CAPITOLUL 13 OMUL de pe hotar Că Don Quijote are caracteristica ‘omului de pe hotar’ este neîndoielnic. În el sunt prezente două lumi: aceea a proiectării trecutului (lecturile) asupra prezentului şi aceea a realităţii neacceptate a Momentului Progresiv al Trăirii. Minunatele lucruri pe care neîntrecutul Don Quijote spuse că le-a văzut în adânca peşteră a lui Montesinos, lucruri a căror neputinţă de-a fi adevărate şi a căror mareţie [Miguel de Cervantes, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, în rom. de Ion Frunyetti şi Edgar Papu, 4 vol. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969] stau mărturie a incapacităţii eroului de a alege. Împreună cu nelipsitulu-i scutier şi cu vărul unui cunoscut, neînfricatul doritor de aventuri hotăreşte să viziteze misterioasa peşteră al cărei renume îl atrăgea. Este coborât pe o funie în adâncurile ei şi rămâne acolo ceva mai mult de un ceas, după opinia lui Sancho, sau trei zile, după cea a hidalgului (situare dihotomică-antonimică ce ne atrage atenţia asupra întâmplării); în orice caz, a stat suficient ca să-l fi făcut pe Panza să exclame, când l-a văzut iarăşi la lumina zilei: Fii de o mie de ori binevenit, stăpâne, că noi începuserăm să credem că ai rămas acolo la clocit (p. 252). Cuprins de o foame cumplită, se supune imperativelor firii, obicei respectat atât de rareori de el, scoţând în evidenţă prin aceasta trauma psihică suferită tocmai prin nevoia de recuperare a energiei; acest semn ne face să considerăm aventura respectivă ca unică în istoria sa psihofizică. Apoi se cufundă în povestirea miracolului prin care a trecut. Numai că aceste nemaiauzite întâmplări debutează cu: Strânsei funia pe care mi-o slobozeaţi şi, făcând dintrânsa un colac sau o legătură, mă aşezai pe ea dus pe gânduri, socotind în fel şi chip cum să fac acum să cobor la fund, când nu...

CAPITOLUL 14 NEBUNIA colectivă În acest ultim capitol pe care ne-am propus să-l scriem pe marginea romanului DON QUIJOTE vom întâlni, răsfoind VIAŢA LUI DON QUIJOTE ŞI SANCHO a lui Miguel de Unamuno [în rom. de Ileana Bucurenciu şi Grigore Dima, Bucureşti, Editura Univers, 1973], o veche cunoştinţă; dar să lăsăm cititorului plăcerea de a o identifica el însuşi. Mă întrebi, bunul meu prieten, dacă ştiu cum se poate deslănţui un delir, o vâltoare, o nebunie oarecare în sânul acestor sărmane mulţimi cuminţi şi netulburate care se nasc, mănâncă, dorm, se reproduc şi mor. Nu se află oare – îmi spui – vreun mijloc de a răspândi iar epidemia flagelanţilor şi a convulsionarilor? şi-mi vorbeşti de evul-mediu (p. 53). Filosoful spaniol, acerb duşman al ‘licenţiaţilor’ şi ‘bărbierilor’, al ‘nepoatelor atotştiutoare’ şi al ‘ducilor atotbatjocoritori’, simte nevoia unei sublime ieşiri din minţi ce să zguduie masa amorfă, împingând-o într-un iureş ascendent, într-o frenezie a idealului. şi, iacătă-l, cu inima plină de persoana (nu personajul) hidalgului, cu inima plină de firea lui îndoită de o gândire dihotomic-antonimică, marele sensibil (curând va discerne transmiterea nebuniei Cavalerului la mai toţi cei cu care intră în contact) se întreabă de nu se poate transmite furia quijotescă tuturor spaniolilor, întru numele unei patrii noi. Visează cu atâta fervoare la această posibilitate salvatoare încât, în căutarea unei soluţii practice, va ajunge să-l identifice pe eroul lui Cervantes cu popularul Cid şi cu Iisus amintindu-şi, că legenda celui dintâi a pătruns în arterele fiecărui cetăţean hispan, iar chipul celui de al doilea a tutelat naşterea unei Spanii moderne care, fără El, ar fi fost înghiţită de atât de obositoarea şi lunga coabitare maură. Iar identificarea aceasta nu este făcută în căutarea de simboluri sau cântărindu-se valoarea acordată de neam unuia sau altuia, ci plecând de la taina...

CAPITOLUL 15 FIECARE DINTRE NOI CAUTĂ o grotă interioară Pe când cei care voiau să asculte glasul destinului, greci sau străini, oameni de rând ori regi, se apropiau de cetatea Delfi, de cum îşi ridicau privirile către înalţimile Parnasului, ale căror culmi înconjurau amfiteatrul urbanistic, erau orbiţi de lumina de gală răsfrântă de statuile fără număr, că erau din aur, argint sau marmură, risipite, ici şi colo, pe stânci, printre minunile arhitectonice închinate zeilor, pe piscuri şi prin văi. Ei trebuiau să străbată un crâng de lauri şi măslini pentru a ajunge în faţa intrării exterioare a micului templu dedicat lui Apolo. Pe acesta se citeau numai două cuvinte: “Tu eşti” Apoi, pe frontonul locaşului sacru: “Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Cel din urmă era clădit deasupra unei peşteri. Sălaşul fusese ales datorită beţiei câtorva capre rătăcite prin paraginile acelea, care, după ce inspiraseră aerul umezit de miasmele tulburătoare acoperind cu vălurile lor deschiderea îmbeznată din glod, înnebuniră o bucată de timp, lucru ce se petrecu şi cu ciobanul lor, curios să ştie care era pricina scălâmbăielilor neaşteptate şi inexplicabile ale patrupedelor. Cel mai celebru oracol al istoriei îşi sorbea inspiraţia dintr-o grotă. Ce puteau resimţi oamenii aceia pe când se îndreptau către propria lor soartă? Renunţau la ei înşişi, la visele lor, la credinţa în propriile forţe. Mureau, fără să moară, şi renăşteau într-o viaţă nouă, fără să o fi pierdut pe cea veche, renăşteau pentru viaţa indicată de către destinul lor dezvăluit atât cât îl puteau înţelege. Existenţa tuturor acestor fiinţe omeneşti, în vremi imemoriale, a mai atârnat de o cavernă. şi nu numai a lor. Moartea şi reapariţia roadelor pământului au atârnat de taina altei peşteri. Ne amintim că Demeter, zeiţa agriculturii şi cerealelor, era urmărită de dragostea nedorită a lui Neptun. Pentru a scăpa...

