni prin părţile acestea decât la sfârşitul vacanţei; a fost dorinţa mea să apuc să văd orăşelul Stein am Rhein. Peisajul străbătut până acolo ne era surprinzător de cunoscut; în Alpi, ne aflam într-unul dintre cele mai banale medii carpatine; crânguri şi păduri şopteau ocrotitor; dumbrăvile chemau la o odihnă interzisă de viteza automobilului; verdele, cu toate nuanţele lui, ne ţesea împrejur amintiri înviate din pânzele lui Ştefan Luchian. După ce străbătusem cerul al aproape întregii Europe, era sâcâitor să nu ne putem desprinde dintre ramele cu foiţă de aur ale uleiurilor lui. Până am ajuns la ţintă. Aici priveliştea fu absolut nouă. Arta triumfa asupra Naturii, în înţelesul că transcenderea Firii era totală în burg: un ostrov din altă lume. Nu una veche – deşi am citit multe inscripţii, pe clădiri, menţionând înălţarea lor în veacul al XVI-lea -, ci o lume translată în ţinutul materiei, dintr-un înalt populat de divinităţi inconsistente, cu o vieţuire paralelă cu a oamenilor, deşi rămasă neştiută muritorilor până în acea clipă a revelaţiei harice. Piatră, var, bârnă şi inşi, toate şi toţi se năşteau dintr-o respiraţie mai nobilă. Hotarul dintre cele două tărâmuri nu devenise numai străveziu; era permeabil, printr-un capriciu al legilor fizice. De unde provenea simţământul acestei mutaţii neaşteptate? De la aceea că pereţii exteriori ai locuinţelor şi instituţiilor cu unul sau mai multe caturi erau populaţi cu zeci de personaje de statura omului, zugrăvite a fresco, în culori delicate, nu după regulile stilizării, ci conform cu îndatoririle realismului. În acest chip se năştea acel ciudat sentiment că participai la două manifestări simultane ale existentului, că te scăldai în apele unui dual cu neputinţă de conceput de către raţiunea noastră, ce operează în temeiul...

– Am chef să vizitez atelierul unui olar. Vii cu mine? – Departe? – Nu, treizeci de kilometri. – Unde? – La Pisc. – Haidem. Bucur îmi deschise portiera. Curând ieşirăm din Bucureşti pe şoseaua Ploieştilor. Deşi februarie, vremea înclina a primăvară, întreaga iarnă fusese călâie. Zile ce zbucneau din verile trecute succedau unora ce păreau reci; o amăgire, numai prin comparaţie cu cele dintâi. Pe scurt, iarna sărise dincolo de calendar. Mugurii se umflau rodnic. Iarba invada câmpurile şi ogrăzile pestriţe. Fum să iasă din coşuri zăream arareori. Prin curţi trebăluiau gospodari în cămaşă sau femei în rochie. Întâlnirăm doi inşi încovoiaţi sub sarcini mari de crengi uscate, înaintând pe lângă şanţ, orbeşte. Erau străini de acel anotimp ciudat. Pe la jumătatea Ciolpanilor, Bucur întoarse volanul către stânga. Închisorile lui reveniră în conversaţia noastră. Cunoşteam câte ceva din acea perioadă a tinereţilor sale, dar nu motivul pentru care suferise. – Un pretext. – Nu mă miră, Majoritatea deţinuţilor politici au fost victimile unor abuzuri, am opinat. – Nu pot zice că a fost abuz. Pedeapsă exagerată, asta da. Pentru o demonstraţie, nu condamni omul la atâţia ani. În nici o ţară civilizată nu s-ar fi. Nu. Când am pomenit pretextul, mă refeream la starea mea de spirit. Abia aşteptam. – Pretext pentru ce? – Să mă fac condamnat de ei. Să-i oblig să mărească numărul martirilor cu unul. – Eşti nebun! – Sunt. Dar aveam dreptate în logica mea ce reducea la absurd; dacă toţi românii i-ar fi obligat să-i închidă, demult murea comunismul de foame. – Adică, te ispitea cu adevărat să intri în puşcărie? – Exact. Mai sunt nebun şi astăzi. Aşteptam aceasta cu febrilitate. Culmea este că la cincizeci şi trei de ani gândesc tot ca atunci. – Nu-ţi pare...

La un răgaz destul de scurt după eliberarea din detenţie, am fost dator să mă înfăţişez la circa de miliţie – cum se numea poliţia în acele timpuri – să mi se elibereze un nou buletin de identitate. Nici o bucurie că aveam încă o dată de-a face cu uniforma. Nu miliţienii fuseseră aceia care mă arestaseră cu ani în urmă, nici aceia care mă păziseră şi mă chinuisem, dar nu erau mai puţin nişte reprezentanţi ai represiunii. De aceea inima îmi era strânsă a silă; mă aşteptam să fiu iarăşi umilit, bruscat, insultat fără dreptul de a răspunde. Cât m-am aflat în clădirea instituţiei, temerile mele s-au dovedit neîntemeiate. În grădiniţa din faţa ei, înveselită de cârciumăriţe de toate culorile, de trandafiri târzielnici şi de iarbă, am zărit câţiva gradaţi, cu obrajii pătaţi de rujele tensiunii arteriale. Glumeau cu un cetăţean pirpiriu. Puţin mai în vârstă ca mine, scund, gălbejit, aţos de nervos ce era, scobit sub pomeţi, cu ochii uşor umflaţi şi cu o ţepeneală stranie a privirilor de culoarea lignitului, tare sticloase. Mărul lui Adam îi ieşea mult în afara liniei gâtului, gâlcă noduroasă ce i se mişca de câte ori înghiţea. Lipsa de astâmpăr îl făcea să-şi schimbe poziţia întruna şi alegea să-şi întărească vorba sau tăcerea doar prin atitudini şleampete, fiind unul dintre acei oameni pentru care eleganţa ţinutei şi demnitatea ei rămân plicticoase, decolorate. Am tresărit. Recunoşteam în el unul dintre maiştrii angajaţi civili într-un lagăr din cele prin care trecusem în ultimii doi ani. Am dedus că infernul contactului cu Securitatea – oficial ea nu mai avea nici o putere asupra mea – nu fusese întrerupt decât pe parcursul numărului redus de zile scurse de la eliberarea mea. Era chiar cu putinţă ca nici măcar atunci să...

