Tags

Related Posts

Share This

INCLESTARE

INCLESTARE (1)

Lucia Pătraş se afla pe o pistă de schi, mai sus de Sinaia. Urcase aici pentru a asista la un concurs de amatori, deşi nu înţelegea nimic din performanţe sau greşeli. Printre umerii masivi proptiţi ţeapăn în faţa ei, zărea timp de o clipă zburând câte unul dintre concurenţi cu o repeziciune ce îi dădea ameţeli, auzea urletele spectatorilor unindu-se; torentul sonor o îmbăia, trecea vijelios pe lângă ea şi o părăsea, ca pe o plantă acvatică aţoasă şi încăpăţânată a nu se lăsa smulsă din rădăcini. Ar fi vrut să se bucure ca ceilalţi, dar nu ştia cum, nici de ce. , constată încă o dată, cu sufletul ostenit, aşa cum o făcuse de mii şi mii de ori într-o existenţă ‘de aproape jumătate de secol’ (aşa îşi denumea cei patruzeci şi doi de ani scurşi de când se născuse), cu sufletul ostenit de atât de multe ‘rămâneri în urma generaţiei sale’. ‘Rămânerile în urmă’ erau deosebirile de gusturi, de distracţii, de fel de a se purta. Ar fi vrut să-i placă şi ei sportul, ca tuturora, de pildă. O nenorocire trăită la şaisprezece ani o îndepărtase de această preocupare pentru totdeauna. Abia intrase la şcoala normală, prin mijlocirea unor sacrificii ale familiei sale ale căror amintiri o îndurerau. Fusese fericită făcând pasul decisiv către profesiunea de învăţătoare – tot ce cunoştea mai nobil pe pământ. Într-o zi din miezul iernii, pe când se afla cu colegele de clasă în nouă sală de gimnastică a liceului, profesoara primise vizita unei persoane necunoscute lor. Le ceruse elevelor să se odihnească întinse pe pântec, cât discuta dumneaei cu străina. Clădirea fiind nouă, nu era perfect uscată. Când primiră porunca “Drepţi!”, Lucia se ridică bolnavă. Se vindecă; peste doi ani recidivă. Nu mai folosi decât un plămân până la sfârşitul vieţii. Acest handicap şi celelalte nenorociri trăite nu o inhibară. Nu era femeia să se lase doborâtă cu una, cu două. Adevărul este că nimic nu o putea înfrânge. Provenea dintr-o familie de munteni dârji, aspri, obişnuiţi să privească restriştile în ochi şi să le înlăture din cale cu hotărâre, ca pe nişte abuzuri ale destinului – ce erau. Nu şi-a resimţit niciodată sechelele maladiei ca pe o infirmitate. Însă cele morale, îndepărtarea de la cursul firesc al şcolarizării, obligaţia să-şi completeze studiile cu zece ani mai târziu decât ceilalţi, timpul furat trăirii normale de către învăţarea săvârşită cu o ambiţie oarbă, cu o mândrie distrugătoare, cu o perseverenţă anihilantă, o costau acum, când atinsese statutul social îndelung râvnit şi meritat, după ce suflul scurt o împiedicase să se mai dedice catedrei; însă îşi dădea seama că se retrăsese singură de la agapa bucuriilor omeneşti şi nepretenţioase. La aceasta se referea exclamaţia ei rostită în cuget cu ciuda constatării irecuperabilului.
Purta un hanorac alb, ornat cu motive roşii în zigzag; creştetul, fruntea şi urechile îi erau acoperite de o cipilică roşie cu dungi albe. Avea pantaloni maro, nu de munte, ci de stradă, ghete de aceeaşi culoare. Exuberanţa cu care încerca să îşi mintă clipa nu-i ascundea complet amărăciunea, masca ei obişnuită. Era limpede pentru cei care se pricepeau cât de cât să citească figurile că nu aveau de-a face cu o doamnă istovită de fericire. În spatele lentilelor aburite întruna, privirile sale păstrau o nevinovăţie încorsetată rigid de dezamăgiri.
