– Educatia omului

CAPITOLUL 16
EDUCAŢIA OMULUI sau:
nu fii om de caracter

Interesant este, după această trecere analitică în revistă a câtorva dintre opurile de seamă ale Renaşterii, care s-ar putea continua pe sute de pagini, devenind, însă, o searbădă repetare a uneia şi aceleiaşi constatări, interesant este, spuneam, să ne reîntoarcem de unde am plecat, anume la omul viu populând acele zone fascinante ale istoriei. Baltasar Gracián îşi asumă sarcina educării lui [Baltasar Gracián, Oracolul manual. Criticonul, trad. De Sorin Mărculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975]. La cugetătorul spaniol taina asupra intenţiilor proprii constituie cheia comportării sociale. I se pare că jocul cu cărţile pe faţă nu e de nici un folos, nici de bun gust . Mai mult, nedezvăluirea imediată stârneşte curiozitatea . Vorbe mari, umflate, vin să pledeze pentru nedezlegarea limbii: tăcerea circumspectă e sanctuarul cuminţeniei . Pilda pentru o astfel de purtare este căutată peste mână şi temeiul ei  este sfinţit în chip forţat: imită […] lucrarea divină [în sensul tainei] pentru a face ca toţi să stea la pândă şi de veghe (3, p. 7-8).

Dar cum recomanda el să-ţi faci jocul? Lucrează cu intenţie când primă, când secundă , termeni abstracţi care nu întârzie să-şi desfăşoare sugestia.Iscusinţa (…) nu face niciodată ceea ce arată; (…) ameninţă cu dibăcie în aer şi dă lovitura în realitatea neaşteptată etc. E un joc al ‘dibăciilor’, cum le numeşte iezuitul. Căci acestei tehnici a lui ‘uite-l nu e’ i se răspunde de către celălalt cu viclenii ; acela pricepe totdeauna contrariul a ceea ce i se dă de înţeles şi cunoaşte numaidecât orice plăsmuire; nu ia în seamă nici o intenţie primă şi rămâne-n aşteptarea celei secunde şi chiar a celei terţe . Un adevărat labirint kafkian al subterfugiilor. Omul e multiplicat la infinit, ca între două oglinzi paralele. Simularea sporeşte când îşi vede vicleşugul dibuit şi năzuieşte să amăgească slujindu-se chiar de adevăr . Da, până şi adevărul poate folosi minciunii! Rar ajungi să răsfoieşti un roman de groază să te înfioare mai mult. Schimbă jocul, schimbând tertipul şi face vicleşug din nevicleşug, întemeindu-şi înşelăciunea pe cea mai mare nevinovăţie (13, p. 12).

Dar, atenţie la cel ce umblă cu intenţie secundă. Cele ce urmează ne amintesc sfaturile negustorului florentin cunoscut în paginile precedente: E un vicleşug al omului negustoros de a distrage voinţa ca s-o atace (…). Îşi ascunde gândul ca să şi-l atingă (…). Atenţia să nu doarmă însă când intenţia e atât de trează, iar dacă aceasta este secundă în disimulare, cealaltă să fie prima în recunoaştere. Precauţii necesare deoarece oponentul propune una şi vrea alta, întorcându-se cu viclenie ca să-şi lovească ţinta intenţiei (215, p. 89-90).

De ce aceste sfaturi? Pentru că, spune renascentistul, trăim într-o lume în care răutatea stă la pândă. Aşadar, jucătorul şiret nu joacă niciodată cartea bănuită de partener (17, p. 13).

Atractiv nu mai e pentru noi jocul acesta al abilităţii politice, căci l-am examinat întruna (deşi vom duce până la capăt urmărirea lui) şi şi-a pierdut astfel ceva din noutate. Dar că el e rodul unei gândiri tăiate după un tipar anume, aceasta rămâne o constantă. şi că este aşa stă dovadă faptul că vorbind despre intensitate şi extensiune, scriitorul recurge la dihotomii-antonimice de limbaj: uriaşi sunt deobicei adevăraţii pitici (27, p. 17). În spiritul acestui aforism este şi următorul: şi nici după cuvântarea din piaţă nu trebuie deosebit înţeleptul, de vreme ce acolo nu cu glasul lui vorbeşte, ci cu cel al prostiei obşteşti, oricât ar dezminţi-o în sinea lui (43, p. 23).