EMISARUL ÎN VEŞMÂNT NEGRU De la Mircea Eliade am învăţat că pământul este binecuvântat, ici şi colo, cu locuri sacre, adică unde se manifestă sacrul. Tot el a obişnuit cugetul cititorilor săi cu hierofaniile, cu alte cuvinte: manifestările divinului. Nu sunt un erudit în domeniul istoriei religiilor; aşa încât nu pot denumi întâmplarea ce urmează s-o povestesc: o hierofanie. Aidoma, cunoştinţele mele privitoare la filosofie nu-mi îngăduie să găsesc termenii şi explicaţiile potrivite ei sau altora similare. Căci, pe parcursul anilor scurşi, mi s-au prilejuit câteva întâlniri ce au reprezentat complet altceva, o adulmecare a insolitului, repet: ceva complet altceva decât cotidiana parcurgere, lipsită de semnificaţie, a timpului ce mi-a fost dat să-l vieţuiesc. Unele, dintre acestea au fost în mod categoric hierofanii. De pildă, sunt încredinţat că l-am putut contempla pe Cupidon (ori va fi fost alt zeu copil), sub înfăţişarea unui ţânc provenind dintr-unul din satele aşternute pe malurile înalte ale lacului Pasărea şi adumbrite de pădurea Pustnicul. Dar nu voi vorbi încă despre El. Alte întâlniri mi se înscriu într-o categorie inferioară a revelaţiei; ele reprezintă nu dezvăluiri ale cerului, ci ale condiţiei vieţii exilate în planul materialnic. Un fel de străfulgerări ale minţii, un soi de iluminări ale raţiunii, o neaşteptată despuiere a intelectului de procesele logice şi o înaripare a lui. Cu un termen desuet aş putea numi tot şirul de mai sus: inspiraţie. Însă cum nu-mi este familiară noţiunea, n-o voi face. Prefer să adaug caracteristicilor adunate o coordonată afectivă atât de copleşitoare încât duce, pentru o clipă, la disoluţia personalităţii. Mai există şi alte implicaţii. Cele din urmă nu se opresc la planul mental împletit cu acela al simţămintelor, ci trec de hotarele amândurora, îmbrăţisând planul simbolic. Simbolul reprezintă, ascunzând; conferă realitate, dezmembrând; mobilizează întregul psihism, ignorându-l. Devine centrul tuturor activităţilor de cunoaştere şi simultan, al cosmosului, subiectivizând. La...

Jumătate din condamnarea mea se scursese. Mi-am spus că puteam duce la bun sfârşit şi cît îmi mai rămăsese de ispăşit. Mă convinsesem că o detenţie politică nu echivala cu o comă încheiată în chip de neevitat cu moartea. Cu alte cuvinte, că mai aveam şansa să reiau cândva viaţa în libertate. O aşa-zisă libertate. Urmărit de un dosar de cadre, unde se consemna că eram “duşman al poporului”, vieţuirea mi-ar fi fost sub supraveghere neîncetată. Dacă nu intervenea vreun nou proces pe parcursul acestei pedepse, adică dacă mă slobozeau la termen, aş fi avut douăzeci şi patru de ani la acea confruntare cu independenţa de acţiune. Să târăsc după mine, cu începere de la acea vârstă, obezile unui trecut ca al meu nu-mi asigura o longevitate peste măsură prelungită. Aveam siguranţa că împotrivirile de întâmpinat urmau să-mi curme disperarea într-un răstimp rezonabil de scurt cît priveşte capacitatea omului de a suporta. Dar la acest viitor, oricât de negru se vestea, mă simţeam dator să încep a cugeta, ca un optimist ce eram. Să fac literatură, către care mă chemau sufletul şi pregătirea, era cu neputinţă. După informaţiile mele, cine trecuse prin puşcărie nu mai avea acces la tipar. Un alt of îmi fusese teatrul. Dădusem dovezi că m-aş fi descurcat în lumea spcctacolului. Cum să fi dobândit îngăduinţa la contactul cu publicul? Tata mă văzuse profesor. Chiar dacă pe timpul când nutrise el acel gând nu consimţisem din toată inima, acum atât de mult regretam suferinţele pricinuite părinţilor mei, încât m-aş fi străduit, cu orice risc, să ajung un dascăl de calitate. Pentru toate acestea, s-ar fi cuvenit să fiu reprimit în învătământul superior; nu întrezăream cum să se fi petrecut asemenea minune. Nu. Să-mi cuminţesc orice veleitate de a mai fi intelectual....