Totuşi, în acea dimineaţă, spre deosebire de celelalte, mai puteai descifra în expresia ei şi nădejdea de a redobândi încrederea în veselie. Se zbătea printre coatele celor din jur, sărea, făcea semne cu braţele. Era evident că voia să atragă atenţia cuiva drag dintre concurenţii de la start întrevăzuţi anevoie. După cum se pricepea (şi nu se prea vedea că ar fi fost foarte abilă), se străduia să iasă la vedere, în primul rând al celor de pe margine. De câte ori avea impresia că bărbatul urmărit de ea îşi arunca privirile în direcţia sa, cosea aerul cu braţele; apoi le cobora fără vlagă, dezamăgită de lipsa de ecou a gesturilor. De fiecare dată îşi repeta că n-avusese rost să se agite, că se înşelase, că nu fusese identificată. În sfârşit, braţele ei se întretăiară de multe ori şi cu repeziciune deasupra capului, ca cele ale unor foarfeci îndemânatice. Era victorioasă, râdea cu gura plină. În vârful picioarelor, căutăturile îi întâlniră aţintirea lui Viorel Savu.
Acesta era şi el un bărbat între două vârste. Suferea de un început de calviţie, tratată, din mândrie masculină, cu o bentiţă de lână tricotată, de parcă i-ar fi fost creştetul împodobit cu plete bogate şi ar fi riscat ca ele să-i acopere vederea în timpul evoluţiei pe zăpadă. Arăta ca un om oarecare, se îmbrăca precum un om oarecare, adopta, neatent, atitudinile unui om oarecare. Înfăţişarea îi oscila între conştiinţa lipsei lui de importanţă şi o modestă vanitate (dacă apropierea celor două noţiuni este îngăduită). Lucia nu lua în seamă ‘oarecarismul’ lui – cum îl definise o prietenă a ei cu limba ascuţită, pentru că, afirma ea – nu ştia ce înseamnă un bărbat frumos. Putea fi bănuită că para prin această explicaţie ostentativă eventualitatea propriei dezgustări de el, de ea însăşi, de amor şi de viaţă. Dar ‘domnişoara’ Pătraş – aşa îndrăzneau să i se adreseze, ştiind că nu fusese niciodată măritată, unii domni care se credeau politicoşi – era prea convinsă că, personal, nu reprezenta un exemplar de elită al esteticului feminin, pentru a-şi putea îngădui să aspire la un exemplar de acest tip din rândurile sexului opus. Greşea, căci majoritatea femeilor efectiv urâte – ceea ce era departe de înfăţişarea ei – îşi fac un titlu de glorie din a se înconjura de cei mai reuşiţi bărbaţi şi de femeile cele mai atrăgătoare, convingându-se astfel că trăsăturile lor rezistă comparaţiei. Dar Lucia, care era foarte agreabilă când nu-şi asprea singură obrazul, alesese calea de a se impune semenilor prin caracter, logică, personalitate. Le cultivase pe acestea cu o dârzenie neabătută, preţuindu-le excesiv şi dispreţuindu-şi fizicul cu obstinaţie, greşeală plătită de ea zi de zi şi mai ales noapte de noapte – ah, nenumăratele ei nopţi solitare, nedormite, scurse cu mereu altă carte în mână sau la măsuţa ei pliantă de aluminiu, trasă lângă divan să poată face calculele inginereşti impuse de serviciu, ce izbuteau să-i alunge întrebările cu privire la soarta sa şi la dreptul ei la bucurii: Lucia Pătraş era departe de a fi cum se vedea pe sine însăşi. Inteligenţa strălucea pe chipul ei ars de febra voinţei de a nu greşi. Hotărârea ei respira din fiecare atitudine. Conştiinţa valorii morale personale te izbea din clipa când o zăreai. Aceste trăsături, din păcate, erau subminate cu succes, de o profundă neîncredere în sine, de o teamă de decizia definitivă, de instincte viguroase pe care nu şi le recunoştea, deoarece nu îndrăznise niciodată să-şi oprească gândul asupra lor – mai întâi fiindcă socotea ruşinos să ai instincte sănătoase; în al doilea rând, pentru că se temea că nu putea găsi răspunsul potrivit la chemările lor. Efectul coliziunii dintre calităţile sale şi inhibiţii se instituia ca o piedică majoră; de ea se izbea ori de câte ori întrevedea şansa fericirii. Devenea neîndemânatică, dură, distantă şi cu cât îşi dădea mai bine seama de felul în care se purta şi vorbea, cu atât mai tare se încurca şi se dispreţuia – ceea ce se răsfrângea în afară ca un dispreţ aruncat celorlalţi. Era un cerc vicios de neevitat. Revenind, unii credeau că Lucia ştia prea bine cum arăta un bărbat frumos, dar renunţase de la început să-l caute pe acela. Nu din frică, ci pentru că socotea a fi ales definitiv bucuriile spirituale din teama de propriu-i sânge.
