30. MI-A APĂRUT ALTĂ CARTE Eram furios a fi fost supus la atâta pierdere de timp. Bătaia de joc răsfrântă asupra semenului, ce caracteriza relaţiile interumane în România comunistă, dezvolta multe aspecte neplăcute, dar nici unul nu mă răni aidoma celui menţionat în fraza precedentă. A-ţi face aproapele să-şi piardă timpul echivalează cu o tentativă de omor, deoarece altă viaţă nu mai avem. Experienţa nu i-a învăţat un lucru atât de elementar pe adepţii jocului: ocupându-se cu inventarea mijloacelor de a-i împinge pe alţii să-şi irosească timpul, de fapt ei înşişi şi-l risipeau, cu alte cuvinte erau şi sinucigaşi acoperiţi… Asta a făcut redactorul meu, aplicând tehnica uzuală a editurilor, din acea perioadă: ‘Amânaţi scriitorii neagreaţi. Amânaţi-i la nesfârşit. Niciodată nu li se va declara răspicat că nu vor fi publicaţi în veci. Lăsaţi-i să spere. Preocupaţi cu nădejdea, nu vor mai scrie alte cărţi ce ne-ar putea dăuna.’ După cei câţiva ani trecuţi pe lângă mine de pomană, deşi eram conştient că făurisem primul volum românesc de sinteză armenologică, în care apăreau şi contribuţii personale, mărunte descoperiri şi interpretări originale, urmă o pauză de alţi câţiva ani când nu mai avui nici un chef să mă gândesc la armenologie. Eşecul publicistic, insuficient contrabalansat de interesul arătat de ziarul “Nor Ghiank” faţă de orice tentativă a mea de a colabora cu mici contribuţii în paginile lui, se asocie altui eşec: acela de a mai putea vizita Armenia. Deşi am primit mai multe alte invitaţii. Cea de a doua fu tot una personală. Mi-a fost respinsă de la bun început. Mirat fusesem că mi se aprobase vizita făcută, nu că mi se interzicea vizita solicitată acum. Sanctitatea Sa sosind în Bucureşti, m-am sfătuit cu Ea cum să procedăm pentru a reveni totuşi acolo unde râvneam...

31. BÂNTUIT DE FANTOME Nu rareori mă bântuie imaginea a două vapoare. Ancorate la o distanţă respectabilă de ţărm, să nu stânjenească traficul, să nu pară a fi interesate de comerţul legal sau ilicit desfăşurat în port, să nu lase impresia că ar fi băgat în seamă bogata mişcare prohibită, în susul şi în josul radei, de ocolire a ofiţerilor vamali, vasele impresionau prin aceea că prezenţa lor trezea în minţile privitorilor ideea de neevitat că SE AFLAU ACOLO, neclintite. Cele două imense structuri metalice, bine întreţinute, cu aspect prosper, arborau pavilionul englez şi oblăduiau liniştea pe uscat. Aminteau cui ar fi binevoit să uite aceasta că îndatorirea tuturora era să nu tulbure pacea domnind pe meleagurile acelea. Se erijau ca nişte sperietori – o zic şi eu pe limba unui ţăran prost – pentru turci, prea deseori răsturnători ai echilibrului instituit şi păzit cu greu, şi aducători de moarte propriilor supuşi. Oraşele plutitoare englezeşti erau caraule la porţile dezordinii, de veghe aidoma pompierilor, să sperie focul. Dar focul năvălise de mult de pretutindeni. Ardeau zările. Fumul prăpădului urca până în slava lui Dumnezeu. Se clătinau ţâţânile lumii văzute, pe când adâncurile iadului exultau presimţind că în curând aveau să primească slobozire a urca pe faţa pământului să-şi arunce năvoadele asupra locuitorilor lui, pentru a-i vărsa, fără osebire, în gheena pârjolului lăuntric satanicesc. Nenorocirea aceasta ce se rostogolea dintr-o zare într-alta, smulgând vieţile omeneşti întâlnite în cale, cum ai face-o cu buruienile, din rădăcini, se numea transferul populaţiei armenilor din întreaga împărăţie, ce nu ţinea seama de calitatea, cultura, talentele, inteligenţa, nici suferinţa victimelor. Transmutarea se revărsa pe aici. Iar vapoarele pluteau pe loc, ţepene şi semeţe martore ale imensei trădări faţă de populaţia proprie, făptuită de către conducătorii ei. A fi fost de...

