Recitind una dintre schiţele sale mai vechi, pentru a se hotărî dacă merita să o dea la tipar, domnul Lotar Cristescu se ridică de pe scaun la mijlocul unei fraze şi făcu uimit câţiva paşi. Cuvintele puse pe hârtie evocau un amănunt din a doua jumătate a lunii octombrie 1956, un amănunt căruia el nu-i dăduse importanţă niciodată. Când scrisese paginile acelea, în febra argumentării, afirmase că amănuntul respectiv ar fi determinat destinul său ulterior. Acum, după ce uitase construcţia povestirii, reîntâlnind fragmentul cu pricina, fu mirat de ponderea acordată de el însuşi momentului şi simţi nevoia să se edifice când avusese dreptate; când bagateliza amintirea stupidei ore de seminar sau în evocarea ei literară, când o aşeza în centrul trăirilor personale. Despre ce anume era vorba? În Ungaria izbucnise o revoluţie anticomunistă. Mişcări similare, de mai mică amploare, aveau loc în Cehoslovacia şi Polonia, după cum îşi dădea seama din ecourile incriminatoare inserate în presa de partid, unica din ţara noastră. Studenţimea, din rândurile căreia făcea parte, sorbea cu nesaţ aerul proaspăt infuzat din mirosul respingător de cerneală tipografică al ziarelor: adulmeca eliberarea posibilă. Tot poporul, dealtfel, citea cu un nesaţ stupefiant gazetele care până atunci îl plictiseseră de moarte cu ovaţiile lor mecanice, lipsite de temei şi măsură, adresate comitetului central care planifica distrugerea grabnică a ţării şi acoliţilor acestuia. Jurnalistica părea că reînvie. Oamenii uitau de la o zi la alta de frică; îşi comunicau unul celuilalt ştirile şi, deşi fiecare le cunoştea pe de rost, le făcea plăcere să le audă încă şi încă o dată, comentarea lor înlesnindu-le să se împărtăşească tot mai intens din tăria vântului de libertate ce curăţa împrospătător Europa răsăriteană. Pe oriunde mergeai, zăreai perechi şi pâlcuri discutând aprins, în şoaptă; ba, glasuri începeau chiar...

1 Până la cei optsprezece ani ai săi, Ionuţ Radovan nu luase parte la nici un carnaval. Însă, pătrunzând pe la orele 17,30 în cabina figuranţilor, de la etajul II al Operei Române, se dumiri pe dată ce putea fi aceea. Îl străbătu un fior ce nu-l părăsi nici măcar când ieşi din clădire, la câtva timp după încheierea primului spectacol în care apăruse pe scenă. Jumătate de inimă îi râdea, jumătate i se chircea. Deschizând uşa cabinei, cele zărite îi şi plăcuseră, îi şi stârniseră puţină frică. Nu mai trăise sentimente atât de contradictorii din epoca în care obişnuiau părinţii să-l ducă la Moşi. Mama lui se înspăimânta; tatăl, deşi oarecum încordat, părea stăpân pe sine şi dezinteresat. Ca orice copil, Ionuţ copie ambele reacţii. Acum se pomenea că cele două reacţii părinteşti, deşi opuse, vibrau simultan într-un singur suflet, al lui. Voia să se arate indiferent la priveliştea de Sabat cuprinsă de privirile sale; de fapt, era uşor îngrozit. Cu toate că atât mama, cât şi tatăl său rămăseseră acasă, bine mersi, fiecare cu preocupările sale, proaspătul angajat în corpul artiştilor mimi îşi dădu seama că amândoi împreună respirau în el, odată cu inspiraţiile şi expiraţiile lui, că intraseră toţi trei în sala puternic iluminată şi că, laolaltă, erau şocaţi de panorama ce se desfăşura în afara ochilor fiului. “Niciodată nu mă voi despărţi de ei.” – fu concluzia sa, lipsită de orice legătură directă cu cele receptate de către pupile. Această concluzie îi oferi un simţământ de siguranţă. Tot ea îi provocă, şi o nouă uimire, deşi pieptul îi pulsa, prea plin de nedumeririle puse în mişcare de peisajul uman descoperit. Până la acea vârstă îşi acceptase părinţii ca exteriori şi potrivnici. În prezent, îi resimţea nu numai lăuntrici, ci chiar...

Povestind ba despre una, ba despre alta din amintirile detenţiei ajunseră la prezenţa câtorva borfaşi în rândurile lor, ale “politicilor”. – De ce să-i numiţi “borfaşi”?, se opuse P.P. Ionescu, pregătit oricând să înfrunte orice opinie sau afirmaţie ce nu-i aparţinea. “Matiştii” nu-s borfaşi. Şi-au băut şi ei minţile-ntr-o crâşmă; au înjurat chelnerul că le-a pus apă-n vodcă; de la el au ajuns să blesteme guvernul; şi s-au pomenit în faţa tribunalului militar. Asta nu-nseamnă că-s borfaşi. – Ba erau borfaşi curaţi, nene. Nu vorbesc de “matişti”. De hoţii “cu bună dimineaţa”, cum e cazul lui Gulimănescu, despre care a şi scris unul dintre noi, dacă v-o fi căzut în mână cartea, insistă Vitalie Precup. – Nu ştiu la ce carte vă referiţi. Şi ce vrea să zică: “hoţ cu bună dimineaţa”? – Sunt şmecheri care o pornesc la drum cu o prăjină la spinare, când mijesc zorile. Unde zăresc o fereastră deschisă, ochesc scaunul pe care stăpânii casei şi-au depus hainele, seara, la culcare. Vâră “instrumentul” şi. pescuiesc, din stradă, tot ce pot, spuse bine dispus Vitalie Precup. – Oi fi stat dumneata cu astfel de indivizi, eu nu!, îi ciupi amorul propriu şi demnitatea P.P. Ionescu, inginer proiectant care, în afară de condamnarea sa politică, nu se alesese cu nimic mai de Doamne-ajută dintr-o existenţă searbădă şi disciplinată până la exces; drept care, îşi apăra comoara de orice întinare, ca pe Sfânta Cuminecătură. – Aşa este, am împărţit aceeaşi cameră cu Gulimănescu. Cred că avea la activ vreo douăzeci şi şapte de condamnări pentru tentative de hoţie. Ştiu că s-au găsit unii care-i făcuseră socoteala că-şi petrecuse mai mult de jumătate din viaţă-n puşcărie. Adevărul e că asta şi voia. O mărturisea singur: cum se apropia vremea rea, încerca un furt, să-şi asigure existenţa...