Firea sa cinstită îl împinge să acuze tertipurile, iar realismul său, cunoaşterea înaltei societăţi a epocii – să le îngăduie. Uz, nu abuz de vicleşuguri , încearcă el să tempereze răutatea. Se explică: Nu trebuie să faci paradă cu ele, necum să ţi le dai în vileag: orice artificiu trebuie ţinut sub obroc, suspect fiind, şi cu atât mai vârtos şiretenia, care-i odioasă. Apoi, constată cu răceală: Amăgirea este larg folosită. Împotriva lui Bacon, el insistă: sporească bănuiala , dar ca şi gânditorul englez, o găseşte dăunătoare, pentru alte pricini; drept care cere ca sporirea ei să fie izbutită fără a se face cunoscută, deoarece ar da prilej de neîncredere: iscă mari nemulţumiri şi-m-pinge la răzbunare, trezeşte răul pe care nimeni nu şi-l închipuie (45, p. 24).

În vremurile caracterului îndoielnic şi al inducerilor în eroare, spaniolul în mai multe rânduri simte nevoia să sublinieze importanţa de a fi om de caracter; cel mai concis îndemn în acest sens ni se pare: Regulă de dreaptă purtare fie-ţi integritatea însăşi (50, p. 25). Dar chiar căutarea acestei integrităţi îşi poate găsi o cale tocmai prin folosirea gândirii cercetate de noi. E o lecţie de prudenţă reflecţia despre sine, cunoaşterea dispoziţiei tale reale şi preîntâmpinarea ei, ba chiar înclinarea spre cealaltă extremă pentru a găsi între natură şi artă limba de cumpănă a raţiunii (69, p. 33). Ca să poţi da ascultare acestui sfat, se presupune că trăieşti ambele extreme simultan, către una înclinând balanţa pornirii tale, variat motivată, prin moştenire, educaţie, exemplu, gust şi altele, cealaltă vegetând în tine, în aşteptarea unei zodii prielnice.

Desigur, însă, roadele acestui mecanism de înnodare a ideilor se constată mai ales în frecuşurile sociale, cu prilejurile cărora nu există o mai mare înţelepciune decât a te face că nu înţelegi (73, p. 35). Aceasta când adopţi poziţia defensivă. Când treci la ofensivă sau eşti un simplu pion pe tabla de şah a timpului, recomandarea clatină încrederea în întegritatea cinstită mai sus. Exclamă autorul: Mare artă să-i câştigi pe toţi, deoarece asemănarea atrage bunăvoinţa. Observă firile şi potriveşte-te după fiecare; cu cel serios şi cu cel glumeţ, urmează-le înclinarea, supunându-te unei transformări curtenitoare: necesară celor ce atârnă de alţii (77, p. 36). Aşa se deschide o poartă largă linguşirii şi, în câştig de cauză, recompensei ei: favoritismul. De aceea, ştiind că oamenii trăiesc mai mult din ceea ce se află şi că auzul e uşa din dos a adevărului , ni se atrage atenţia că patima vopseşte în culorile ei tot ce atinge . Aşadar, mare grijă cu cine laudă şi mai mare cu cine osândeşte. E nevoie aici de toată atenţia spre a descoperi intenţia mijlocitorului, cunoscând dinainte cum calcă. Vicleşugul fie încercătorul capului şi calpului (80, p. 37).

Ceea ce ni se pare mai deprimant în viaţa Renaşterii este faptul că întotdeauna cel cuminte, dacă vrea să supravieţuiască, trebuie să îmbrace hainele celui nebun (după cum a făcut-o şi Hamlet): mai degarabă nebun laolată cu toţi decât cuminte de unul singur (133, p. 57). Atunci când invidia (…) acuză atotdesăvârşirea că păcătuieşte nepăcătuind şi osândeşte cu totul ceea ce e întrutotul desăvârşit; se face Argus ca să găsească defecte în tot ce-i mai bun, fie şi numai pentru a se mângâia , ce-i rămâne invidiatului să facă? Să pară altul decât e, ca să nu mai dea prilej invidiei să verse venin. Astfel, iată înţeleptul simulând câte o neglijenţă în cuvinte sau în curaj (…) spre a linişti reaua-voinţă (83, p. 38).