Când a zărit-o, Savu i-a răspuns împreunându-şi triumfător palmele în aer. Nu avea starea de spirit potrivită unei concentrări a tandreţei. Lucia îi resimţi căutătura de parcă ar fi fost un plic ştampilat de el înainte de a fi zvârlit într-un sertar. Imediat după ce a salutat-o, privirile lui lunecară de-a lungul celor îmbulziţi pe marginea pistei. Femeii i se păru că se opriră o clipă asupra unei fetiţe de şase-şapte ani şi a unui băieţaş de vreo patru-cinci ani. Erau îmbrăcaţi la fel, ca nişte sportivi în miniatură. Cam subţirel. Lucia observă că fetei mai ales îi era frig: îşi ascunsese mâinile în mânecile trainingului şi bătea zăpada cu ghetuţele. Nici unul dintre cei mici nu zâmbea. Dimpotrivă. Remarcând că se uita la el concurentul, băiatul strânse pumnii şi-i înălţă în aer, de parcă i-ar fi urat succes. Femeia fu mirată de emanciparea puştiului şi de lipsa lui de timiditate, firească la acea vârstă.
Acelaşi gest al copilului îl reţinuse şi pe Viorel Savu. Îi amintise de noaptea sa precedentă. Un fleac îi stârnise amintirea: pumnii ridicaţi. Uitând de ei, îşi revăzu propriile mâini pe planşetă, desenând. Venise la birou gata îmbrăcat de munte încă de ieri dimineaţă. Norocul făcuse să nu-şi poată isprăvi în ziua ce trecuse o lucrare urgentă. Iar directorul fusese categoric: nu era gata totul până la ultima linie desenată, nu îi acorda ziua liberă. Pe la nouă seara acesta intrase în atelier.
– . Chipul şefului se întunecase. Nu era el prea luminos niciodată. Nu se dovedise “băiat rău”, cum asigurau subordonaţii, dar prea o ţinea morţiş cu zilele de predare. Văzând cum namila de om îşi încordase umerii, desenatorul tehnic, care era un bărbat de statură mijlocie, se gândi că se cădea să fie tot el generos: <Şi un sfert.>. Apoi recurse la tonul rugăminţii, decis să facă orice doar să nu rateze plecarea: îşi întoarse cu dibăcie privirile, către un ungher al încăperii spaţioase, pentru a atrage atenţia asupra colţului aceluia de care depindea îngăduinţa solicitată. se referea la cei doi copii ai săi, băiatul şi fetiţa de pe pârtie, echipaţi de drum; dormeau cu capul pe acelaşi birou. – întrebă directorul, fără să se vădească înduioşat cum sperase funcţionarul. – se prefăcu acesta că abia atunci înţelegea despre ce anume vorbeau. Adăugă şmechereşte, dar şi cu glas hotărât: – .Apoi zâmbi, fără prea mult curaj. Directorul nu-l învrednici cu nici un cuvânt în plus. Se răsuci mecanic pe călcâie şi ieşi. Savu îşi acoperise ochii cu ambele palme, uşurat că nu se întâmplase decât atâta.
În continuare, deşi ar fi vrut să se concentreze asupra startului, concurentul se revăzu tot cu capul în mâini, încercând să moţăie în pofida balansului, pe coridorul vagonului de cale ferată. Nu mai găsiseră nici un loc în compartiment. Se aşezaseră fiecare pe rucsacul său. Bărbatul îşi lăsase capul pe spate. Din când în când aţipea şi, cum i se deschidea gura în timpul somnului, curând uscăciunea din gât îl deştepta. Fetiţa dormea cu obrazul lipit de pieptul lui. Băiatul privea ţintă la un ostaş în termen şi la câţiva ţărani înşiraţi pe geamantane sau raniţe. Nimeni în picioare. Nu era înghesuială. Cel mic nu se mai sătura să-l urmărească pe soldat cum bea dintr-o sticlă, ştergându-se cu mâneca după fiecare înghiţitură. Aţintirea ţâncului îl stânjenea pe cel în haine kaki. Cu recipientul dat peste cap, încerca să-şi fixeze privirile aiurea, însă figura îmbujorată şi dolofană, aproape imberbă, i se întorcea întruna, ca atrasă de magnet, către omuleţul care nu învăţase să clipească. Se înecă şi tuşi violent. Vru să înghită din nou, să-şi dreagă gâtul. Se răzgândi. Întinse braţul, aplecându-se înainte: – <Ţi-e sete?>. Mânuţele înşfăcară sticla. Savu o văzuse, ca prin ceaţă apropiindu-se de gura fiului său şi zâmbise în sinea lui. Băiatul o răsturnă şi întârzie în această poziţie o veşnicie. Palma cătanei, rămasă întinsă, să-şi redobândească bunul, aştepta. Stăpânul ei căsca ochii mari la ceea ce îi era dat să vadă. Puştiul îşi şterse gura cu mâneca: învăţase lecţia.; înapoie obiectul împrumutat. Tânărul măsură din ochi conţinutul, clătină admirativ din cap, duse butelca la buzele roşii şi groase dar, în loc să soarbă, îl coborî iarăşi şi privi nesăţios de mirat la cel mic.
