10. ODĂJDIILE SINGURĂTĂŢII Mihail nu se putea concentra să-i asculte pe vorbitorii ce glăsuiră alături de cosciug. Toate i se păreau fără rost acum. Le era recunoscător că aduceau acel ultim omagiu părintelui Sisoe, dar îi şi venea să strige – să strige atât de puternic încât cuvintele lui să ajungă Sus, la picioarele Tatălui ceresc. Ce să strige? Nici el n-ar fi putut spune ce, dacă cineva l-ar fi luat la bani mărunţi să-şi trâmbiţeze pe loc disperarea încrâncenată. Se luptau în el vorbe despre tatăl său, dar şi vorbe despre sine însuşi; vorbe despre maica lui Zefirina, despre surori, despre durerea părintelui în temniţă în acele luni, din octombrie 1959, până la 10 mai 1960, despre nobleţea lui, despre cum îl iubise părintele pe el, fiul său, şi cum îşi iubise el tatăl – şi mai ales cum nu ştiuse a-l iubi, şi despre cum merita acela, blândul, să fi fost iubit; despre cât îi este de greu omului să iubească – această cea mai minunată predanie făcută omului de ceruri şi cea mai anevoie de adus la împlinire. Deodată băgă de seamă că se ajunsese a i se face părintelui Sisoe un portret în stihuri, de către profesoara Ileana Bădescu. Dincolo de îngroşarea virtuţilor, inerentă unor versuri ocazionale cu caracter funebru, ele îi păreau a surprinde trăsături ale defunctului pe care le distinsese şi el, dar nu izbutise să le adune la un loc; nici măcar nu-i trecuse aşa ceva prin minte. Nici mama lui nu-l înfăţişase vreodată pe părinte atât de limpede. ‘E ca şi cum iubim fără să ştiu de ce iubim. Oare, într-adevăr, iubim pentru anumite calităţi ale celui iubit? Sau, când ne obişnuim cu iubirea ce o purtăm cuiva, mai suntem receptivi şi la calităţile lui, ori...

            – “Casa d-lui profesor Mihai Rădulescu?” – “Da”, am răspuns. – “Cu d-nul profesor pot vorbi?” – “La telefon.” – “Bună ziua, d-le profesor. Sunt Toma.”             Îi recunoscusem tonul frust, blând, neîncrezător în sine, în schimb încrezător în mine. O voce tenorală, fără strălucire, chiar uşor voalată. Odată cu primele silabe rostite, ele mi-au readus în minte imaginea lui pe care timp de un an o revăzusem mult mai rar iar în anul următor deloc. Scund; îmbrăcat cu un veston rămas cam mic, dintr-o ştofă cu ţesătură în alb, gri şi vernil; cu stângăcie, îl purta mereu închis la toţi nasturii, ceea ce trăgea niţel de el, din pricina strâmtării survenite odată cu creşterea; pantalonii coborau cenuşii de-a lungul picioarelor. Mă obişnuisem să-l văd într-o cămaşă cadrilată cu pătrate mici şi contur prăzuliu; cravata, dintr-un material de duzină, dacă ţineam bine minte lăbărţa pe coşul pieptului o pată roşie; nodul nu-l obişnuia pretenţios; pantofii îi întreţinea curaţi, fără excesul lustrului căutat. Din aceste veşminte modeste răsărea capul acoperit de păr des şaten deschis, tăiat scurt şi purtat cu cărare. Dacă era lăsat mai lung, ar fi îngăduit să i se perceapă ondularea. De-aci în jos i se desfăşura figura. Mai înainte de orice, te atrăgea prin aceea că era simpatică, lucru ce rămâne cu neputinţă de explicat. Fruntea înaltă abia de-i era umbrită de vreo două dungi recent adâncite pe orizontală. Ele deveneau mai marcate atunci când băiatul făcea un efort de concentrare. Sprâncenele şi genele aduceau un aer bălai pe chipul său încă neatins de brici, iar irisurile se colorau între albastru deschis şi culoarea bălţii în care se oglindeşte vegetaţia, nuanţă irizată de punctişoare aurii de dimensiuni inegale. Privirile-i scoteau din adânc o mare seninătate, dublată...

ESTE DE CONCEPUT O IDEOLOGIE A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI? (în loc de prefaţă) Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare....