Deci şi pe înţelept îl va prinde iureşul cu care potopeşte pământul dansul măştilor. I se spune: încifrează-ţi voinţa . Pune câlţi şi înăbuşă-ţi pasiunea căci pasiunile sunt spărturile cugetului şi prin ele te dai în vileag. ştiinţa cea mai practică e disimularea (pentru noi sunt învăţături vechi ca şi următoarea: cel mai mare meşteşug e să ascunzi meşteşugul , 219, p. 91). Vorbele lui Baltazar Grazian biciuie: Cine joacă cu cărţile pe faţă riscă să piardă. Apoi ele îmbracă haina podoabei stilistice pentru a cuceri inimile: paza prudentului lupte cu iscodirea curiosului: lincşilor cuvântului, sepiile tainei lăuntrice. Şi un ultim cuvânt practic: gustul să nu-ţi fie cunoscut pentru a nu-ţi fi prevenit, de unii ca să ţi-l contrazică, de alţii ca să ţi-l măgulească (98, p. 43).

De ce să ne mire calea indicată înţeleptului când tot pe ea calcă PRINŢUL? Nu-şi începe Machiavel [Le Prince suivi du Traité des conspirations et du régicide, trad. (.) par Charles Guiraudet (1935)] capitolul XVIII din opera cu acest titlu cu cuvintele: Neîndoielnic este foarte lăudabil pentru prinţi să îşi respecte angajamentele; dar printre cei ai epocii noastre, care au fost văzuţi având realizări de seamă, puţini sunt ce să-şi fi amintit de această respectare şi care să fi avut scrupule în a înşela pe aceia ce se bizuiau pe cinstea lor ? (p. 107). Demonstrând că numai două căi are prinţul de a ţine statul său în strânsoarea mâinii – legile şi forţa -, el ajunge la simbolul centaurului: Chiron, dascălul lui Achile, om şi animal în acelaşi timp, ca pildă a celor două arme princiare unite într-una. Apoi le dă nume noi: haina vulpii şi a leului. Cu alte cuvinte, conchide el pledoaria pentru şiretenie, un prinţ prudent nu poate şi nu trebuie să-şi ţină cuvântul dat, decât când aceasta e posibil fără să-şi dăuneze. Celebrul florentin constată cu amărăciune motivabilă prin frământările epocii sale (dar nemotivată când ajunge la generalizare): nu mi-ar trece prin gând să dau un atare precept dacă toţi oamenii ar fi buni; dar cum toţi sunt răi şi oricând gata să-şi încalce cuvântul, Prinţul nu se cuvine să-şi impună a fi mai corect. Inainte de a-l da ca exemplu de perfectă necinste pe papa Alexandru VI, autorul subliniază: problema este să-ţi joci rolul şi să ştii să te prefaci şi să disimulezi când este cazul (p. 108).

O generalizare este necesară ca să înţelegem aceste tribulaţii impuse spiritului. Ea e definitorie pentru lumea analizată. Ne reîntoarcem la Baltazar Gracián. Realitate şi aparenţă. Lucrurile nu trec drept ceea ce sunt, ci drept ceea ce par; rari sunt cei ce privesc pe dinăuntru şi numeroşi cei ce se mulţumesc cu aparenţa. Nu e deajuns să ai dreptate cu faţă măsluită (99, p. 44 şi 130, p. 56, în care se adaugă: sunt lucruri cu totul deosebite de cum par).

