9. UN ARMEAN ÎMPĂRĂŢEŞTE PESTE CHINA Pătrunderea în incinta Operei Române – clădirea nouă, cu aerul inconfundabil sovietic al hardughiilor din familia cărora ne-am procopsit şi cu monştrii arhitectonici numiţi: “Casa Scânteii” şi “Casa Poporului” – fu pentru mine o descălecare în Ţinutul Luxului, un lux cu un farmec artificial neîndoielnic, provenind din izvoarele Răsăritului, singurul farmec îngăduit atunci deoarece era conform cu tiparul vremii: luxul pentru popor. Cabinele fuseseră împănate cu imitaţii de mobilă stil, vopsită în culoarea untului, tapisate cu pluşuri verde închis precum al sticlelor de un litru, covoarele gen persan erau penibil de noi, reproducerile de artă plastică aburcate pe pereţi ţineau hangul lipsei de gust de pretutindeni. Ce însemna o clădire a Operei nu era lucru inedit pentru mine. Avusesem un coleg de liceu, care locuia lângă vechea reşedinţă a aceleiaşi instituţii de artă, adică în preajma Teatrului Bulandra (cel adevărat), pe care părăsind-o Opera Română, clădirea i-a rămas moştenire destui ani Teatrului de Operetă, pe malul Dâmboviţei, lângă bisericuţa Sfântului Spiridon, cea îngropată vreun metru sub pământ, un monument istoric de o rară intimitate, demolat de Ceauşescu, grăbit să-şi libereze căile de acces către aşa-zisa “Casă a Poporului”, unde n-avea nici să locuiască, de unde n-avea nici să conducă, scurtându-i-se – cam târziu! – trupul cu un cap foarte necesar lui… Deoarece acest amic nu a fost un oarecine şi nici destinul său unul banal, sunt dator a zăbovi alături de el câtva timp. Numele îi era: George Popovici. Devenind un actor celebru al Naţionalului, şi-a adăugat la coada numelui de familie pe acela al străzii unde locuia şi băteam împreună mingea de cârpă: Poenaru (în geografia Bucureştilor prelungindu-se la rându-i cu numele propriu: Bordea). Comicul Ion Finteşteanu, fost profesor de actorie al lui Gică, atât de impresionat fusese...

UNA DINTRE VIRTUŢILE ESENŢIALE pentru dobândirea fericirii este bărbăţia. Încep prin a vă atrage atenţia că bărbăţia nu trebuie confundată cu ceea ce îndeobşte numim: curaj. Socotesc că limba noastră face o distincţie între una şi celălalt. Curajul este aproape instinctiv; presupune prea puţin antrenarea conştiinţei în actele sale; pe când, dacă nu greşesc, bărbăţia implică demnitatea, convingerea, conştiinţa. ‘Fii bărbat!’ nu înseamnă doar să fii curajos, ci să fii curajos ca un om de răspundere, în joc fiind renumele tău de fiinţă superioară, de stăpân pe tine însuţi şi pe soarta altora. Curajos este bărbatul care, atacat de nişte brute, le răspunde fără teamă şi le ologeşte pe vecie. Bărbat este acelaşi, dacă chibzuieşte să fie şi de învăţătură reacţia sa, de învăţătură astfel încât brutele să nu-şi repete atacul laş, şi să nu transforme brutele în nişte invalizi rămaşi la fel de iresponsabili ca înainte de întâlnirea cu el. Dar nu despre acest soi de curaj şi bărbăţie ne-am adunat în jurul aparatului de radio pentru a vorbi; ci despre adevărata bărbăţie, aşa cum reiese ea din următoarele aforisme. Voltaire dezvăluie cuprinsul întreg al noţiunii; el spune: Adevărata bărbăţie constă în a şti să suferi. Poetul şi dramaturgul Schiller lămureşte cele preconizate de Voltaire; adăugăm zisa lui: Sufletele mari rabdă în tăcere, iar Stammler pare să expliciteze totul: Cel mai greu eroism, dar şi cel mai nobil, stă în a învăţa să-ţi potoleşti prin tine însuţi suferinţele, fără a mai târî în ele şi alţi oameni. În următorul fragment, semnat de Ludovic Halévy, suntem făcuţi martori atât ai curajului cât şi ai bărbăţiei, în naivitatea şi conştiinţa sa elementară, dar  impresionantă, eroul scrierii oferă o frumoasă pildă de acceptare a suferinţei proprii pentru uşurarea suferinţei celorlalţi. Acela care narează întâmplarea este un chirurg militar. El...