Niciodată nu a rămas întins naşul meu dacă a venit careva în vizită la el, oricât de ostenit de vârstă ar fi fost. Intrând, apucam să-l văd, poate, ridicându-se din poziţia lungit; vreau să zic că deduceam că fusese întins, aşa, îmbrăcat. Era singurul prilej de a-i simţi slăbiciunea mădularelor. Nici în picioare nu l-am găsit niciodată. Pictorul se afla în faţa şevaletului. Omul, mai ales către bătrâneţe, şedea pe marginea divanului, cu picioarele desfăcute, rotind între degete nişte mătănii mari cu bob de chihlimbar auriu, aşa cum îi văzuse în propria-i copilărie jucându-se pe armenii vârstnici. Îi făcea plăcere să mi-o povestească. Şiragul de mătănii era atât de scurt cât să-l poată ţine împrejurul încheieturii mâinii. – Uite, aşa îl învârtesc armenii toată ziua: mută chihlimbarul printre degete; neam voluptuos, îndrăgeşte formele rotunde… Le primise sau le cumpărase în Armenia. Tot de acolo venise şi cu un fes colorat bălţat, dar cu delicateţe, de care nu s-a mai despărţit; nu ştiu dacă·noaptea îl scotea. Un celebru autoportret la vârsta a treia îl înfăţişează cu acel fes pe creştet. Nu în multe rânduri l-am văzut meşterind. Deşi, am mai istorisit-o: modelul mapei “Delta” el îl făcuse, vreau să spun că îndemânare pentru lucru manual avea. Vag îmi amintesc să-l fi observat şi lucrând mape de purtat coli de desen pe stradă, pentru nevoile meseriei sale. In ziua la care mă gândesc, m-am nimerit să intru în odaie pe când se pregătea să lipească o statuetă de bronz, de dimensiuni mici, pe o bucată de minereu primită în dar în Armenia şi provenind dintr-o mină locală. Era firesc să-mi fi trezit curiozitatea obiectul ce se năştea atunci, din mâinile sale. – Figurina aceasta are o poveste stranie. Am primit cândva, de la Pallady, un vas oriental să-l...

Câteva cuvinte despre autor. Elev, între anii 1942-48, al şcolii primare Maison des Français şi al Liceului Francez din Bucureşti, student al Conservatorului Ciprian Porumbescu, la secţia regie de operă, ce tocmai se desfiinţează – apoi student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, fără să o termine nici pe aceasta, deoarece, la 4 XI 1956 este arestat şi condamnat la patru ani închisoare corecţională, ani executaţi la închisorile Jilava şi Gherla, precum şi în lagărele de muncă forţată din Periprava, Salcia şi Luciu-Giurgeni, Mihai Rădulescu a avut, de timpuriu, ocazia de a cunoaşte viaţa nu numai pe faţa ei luminoasă. Efectuând, după ieşirea din detenţie, muncile inferioare la care erau admişi cei marginalizaţi, montator de calorifere pe şantiere, hamal şi, după trecere de vreme, instructor de teatru de păpuşi – calitate în care, atenţie, debutează profesional la Casa de Cultură Armeană Stepan Şahumian -, el este readmis la studii, susţinându-şi teza de licenţă la Facultatea de limbi germanice, în 1968, fără ca, totuşi, să-şi poată susţine şi teza de doctorat, în lipsa condiţiilor politice, însă izbutind să intre în învăţământ, în cel secundar, mai întâi, şi apoi în cel superior, ca lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic, devenit, după decembrie ’89, Facultatea de Teologie a Universităţii bucureştene – unde şi astăzi predă. Un destin destul de frământat, până către o jumătate de viaţă, consemnând tenacitatea în acţiunile pe care şi le propune, consecvenţă, propensiune pentru trecerea de obstacole aparent insurmontabile. Şi o autentică, amplă capacitate de instruire intelectuală în varii domenii, de factura omului celui de al treilea mileniu. Să ţinem, oricum, seama că stăpânirea a mai multor limbi străine a fost doar condiţia însuşirii mai multor culturi, pe mai multe paliere, către construcţia unui eu umanist, îndreptat spre...