Uşa compartimentului din faţa celor trei se deschise lateral. Savu constatase, ca şi feciorul său, apariţia unei fuste cenuşii plisate; o mână cu unghii lungi, acoperite recent cu ojă de culoarea sângelui încheie fermoarul; bluza, vizibilă între aripile cojoacei bej îngreuindu-i umerii, avea câţiva nasturi desfăcuţi. Părul femeii somnoroase, de vreo treizeci de ani, era în neorânduială. O porni către dreapta, clătinându-se de parcă nu ar fi fost complet trezită. Se sprijinea ba de un perete, ba de celălalt. La ultimul geam, privi în noaptea de afară. Îl şterse cu palma, suflând aer cald. Se apropie iar de el. La capătul coridorului, coti. În acea parte nu zăbovea nici un pasager. Nu peste mult timp, călătoarea reveni. Constată că-i atârna un ciorap. Îşi ridică poalele să şi-l potrivească în jartieră. Simultan înălţă privirile; ele le întâlniră pe cele interesate, de cărbune aprins, ale băieţelului. Ca de obicei, pleoapele acestuia nu se puteau închide. Jenată de parcă ar fi fost victima insistenţei unui matur, plictisită, femeia se suci niţel, să-şi isprăvească gestul început. Se apropie. Ajunsă cu spatele la curios, când să deschidă uşa, auzi: – . Şira spinării îi înlemni. Se reîntorsese lent. Îl cântări pe vorbitor din cap până-n picioare, sfârşită de somn. Lungi spre el două degete. Cele ale puştiului se strânseseră în jurul lor. Se depărtară împreună în direcţia de unde abia sosise dumneaei. Atât tatăl cât şi fiica lui, întredeschiseră pleoapele şi-i urmăriră din mişcarea globilor. Apoi se uitară unul la celălalt şi îşi zâmbiră complice: ca de obicei, ăl mic găsise o soluţie să nu-i deranjeze.
Ochii Luciei Pătraş îl căutau iarăşi pe concurent. El, cu pleoapele închise pe jumătate din pricina sticlirii reverberaţiei de pe pârtia sclipitoare, se afla în plin zbor dramatic pe schiuri. Femeia avu o strângere de inimă: se referi la faptul că nu urmărise startul lui.
Zidul uman din care făcea parte şi ea se mişca necontenit. După cum ajunsese printre cei din faţă fără să-şi fi dat seama, acum era împinsă la vale. Se pomeni auzindu-l pe băieţaş, care avea o voce prea groasă pentru anii lui:
– Vreau pipi! 
Cu coada ochiului constată că trăgea de mânecă fata. Viorel se apropia în trombă. Picioarele i se desfăcuseră larg, într-o încordare supremă. Fata se lăsă pe vine şi descheie prohabul celui care îi era probabil frate. În clipa aceea unul dintre schiurile lui Savu stropi fanaticii de pe flanc cu pulbere de zăpadă; izbucniră urale. Băieţaşul bătea din palme, uşurat. Sportivul dispăruse în depărtare. Publicul era în delir. Lucia se străduia din răsputeri să-şi menţină locul în prima linie. Deodată – nici nu ştia bine încotro trebuia să privească – îl văzu pe bărbat apărând ca din nea, pe umerii câtorva suporteri. Exulta. Necunoscuţii se năpustiră către grup. Zbaterea femeii să se apropie şi ea fu imensă, dureroasă. Savu urca tot mai aproape de cer. Lucia Pătraş, continuând să lupte cu cei din jur, striga, fără să-şi fi dat seama că n-o auzea nimeni:
– Viorel! Viorel! Dragul meu. Bravo! Viorel! Dragul meu.