Şi pentru ca politica aparenţei să cuprindă întreaga extindere gândită de om, i se conferă şi darul binecuvântării bisericeşti (credem a nu greşi mărginind-o la cea iezuită, din care ordin făcea parte autorul). Intră pe placul altuia ca să ieşi pe-al tău. E o stratagemă pentru a dobândi; magiştrii creştini propovăduiesc această sfântă viclenie chiar şi-n materii cereşti. E o disimulare însemnată, fiindcă folosul închipuit slujeşte drept momeală pentru captivarea unei voinţe (144, p. 61-62). Întrerupem citatul aici pentru importanţa lui revelatorie. Intreaga tactică a ordinului din care făcea parte, al cărui nume a devenit epitet pejorativ, e incriminată în trei fraze, mai grele ca pietrele aruncate-n obraz, căci iezuiţii vor pieri, dar cuvintele lui Baltazar Gracián vor rămâne în veac.

Minciuna e mereu cea dintâi din toate […]. Adevărul vine mereu ultimul şi târziu […]; cuminţii îi păstrează cealaltă jumătate a facultăţii [nota traducătorului completează: auzul sau văzul, aici însă e vorba de auz] pe care cu atâta Inţelepciune obşteasca mamă a hărăzit-o îndoit (146, p. 62). Foarte importantă descriere psihologică (desigur, fantezistă). Pentru el, dihotomia-antonimică stă în structura ‘facultăţii’, aceasta fiind explicaţia capacităţii noastre de a o surprinde în realitate. Tehnic vorbind, diagnosticul său e aspru: Maturitatea se cunoaşte după amânarea crezării; minciuna e foarte obişnuită, crezarea fie, dar, neobişnuită. Ulterior, el surprinde în omul cu comportament dihotomic-antonimic două feţe neaşteptate: mincinosul are două păcate: nici nu crede, nici nu e crezut. De la folosirea gândirii dihotomic-antonimice în limbaj autorul nu vede decât un pas până la folosirea ei în comportament: dacă se minte cu vorba, o poţi face şi cu fapta, şi mai dăunătoare e această amăgire prin urmările ei (154, p. 66). Ba mai mult, dintr-un astfel de comportament ţi se poate trage şi sfârşitul, căci prost e cel ce moare de prea multă inteligenţă (208, p. 87).

Că aşa e viaţa nu îl miră pe cugetător. El constată, ca şi Faustul renascentist englez: In cer, totul e mulţumire, în iad, totul e necaz: în lume, adică la mijloc, şi una şi alta; stăm între două extreme şi ne-m-părtăşim din ambele (211, p. 88). Recunoaştem situarea ‘pe hotar’ care a fost mult dezvoltată în paginile anterioare. De aceea încrede-te azi în prieteni ca mâine în duşmani, şi încă din cei mai răi; şi de vreme ce aşa se-ntâmplă în realitate, întâmplă-se şi-n prevedere (217, p. 90). Asta, pentru că şi amicii ştiu că cine nu poate îmbrăca piele de leu , e bine să îmbrace una de vulpe (reia el imaginea italianului). Motto-ul lor: în lipsa puterii, dibăcie (220, p. 91-92). Ei nu constituie o excepţie. Baltazar Gracián constată că, pe lume, în orişice este o parte bună şi alta rea […]. Un acelaşi lucru are feţe foarte diferite, după lumina sub care-l priveşti […]. drept care, nu încurca dârlogii binelui şi răului. şi o explicaţie generală: aşa se face că unii găsesc în toate mulţumirea, iar alţii necazul (224, p. 93). Scriitorul se mai întreabă, cu zâmbetul pe buze: Când trebuie să cugeţi pe dos? Intrebarea pare ciudată, dar o lămureşte curând, prin răspuns: Când ni se vorbeşte cu gând rău. Adică, cu unii totul trebuie să meargă în răspăr: da -ul e nu şi nu -ul e da . Bineînţeles, pentru că sunt folosite ca o armă a interesului personal. Bârfirea unui lucru trece drept preţuire, întrucât cel care-l vrea pentru sine îl discretiează pentru ceilalţi (250, p. 102). In schimb, mare subtilitate a vieţii e ştiinţa de a vinde aer; de aceea se face recomandare: umblă mereu cu gura plină de zahăr spre a-ţi îndulci vorbele, încât să le pară gustoase şi duşmanilor (267, p. 109).

Ne oprim cutremuraţi. Ce boală mârşavă învenina măruntaiele renascentiştilor, făcându-i să gândească astfel? Ce ‘taler cu două feţe’ această Renaştere!