Editura Muzicală, Bucureşti – 1987 – Nu! Nu! Nu! “S-a sfârşit, pricepu Nucu Misail. Cele 203 zile şi nopţi petrecute cu descifrarea fotocopiilor după manuscris îi reveniră în minte; nu o înşiruire calendaristică, ci un efort peste puterile sale. Simţi din nou, ca în întreg acest anotimp al îndârjirii, arsura din creştet, cât o floare de piron. Încercă să alunge apăsarea nedorită. Ce-ar fi putut replica? Nu izbutea să se concentreze. O singură idee îl persecuta, sfâşietoare ca ţiuitul continuu al unei sirene defecte: trebuia să dispară, să se volatilizeze, împreună cu dosarul din faţa doamnei Didal şi să se recompună, cu gând, trup şi veşminte, la el acasă, (“Casa mea e citadela mea”, şi-l aminti vorbind pe un personaj al lui Harold Pinter…), cu memoria perfect curăţată de acest refuz opiniatru, ca şi cum răspunsul n-ar fi fost rostit nicicând, ca şi când acest apartament n-ar fi existat şi nici el n-ar fi recurs vreodată la bunăvoinţa acelei… Numai că răspunsul ei negativ fusese formulat. Starea de încordare în care aşteptase Nucu Misail timp de o lună ca ea să parcurgă manuscrisul îi slăbise nervii. Brutalitatea acelui întreit “nu” părea să se fi instalat în cameră, între el şi gazdă. Descoperind, datorită unui hazard, un manuscris austriac din secolul al XVIII-lea, îl tradusese – prima treime doar – şi intenţiona să-l pună la dispoziţia publicului. Cum îi sta în obicei să nu facă nici un pas în viaţă fără a-şi lua măsuri de prevedere, hotărâse ca, mai întâi, să-l supună opiniei doamnei Didal, o intelectuală ce i se impusese în ultimii ani prin seriozitatea cu care discuta orice problemă, prin sobrietatea remarcilor, prin calitatea judecăţii. Sosise clipa verdictului. – N-are nici o legătură cu personajul istoric. Nucu Misail îşi adună puterile pentru a...

MOTTO: Nimeni nu poate mai mult decât ştie şi nimeni nu ştie mai mult decât poate Robert Schumann