UN DOMN FĂRĂ COPII ŞI ÎNGERUL PĂZITOR Doamna Elisaveta Scumpu îşi petrecu degetele răsfirate prin părul încărunţit cu măsură. Liveriu Aradei recunoştea prin gestul acesta cât era de emoţionată. – Să v-aduc o dulceaţă. Se ridică, se uită împrejur, ca şi când într-o singură clipă ar fi uitat ce anume pornise să facă. Privi către soţul ei de parcă ar fi vrut să-i spună ceva. O intensificare a concentrării pupilelor adăuga un surplus de tensiune stării provocate de istorisirea oaspetelui. Renunţă să mai dea glas gândului. Ieşi. Bărbatul ei, profesorul Leonida Scumpu, lăsa îndeobşte impresia a se afla în preajma unei explozii a tumultului lăuntric. Chiar şi când tăcea, ideea iminenţei acesteia nu era înlăturată. O simţeai pregătindu-se în adâncul pieptului său. Colegul lor de catedră, mult mai tânăr, le confiase câte ceva despre lupta lui cu părintele alcoolic al unui elev. Tatăl se opunea dorinţei fiului de a continua studiile liceale până la capăt. Insista ca acesta să se angajeze în fabrică, să nu-i mai stea povară. Gazdele îl urmăreau pe narator, de la destul de recenta sa repartizare în liceul unde funcţionau, cu simpatie şi amiciţie, îl socoteau dotat cu vocaţie, sensibilitate, flexibilitate, îmbrăţişând aceeaşi hotărâre ca şi mai vechea lor generaţie, de a nu abdica de la cerinţele educative, sub presiunea unor tot mai aberante indicaţii misterioase provenind de la diversele trepte ale conducerii învăţământului. Devenise un nelipsit din casa lor. Sâmbetele după-amiaza îl decretaseră “ostatec”. După ieşirea soaţei, domnul Scumpu îşi apasă cu degetele late şi butucănoase pleoapele străbătute de numeroase creţuri vinete. Când îşi coborî palma, privirile i se dezvăluiră înceţoşate şi ostenite. Numai timp de o secundă, după care le inundă o lavă grea zbucnind până la pupile, incandescentă. Coama de păr negru, cu fir gros înspicat, îi...

Ziua invadase camera, trezindu-l. O urmărea cum câştiga teren. Se aşternea pe castaniul lăcuit al mesei de şase persoane. Se aşeza pe materialul textil aspru, înflorat în cenuşiu, galben, trandafiriu, ce capitona scaunele. Ilumina, de parcă ar fi fost o scenă de teatru bogat decorată, cele două biblioteci odihnind alături şi ocupând întreg peretele de nord, între uşa coridorului ce conducea spre baie şi bucătărie şi uşa ce despărţea această încăpere de dormitorul părinţilor lui. Îşi desfăşura poalele învoalte în jurul pianinei acaju rezemată de zidul opus ferestrelor pe unde intra într-o curgere bogată şi neîntreruptă. Aluneca în sus pe suprafaţa uşii duble, zăvorâte, care, dacă ar fi fost deschisă, ar fi dat către adevărata lui odaie. Şi, mai ales, smulgea din amorţire pânzele pictate, înrămate cu stucatură aurie sau albă, după moda mai veche, semnate de Horia Damian, Pallady, Petraşcu, Ţuculescu, Ciucurencu, acestea acoperind, jur împrejur, partea superioară a pereţilor. Era un hol folosit şi ca sufragerie şi ca loc pentru dormit al lui Barbu, retras aici după rechiziţionarea spaţiului său şi ocuparea lui de către un străin, dincolo de uşile acelea mari. Cursurile liceale le urma după-amiaza. Cum îşi petrecea nopţile citind, somnul prelungit până după orele opt dimineaţa era firesc. Abia trezit, după ce îmbrăţişase din priviri unul după celălalt tablourile dragi, visa la Aceea care a fost frumoasa armurăreasă, sculptura lui Rodin, la a cărei reproducere dintr-un album se uitase îndelung înainte de a adormi. Gustul amar din timpul nopţii, stârnit de bisturiul cu care natura pocea puterea armoniei femeieşti până la veştejirea totală, cum stăteau lucrurile cu modelul ales de artistul francez, continua să-l bântuie. Gândul îi alerga de la una la cealaltă, la “frumoasele” întâlnite mai mult prin cărţi şi filme, deşi nu-i era chiar necunoscută prezenţa femeii goale alături...