10. ARESTAT PENTRU CRIMĂ Numai cea de a doua păţanie legată de un armean lucrând la Opera Română ajunse la urechile lui Hrandt. Cât despre Mimi Bardezian şi simţămintele ce le deşteptase în mine în nici un caz nu aş fi pomenit; ea şi ele extindeau într-o zonă mult prea intimă admiraţia faţă de acest neam, trezită de Hrandt Avachian şi, printr-o greşeală de logică, proiectată asupra lucrării instinctelor abia deşteptate şi a trenei lor plină de o poezie încă negustată până la acea vârstă. La fel, nu am pomenit nici despre adânca şi neaşteptata (până şi pentru mine…) preţuire acordată de tânărul ce eram altor trei interpreţi ai aceleiaşi rampe: doi solişti vocali – Arax Savagian şi Garbis Zobian – şi un maestru de balet – Trixy Checais. Meritele lor suplimentare ţineau, desigur, de faptul că împărtăşeau originea etnică a pictorului drag mie. Răsfrângeam asupra lor rafinamentul gustului cu care-şi conducea el existenţa, îmi închipuiam că, dacă erau armeni, se cuvenea să aibă aceleaşi caracter şi fire ca ale lui, aceeaşi politeţe naturală, să-i împărtăşească înţelepciunea. Nădăjduiesc pentru ei că aşa stăteau lucrurile cu adevărat. Descrierea amănunţită a modificărilor prin care trecea chipul interpretului lui Mao îi aminti ascultătorului meu ceva din propria-i tinereţe: – Datorită unei truse de machiaj am fost pe punctul să-mi pierd capul, nu să câştig un altul, precum colegul tău… Credeam că era o glumă şi aşteptam continuarea ei, să râd împreună cu povestitorul. Pentru asta mă pregătea jocul de cuvinte zvârlit de el între noi. – A cui trusă? l-am întrebat, bănuind – cum se potrivea vârstei mele – că aparţinuse unei femei şi aşteptând o istorie de alcov. – A mea. Pe la optsprezece ani visam să ajung actor. Nici prin gând nu-mi trecea că n-aveam s-o...

TOATE CÂTE SUNT ALE VIEŢII sunt bune, căci sunt naturale; iar natura oglindeşte înţelepciunea divină şi armonia ce derivă din aceasta. Unde începe răul? căci există şi un rău în aplecarea către toate cele care sunt ale vieţii. Răul începe odată cu lipsa de măsură. Pentru că una este să te foloseşti  de natură, deoarece din natură face şi trupul tău parte; alta este să te îmbuibi cu cele ale naturii şi numai din ele să-ţi derivi nevoile şi bucuriile, fiindcă omul este şi mai presus de fire prin sufletul său. Corpul are nevoie de hrană pentru a supravieţui. Are nevoie de odihnă. Are nevoie de linişte – ca opusă obsesiilor generate de nepotolirea funcţiilor sale. Dar una este să te hrăneşti pentru a dobândi puterea să-ţi împlineşti destinul de gardian al propăşirii pământului creat de Dumnezeu şi alta este să te îndopi cu mâncare, până la gâfâire şi bătăi de inimă, până la căderea în nesimţirea raţiunii, cu atât mai mult când stropeşti hrana şi cu necugetate pahare de băutură fără măsură. Corpul are nevoie de mişcare, văzută ca sport, gimnastică, pentru sănătatea, oricât de modestă pare şi oricât nu s-ar impune ea cu surle şi trompete conştiinţei noastre, reprezintă comoara cea mai preţioasă de care ne putem bucura în viaţă, iar mişcarea constituie un izvor al sănătăţii. Ea ne sporeşte energia, tonusul, optimismul, ne ascunde faţa cenuşie a sâcâielilor fără nume ce ne provin din adâncurile necunoscute direct ale  organismului şi, în locul lor, ne umple de o voioşie permanentă ce ne dă ghes să trăim cât mai plenar. Şi, totuşi, prea multă mişcare şi nechibzuinţă strică, îndobitoceşte, ne preschimbă în animale, de nu o dublăm cu exercitarea minţii şi a sufletului, pentru dobândirea unei fiinţe rotunde şi egal dezvoltate, din toate...

11. ÎNSEMNĂRI DESPRE MOARTE “La 1 iunie, 3.000 de persoane (în majoritate femei, tinere şi copii) au plecat din H., însoţite de 70 de agenţi de poliţie şi de un turc influent, un anume K. Bey. Ziua următoare, au sosit bine sănătoşi la L.A. Acolo, K. Bey le-a trimis vorbă să îi dea 400 de lire, ‘pentru a-i păzi în siguranţă până urmau să sosească la Malatia’ şi făgădui să-i însoţească până la Urfa [am transcris în spiritul limbii române numele proprii denumind oraşe, ţinuturi ş.a.m.d. din franceza originalului din care am tradus (aici: ‘Ourfa’); acelaşi lucru l-am făcut şi în redactarea cărţii mele: “Civilizaţia armenilor” , când se pare că m-am încurcat rău de tot…] pentru a-i apăra; însă chiar în aceeaşi zi îşi luă tălpăşiţa dimpreună cu banii lor. “În ziua a treia, convoiul exilaţilor ajunse la A.M., unde arabii şi kurzii începură să răpească femei şi tinere, ceea ce continuă până ce sosiră la prima gară, la Ras-ul-Adn, pe linia Bagdadului. Jandarmii ce le fuseseră daţi pentru protecţie incitară triburile din munţi, pe jumătate sălbatice, să-l atace pentru a le tâlhări, a le ucide sau a le viola pe femei şi a le răpi; şi în mai multe rânduri ei înşişi violară femeile, fără să se ascundă pentru asta. “În cea de a patra zi, sosiră la A.N., unde jandarmii uciseră trei dintre bărbaţii cei mai cunoscuţi. Într-a noua zi, au ajuns la A.O., unde caii, care fuseseră totuşi închiriaţi, plătiţi pentru întreaga călătorie până la Malatia, le-au fost luaţi şi trimişi înapoi, aşa încât au trebuit să închirieze alte care cu boi pentru a-i duce mai departe la Malatia. Începând cu locul acela, mulţi dintre ei au fost lăsaţi fără vite de povară – unii dintre dânşii găsindu-se în situaţia de a cumpăra măgari...