INCLESTARE (1) Lucia Pătraş se afla pe o pistă de schi, mai sus de Sinaia. Urcase aici pentru a asista la un concurs de amatori, deşi nu înţelegea nimic din performanţe sau greşeli. Printre umerii masivi proptiţi ţeapăn în faţa ei, zărea timp de o clipă zburând câte unul dintre concurenţi cu o repeziciune ce îi dădea ameţeli, auzea urletele spectatorilor unindu-se; torentul sonor o îmbăia, trecea vijelios pe lângă ea şi o părăsea, ca pe o plantă acvatică aţoasă şi încăpăţânată a nu se lăsa smulsă din rădăcini. Ar fi vrut să se bucure ca ceilalţi, dar nu ştia cum, nici de ce. , constată încă o dată, cu sufletul ostenit, aşa cum o făcuse de mii şi mii de ori într-o existenţă ‘de aproape jumătate de secol’ (aşa îşi denumea cei patruzeci şi doi de ani scurşi de când se născuse), cu sufletul ostenit de atât de multe ‘rămâneri în urma generaţiei sale’. ‘Rămânerile în urmă’ erau deosebirile de gusturi, de distracţii, de fel de a se purta. Ar fi vrut să-i placă şi ei sportul, ca tuturora, de pildă. O nenorocire trăită la şaisprezece ani o îndepărtase de această preocupare pentru totdeauna. Abia intrase la şcoala normală, prin mijlocirea unor sacrificii ale familiei sale ale căror amintiri o îndurerau. Fusese fericită făcând pasul decisiv către profesiunea de învăţătoare – tot ce cunoştea mai nobil pe pământ. Într-o zi din miezul iernii, pe când se afla cu colegele de clasă în nouă sală de gimnastică a liceului, profesoara primise vizita unei persoane necunoscute lor. Le ceruse elevelor să se odihnească întinse pe pântec, cât discuta dumneaei cu străina. Clădirea fiind nouă, nu era perfect uscată. Când primiră porunca “Drepţi!”, Lucia se ridică bolnavă. Se vindecă; peste doi ani recidivă. Nu mai folosi decât un...

Era o zi rea. Vântul muşcător stârnea vârtejuri de praf uscat din mijlocul străzii ce s-ar fi cuvenit să fi fost acoperită de troiene la acel ceas al iernii. Capete de ziar, jumătăţi de frunze moarte, luate pe sus de rafală, erau lipite de paltoanele negre ale trecătorilor fantomatici, de parbrizele murdare ale automobilelor sau de geamurile colbuite ale faţadelor. Când palele, sugrumate pe neaşteptate, îşi dădeau drumul într-o zbatere finală, cădeau şi ele, de parcă ar fi fost de plumb. Apoi se umpleau iarăşi foalele văzduhului, mânând prin coridorul de beton al blocurilor cirezi mugitoare de gunoaie zburătoare, către centrul Capitalei. Auzeai o poartă de tablă izbindu-se cu zgomot de foc de armă şi zăngănind îndelung. O fereastră spartă umplea urechile de strigătul cioburilor zdrobite pe caldarâm. Horcăitul unui autocamion greu se confunda cu acela al răbufnirii aerului din străduţele laterale. Un miros înţepător, înrudit cu cel al fumului, îmbiba atmosfera oriunde te-ai fi aflat. Pielea  ţi se chircea, ascunzându-se în sine însăşi, să se apere de impurităţile ce, din iuţeala cu care se izbeau de ea, o despicau în chip invizibil. Din tramvaiul pe care-l aşteptam, coborî o femeie ostenită, rebegită, cu nasul şi gura îngropate într-o batistă boţită, umedă, cu capul adâncit în gulerul ridicat al scurtei de fâş albastru închis, dublată astfel încât purtătoarea părea de două ori mai lată-n umeri şi la talie. Pantalonii şi ghetele maro îi erau neîngrijite. Punând piciorul jos, îşi înălţă bărbia şi dădu cu ochii de mine. Nu mă mai puteam sui în vagon: fusese odinioară una dintre elevele mele cele mai apropiate, în orice caz cea mai mică de stat şi mai calină dintre ele. – Ana! Privirile, la început absente, când mă recunoscură, se luminară o clipită, pe urmă se retraseră iarăşi...