CAPITOLUL 16 EDUCAŢIA OMULUI sau: nu fii om de caracter Interesant este, după această trecere analitică în revistă a câtorva dintre opurile de seamă ale Renaşterii, care s-ar putea continua pe sute de pagini, devenind, însă, o searbădă repetare a uneia şi aceleiaşi constatări, interesant este, spuneam, să ne reîntoarcem de unde am plecat, anume la omul viu populând acele zone fascinante ale istoriei. Baltasar Gracián îşi asumă sarcina educării lui [Baltasar Gracián, Oracolul manual. Criticonul, trad. De Sorin Mărculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975]. La cugetătorul spaniol taina asupra intenţiilor proprii constituie cheia comportării sociale. I se pare că jocul cu cărţile pe faţă nu e de nici un folos, nici de bun gust . Mai mult, nedezvăluirea imediată stârneşte curiozitatea . Vorbe mari, umflate, vin să pledeze pentru nedezlegarea limbii: tăcerea circumspectă e sanctuarul cuminţeniei . Pilda pentru o astfel de purtare este căutată peste mână şi temeiul ei  este sfinţit în chip forţat: imită […] lucrarea divină [în sensul tainei] pentru a face ca toţi să stea la pândă şi de veghe (3, p. 7-8). Dar cum recomanda el să-ţi faci jocul? Lucrează cu intenţie când primă, când secundă , termeni abstracţi care nu întârzie să-şi desfăşoare sugestia.Iscusinţa (…) nu face niciodată ceea ce arată; (…) ameninţă cu dibăcie în aer şi dă lovitura în realitatea neaşteptată etc. E un joc al ‘dibăciilor’, cum le numeşte iezuitul. Căci acestei tehnici a lui ‘uite-l nu e’ i se răspunde de către celălalt cu viclenii ; acela pricepe totdeauna contrariul a ceea ce i se dă de înţeles şi cunoaşte numaidecât orice plăsmuire; nu ia în seamă nici o intenţie primă şi rămâne-n aşteptarea celei secunde şi chiar a celei terţe . Un adevărat labirint kafkian al subterfugiilor. Omul e multiplicat la infinit, ca între două oglinzi paralele. Simularea sporeşte când îşi vede vicleşugul dibuit şi năzuieşte să amăgească slujindu-se chiar de...

CAPITOLUL 17 EU, CELĂLALT ŞI OMUL Rătăcirile pe care ni le impune înţelegerea mecanismului dihotomic-antonimic al gândirii ne-au dat o sete pantagruelică, autorului şi de bunăseamă cititorilor, de zonele mai clare şi mai ozonate ale unor regiuni în care binele să fie bine şi răul rău. Cât de fericit şi relaxat este cugetul omenesc când poate spune, sigur pe simţurile şi pe judecata sa: acesta sunt eu şi nu altul! Or, tocmai certitudinea fuge de noi parcă tot mai departe, lăsându-ne să ne afundăm în mocirlele semiobscurului unde Trecutul e una cu Prezentul, unde Viitorul e un alt chip al aceluiaşi Prezent, unde poţi fi şi fiară şi oglindă lui Abel, unde eşti stârv şi fiinţă ce palpită, în acelaşi timp. În căutarea acestei certitudini, am irumpt din Renaştere – această sferă a trăirii cu centrul orişiunde. În căutarea ei am hotărât să pornim într-o nesăbuită CĂLĂTORIE ÎN JURUL ODĂII MELE [Xavier de Maistre, Voyage autour de ma chambre. Le Lépreux de la cité d’Aoste, Paris, Éditions Nilsson (1919)], sărind peste veacuri, se va vedea curând din care pricini anume. În capitolul V, foarte aproape de începutul cărţii, ţinând seama de dimensiunile miniaturale ale capitolelor, antonimiile se impun atenţiei printr-o succesiune tot mai rapidă. Ne aflăm în faţa celui de al doilea obiect descris: patul. Există teatru care să dea mai avan prilejuri închipuirii, care să trezească idei mai gingaşe decât mobila în care uit câteodată de mine însumi? (19-20) După această prezentare introductivă, intrăm în discursul antonimizat, prin fraza: Modestule cititor, nu te speria, că n-aş putea vorbi oare despre fericirea unui bărbat iubitor care îşi strânge în braţe pentru întâia oară soţia cuminte (p. 20). şi, acum, al doilea termen, antonimic: plăcere inefabilă, pe care soarta-mi ticăloasă mă condamnă să n-o gust nicicând! Fraza nouă aduce cu sine o antonimie...