Papini scrie undeva, în Gog, că istoria s-ar cuveni expusă dinspre prezent către trecut, de la efect la cauză, dacă vrem cu adevărat să înţelegem ceva din succesiunea evenimentelor, iar nu invers, cum se procedează totdeauna. Cronologia în sens opus, afirmă el, este aceea naturală, deoarece însemnătatea evenimentului iniţial nu se lasă cuprinsă decât mult mai târziu. Am adăuga că ea e “naturală” când o judecăm din punct de vedere mental, adică al strădaniei de a face lumină cu raţiunea într-o înşiruire adâncită în bezna faptelor. Printre pildele oferite de scriitor se numără şi un amănunt al expansiunii militare a Islamului: ocuparea Ierusalimului de către musulmani, în 637. Detaliul îşi dobândeşte adevăratele dimensiuni valorice abia în 1095, când este predicată întâia cruciadă, când două civilizaţii şi două culturi ajung să se confrunte, atrage prozatorul atenţia cititorului său. Eseistul propune aplicarea aceleiaşi metode şi în cercetarea biografică. Asasinarea ce a curmat viaţa lui Cezar, de exemplu, luminează bogat şi desăvârşit treptata aglomerare de fapte ce a condus la dictatura sa întreruptă sângeros. Temeinicia evidentă a ceea ce, la prima vedere, pare o butadă nu convinge la cea dintâi lectură a paginilor papiniene intitulate: Istoria de-a-ndoaselea. Inerţia disciplinei noastre intelectuale i se opune din răsputeri. Ani de-a rândul am fost învăţaţi prin şcoli să urmărim firul istoric de la origine până la deznodământ. Într-aceasta ne-am adoptat modelul din istoria naturală: naşterea precede moartea; mijirea zorilor pregăteşte apusul; ghinda măruntă se preschimbă în stejarul imens prăbuşindu-se sub secure. Totuşi, personal, îi dau dreptate lui Giovanni Papini. Pentru a percepe semnificaţia undelor lăptoase de la orizont, ce tulbură atotcuprinsul întunericului, trebuie să fi contemplat măcar o dată strălucirea împărătească a soarelui la amiază şi răvăşirea aşternuturilor lui însângerate vălurind întregul univers uman într-un geamăt unanim cu prilejul adâncirii sale în misterul de...

“Chipurile foamei nu sunt totdeauna lupi, aşa cum vă vine a crede. Ele pot fi miei şi miale, rugători şi rugătoare blânde după laptele, stropi, al potolirii smerite, pot fi şerpi ce şi-au lepădat pielea şi pândesc, lipsiţi de apărare, din umbra firelor de iarbă, ori curgere înceată a undei clipocitoare, chipurile foamei îţi pot deveni cei mai aşezaţi prieteni şi obiceiul vieţii”. Astfel intenţionam că încep un poem în proză despre foamea îndurată şi despre aceea observată la Periprava. Căci fiecare dintre cele trei lagăre de muncă unde am poposit s-a depus greu în memorie prin ceea ce avea mai vrednic de luat în seamă: Periprava sau foamea; Salcia sau setea; Luciu – Giurgieni sau pofta. Ce altceva a mai rămas sistemului digestiv să cunoască! Şi mă pregăteam să vestesc oamenilor ce înseamnă foamea. Şi nu ştiam cum. Orice ar fi de scris, nimic nu are vreo legătură cu durerea fizică, ori cu arsura, ori cu alt semn al trupului. Foamea este o stare a minţii, o nebunie. * De câte ori ne îndreptam către digul pe care îl ridicam şi Apostol Trache zărea o mâţă pe toloacă, la marginea satului, se apropia de mine şi, împotriva tuturor opreliştilor de a vorbi, îmi şoptea, cu obrajii îngălbeniţi de ură: – Îi socotesc criminali pe toţi aceia care hrănesc pisici, atâta timp cât în puşcării mor oamenii de foame. De fiece dată îl cântăream la fel de indignat, deoarece dădea glas propriului meu simţământ, despre care gândeam că îl pecetluisem atât de bine în adâncul inimii bolnave. * Student la facultatea de filosofie, Dan Dunia fusese condamnat fiindcă citise în manuscris Scrinul negru de G. Călinescu, atunci încă interzis. Băiat vesel, dogorea de sănătate, pleznea de pofta de a trăi. Aşa l-am cunoscut la fortul nr....