Domnul Costică puse caietul pe masă. Era obosit de parcă nici nu mai ştia exact ce ar fi vrut să facă. Îşi scosese ezitând ochelarii.  Duse două degete către buzunarul halatului de casă vişiniu, luă o batistă bej cu pătrăţele albastre, o despături tacticos – după tipicul catedrei, care-ţi impune să fii foarte atent la gesturi, ţinută, la curăţenia hainelor şi a lenjeriei, frecă lentilele cu ea, între degetul mare, cam noduros, şi arătătorul – puţin pătat de cerneală. Închise caietul şi sprijini ochelarii pe coperta lui. Împături batista din nou, o strecură în buzunar cu grijă, să nu se şifoneze. Cocoţă iarăşi ochelarii pe nas şi iute smulse caietul de pe masă, ca şi când şi-ar fi amintit ceva;  îşi apropie ochii de tăblia ei, să verifice de nu cumva era udă acolo unde îi depusese. După ce inspectă cu grijă muşamaua de pe ea, păru satisfăcut: caietul nu avea cum să se murdărească; nu exista nici un strop de apă pe vernilul materialului plastic. De când se ştia îi era groază să nu păteze tezele sau extemporalele, având mereu în minte faptul că el, profesorul, constituia un exemplu viu în atenţia elevilor săi. Dar, acum: să ungă coperţile unui roman! un roman scris de elev de-al său! – Costicăăă! răsună strident glasul coanei Mari. Costicăăăă! era o voce care zgâria auzul, nu mahalagească propriu-zis, dar pusă totuşi pe harţă. Costicăăă! nu vii să-mi dai drumul la televizor? Coana Mari sta lungită în pat, în dormitorul de alături şi, suferindă cum era, se mai cruţa când era vorba să se mişte fără nevoie. tensiune arterială, dimpreună cu o teamă surdă şi continuă de ce putea aduce orice schimbare de poziţie, îi rodea clipă de clipă liniştea. Domnul Costică se ridică anevoie (şalele!), deschise...

– Floarea este organul de reproducere al plantei. Floarea (repetă Lucia în minte şi sufletul i se umplu de o beţie de arome, iar ochii lăuntrici, ascunşi îndărătul celor deschişi s-o urmărească pe profesoară, ochii lăuntrici vedeau câmpii fără margini, pe întinsul cărora pendulau… pendulau…), floarea este organul de reproducere (o judecă pe tânăra profesoară că folosise aceste trei cuvinte din urmă, care desemnau şi…) al plantei. Sepale, petale, peduncul, receptacul. Cuvintele veneau, treceau, reapăreau, se legau în fraze descriptive şi, deşi înţelesul lor era atras de înţelesul vorbelor ce le urmau, rămâneau – unele dintre ele – misterioase, ca nişte lacuri de pădure, neasemenea cuvintelor celorlalte. – Sepalele asigură protecţia florii. Remarcăm această funcţie la boboci şi la florile care se închid în timpul zilei ori ca măsură de apărare împotriva unor factori nefavorabili ai mediului. Protecţia cui? Protecţia celui mai sfielnic amănunt din trupul unei plante. O, floarea, floarea fierbinte… Floarea cu sepalele ei… – Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Caliciul poate fi dialisepal, când sepalele nu sunt unite între ele, şi gamosepal, când sepalele sunt unite între ele. Profesoara coborâse de la catedră. Lujerele picioarelor ei împingeau aburul colorat al fustei de mătase, iar talia veşmântului, înconjurând adâncitura moale din jurul şoldurilor purtătoarei, stăvilea acelaşi abur, retrăgându-l, să bată molcom aceleaşi picioare. – … la fel vom spune: corolă dialipetală şi gamopetală. Mintea Luciei odihnea ca un fluture pe corola gamopetală a acelei fuste. Târziu, o auzi din nou. – Dar la florile angiospermelor cine reprezintă organul sexual bărbătesc? – Staminele, gângăviră câteva eleve treze. – Care sunt părţile unei stamine? solicitase un alt răspuns vocea matură şi umbroasă. – O codiţă numită filament. – Răspunsul nu este complet. – Şi o parte mai umflată, de culoare galbenă, ce se află la...

Nu de mult apăruse o nouă piaţă: în spatele Morgii. Trist ungher, cu morţii necunoscuţi pe dreapta, cu apele măslinii ale Dâmboviţei în care fierbeau putreziciuni – pe stânga. Fiind vremea de imediat după război, negustorii erau puţini la număr şi îndeobşte femei. Căscam şi eu gura, speriat de acel du-te-vino al gospodinelor uscate şi înveşmântate în culori leşioase ori cernite, ce se mişcau fantomatic şi tăcut, fără tragere de inimă, iritate, absente, inutile. Deodată, am băgat de seamă o bătrânică de un stat de palmă înălţime, smochinită şi sfrijită ca o coajă de lămâie uscată şi ruginie. Părul argintiu îngălbenit îi scăpa pretutindeni de sub basmaua neagră şi legată anapoda, părând mai curând un fel de găleată cu gura în jos. Mâinile ţepene, cu pielea scorţoasă şi întuneacoasă, îşi scoteau oasele la iveală, dezgolite până aproape de coate, din mânecile largi şi supte ale unei haine bărbăteşti numai flenduri, ce îi ţinea loc de palton. Nu sosise iarna încă, dar ziua fumurie de toamnă îţi strecura în carne un gust al frigului apropiat. O coşniţă de papură, din care atârnau în tot locul crâmpeie de paie, îi îngreuia mâna stângă. În cea dreaptă ţinea o sticlă de un sfert de kilogram umplută proaspăt, pe jumătate, cu untdelemn. Atâta cumpărase. Se aplecă s-o vâre în coş. N-am băgat de seamă cum s-a întâmplat. Am văzut-o, tam-nesam, întinsă pe jos, ridicându-se într-un genunchi, ducând o mână la şale, aplecându-se din nou, adunând de pe jos fundul sticlei sparte pe marginile căruia încă mai urcau spre unde fusese gâtul sticlei nişte fragmente din peretele lateral şi culegând în acest surogat grotesc şi nespus de deznădăjduit de recipient urmele de ulei sleite de praf şi nervuri de frunze moarte şiroite în drum. Şi nu ştiu cum, m-am...

– Fiecare perioadă a anului şcolar cu rostul ei; îndeosebi, vacanţa completă filosofic domnul Alexe Vălimăreanu; şi pleoapele sale coborâră, încărcate de înţelesuri tainice, sprijinindu-se, ostenite, o clipă, pe genele scurte, arse parcă de lucrurile atât de ieşite din comun ce îi fusese dat să vadă. Trebuie să ştii cum să preţuieşti vacanţa, reluă el. Toţi cei care îl ascultam pricepeam că nu insista asupra acestei idei dintr-un capriciu, ci că ne pregătea pentru o nouă revelaţie pedagogică dintre cele cu care ne ispitea din păcate atât de rar; nu că ar fi fost zgârcit în împărtăşirea experienţei lui; asta nu; dar îşi cântărea vorbele cu multă luare aminte, cunoscând greutatea pe care o au acestea asupra cugetelor celor din jur, îndeosebi când sunt rostite de un om serios ca el. Se cade să foloseşti vacanţa cum se cuvine, insistă. – Nu ne mai fierbe, nea Alexe, îl imploră Mitrofan Pompidor. Fiecine ştie că vacanţa-i lucru mare. Dă-i bătaie cu chestia de vrei să ne-o spui. Domnul Mitrofan Pompidor avea intelectul cel mai inconstant din câte îmi fusese dat să întâlnesc. Curios până la sânge, bun până la lacrimi, nervos până la palme, trecea dintr-o stare într-alta ca mingea de tenis de la un jucător la potrivnicul său. Nu era lucru sănătos să te opui insistenţelor sale. Când te aşteptai mai puţin, sărea ca un arc, se roşea ca un rac şi nu lipsea mult să te cârpească, ca apoi să te înece cu potopul plânsului şi în vijelioasa-i părere de rău. Dar nu era el omul care să-l tulbure pe decanul dascălilor noştri provinciali, domnu’ Alexe. Dodu Popânţău îşi oglindea zâmbetul modest în berea de pe fundul halbei. Rareori dai peste om mai retras, mai ales când predă o ştiinţă exactă. Era cuminţenia...

– Acum mă simt în stare să-ţi mărturisesc de ce eram atât de abătut astă iarnă şi de ce nu te-am căutat când am trecut prin Bucureşti. Deşi aceasta presupunea o oarecare independenţă lăuntrică faţă de întâmplare – care o fi fost ea – , constatam tremurul mâinilor lui şi al buzei de jos, albită pe neaşteptate. Explicaţia căzu ca o bombă: – L-au omorât pe fratele meu. Abia se-nsurase de vreun an. – Cum asta?! Cine?! am explodat. Când?! Brazdele de pe chipul său se făcuseră cenuşii; rostind aceste cuvinte îmbătrânise cu cel puţin zece ani. – Când ţi-a scris nevastă-mea că m-am îmbolnăvit de cord. M-a apucat în noaptea când am aflat-o: la două. M-a trezit telefonul. Spitalul. Doctorul m-a luat pe departe. Aproape că mă liniştise discuţia cu el. M-am suit în maşină. Când am ajuns acolo şi mi-a spus răspicat, am simţit că-mi crăpa ceva în coşul pieptului. – Era bolnav? – Ei, bolnav…! tare ca piatra. Un munte de flăcău… – Atunci de ce s-a stins? – Nu s-a stins. L-au tocat. L-au căsăpit! La abator cruţi suferinţa vitei când o omori. Pe el, mai întâi l-au pisat ca pe porumb. Fusese brad de om. Cel mai frumos dintre noi patru… – Ce vârstă avea? – Douăzeci şi şase. – În spital, zici? nu puteam înţelege. – Când l-au adus la camera de gardă, era aproape rece. Nu prea mai avea mult sânge-n el. – Tâlhari sau cum? În loc să-mi răspundă, obsedat de imaginea pe care o evocase în sine, continuă cu: – În cămaşă de forţă. Vârât în ea, după ce i-au rupt braţele din coate. – Cine a putut face asta? – Nişte ticăloşi. Atunci am aflat tare puţin. M-a pus doctorul să jur pe viaţa...

Părinţii n-au lăsat-o să meargă la facultate. De nu era o soră mai mare cu care să poată complota, nu s-ar fi prezentat în ascuns la admitere, atunci când familia o ştia la o probă la croitoreasă, şi azi n-ar fi profesoară. Nu i se îngăduia să meargă la Litere, deoarece vârstnicii aceia cu experienţă socoteau că numai Dreptul asigură viitorul. După prima sesiune de examene, atunci când şeful catedrei i-a spus că e mulţumit de rezultatele ei, mai satisfăcut decât de ale oricărui coleg, a mărturisit părinţilor. Replica a venit ca o uşă trântită: – O să fii incapabilă să-ţi câştigi existenţa! Urâtă fiind, uscată, adusă de spate, cu nas lungit parcă de prea multă presare între filele unui catastif de conservat ierburi şi frunze moarte, cu umeri mici, coborâţi în piept şi împinşi în faţă, cu şolduri ca pumnii unui copil de zece ani, cu picioarele ca firele de aţă înnodate la genunchi, ţinute unul peste celălalt şi veşnic bălăbănite, nu s-a măritat niciodată. Să nu uităm că, făcând parte din tagma belferilor de altădată, nici zestre n-avusese cum s-adune. Ambele surori ale ei au fost prezentabile; puse alături de ea, cu atât mai mult. Păreau două garoafe, una albă şi imaculată, alta trandafirie, pe jumătate înflorită, pe jumătate închisă în visurile matrimoniale ale adolescenţei, lângă o cojitură de fată-babă, cu profil concav, în pofida nasului de trei poşte. Ambele surori au ajuns universitare şi neveste vrednice de universitari. Ea, profesoară la ţară. Trecând războiul şi apropiindu-se de vârsta mijlocie, găsi o cale spre o catedră din Capitală. Ca şi mai înainte, îşi împărţea timpul între munca la şcoală şi munca de-acasă, adică îngrijirea unei mame paralizate. Distracţia îi erau cele câteva ceasuri pe care le putea dărui traducerilor. Nu intenţiona să...