Îl cunoştea de doi ani. Nu i se păruse câtuşi de puţin un “oarecarist”. Avea renume de cuceritor şi de “lup singuratic”. ‘Domnişoara’ Pătraş fusese flatată că atenţia lui se oprise asupra ei. El nu obiectase împotriva complicatului ‘program cultural’ ce-l implica, pentru întocmirea căruia se dedicase ea cu tot sufletul. Era un vechi vis al femeii să îşi intensifice eforturile de evoluţie alături de un bărbat iubit. Urmară abonarea la concertele filarmonicii, la cinematecă şi spectacolul de teatru săptămânal. Îi plăcea să fie văzută alături de el, în aceeaşi măsură în care îi plăcea să fie văzută la Ateneul Român, în sala cinematografului Union sau a Teatrului Naţional. Copil fiind, îşi însoţea sora mai mare la biblioteca municipală. Adultă, nu putea renunţa la prezenţa cuiva apropiat, când se desfăta sufleteşte. La rândul lui, bărbatul o atrăgea către unica sa pasiune, schiul. Şi ea era o iubitoare a muntelui, însă nu al acestuia nins, ci al culmilor către care se căţăra verile, în căutarea Soarelui şi a aerului tot mai curat. Era convinsă de mult timp, dinainte de a-l cunoaşte, că sportul practicat de el era cel mai nobil. Astfel încât, deşi personal nu schia, era bucuroasă să-l însoţească duminicile şi se simţea chiar mândră de ineditul adus de bărbat în viaţa ei, până atunci exagerat de sedentară. În principiu, se împăcau în mai toate privinţele şi, fără să fi discutat anume despre aceasta, femeia, care nu se mai socotea tânără, simţea că nu era exclusă dintre ei ideea căsătoriei. Dacă propunerea ar fi venit – şi era anevoie de crezut să nu se fi întâmplat aceasta – ar fi legiferat o situaţie maritală stabilită între dumnealor cu suficientă fermitate.
Nu dorise căsnicia până atunci. O singură cerere masculină fusese formulată în această privinţă. În ultima clipă, îşi dăduse seama că a nu fi îndrăgostită de soţul tău şi mai ales a nu-l stima poate preschimba coabitarea în iad. Aceasta se petrecuse la încheierea studiilor politehnice. Urmaseră vreo două aventuri fără consecinţe şi o muncă imensă de punere la punct a materiei asimilate în cantităţi prea mari în anii studenţiei şi la o vârstă prea târzie. Odată cu izbânda împotriva ei înseşi, veni şi promovarea în cadrul serviciului. Ocupa postul ce să-i îngăduie lui Viorel Savu să se mândrească cu ataşamentul ei. Căci el era doar desenator proiectant.
Savu o zări. Aplecându-se, îl bătu pe umăr pe unul dintre tinerii care îl susţineau în aer. După rugăminţi şi proteste, fu lăsat jos, îşi croi drum către Lucia, sigur pe admiraţia şi simpatia tuturora, fără să se grăbească, sărutând din mers obrajii îmbujoraţi de frig ai fetelor care-i tăiau calea. Ajunse lângă ea; o înghesui sub braţ, ocrotitor. Îşi aranjă cu cealaltă mână bentiţa de pe chelia nedezvoltată şi înaintară împreună.
Străbătură astfel întreg puhoiul de gură-cască. Pe masa fără de sfârşit a zăpezii, stropită rar de jnepeni sau brazi singuratici, se proiectau siluetele celor doi copii aflaţi mai adineaori printre spectatori. Rămânerea lor acolo o miră pe femeie, dar le socoti prezenţa de bun augur. Uimirea ei crescu atunci când îl văzu pe iubitul său, ajuns în dreptul lor, oprindu-se, aplecându-se din genunchi şi deschizând larg braţele. Ţâncii dădură buzna ca iepurii. Îi cuprinse pe amândoi într-o singură îmbrăţişare. Rămânând în continuare jos, se uita încântat la Lucia.
Râdea şi ea, bucuroasă de veselia lui:
– Ai cui sunt?
În loc să-i răspundă, Viorel li se adresă lor:
– Ea este Lucia.
Fetiţa întinse mâna:
– Lulu.
La fel făcu şi fratele ei:
– Ţuţu.
Mai pretenţios ca sora sa, adăugă:
– Îmi pare bine de cunoştinţă; dar nu-şi însoţi afirmaţia de surâsul firesc vârstei lui.
Savu se ridică. Apucă mâna prietenei sale; de cealaltă parte o prinse pe a lui Lulu; de fată se agăţă şi Ţuţu. Toţi se străduiră să calce în acelaşi pas jucăuş. Aşa ajunseră în dreptul sălii de restaurant unde se cuvenea să se sărbătorească întrecerea concurenţilor şi premierea celor mai buni dintre ei.

*

Dacă Lucia Pătraş izbutise să-şi obţină cu uşurinţă cele două zile libere făgăduite lui Viorel Savu şi sosise din Bucureşti cu un tren comod, pentru bărbat ziua şi noaptea precedente constituiseră o înlănţuire de ghinioane, plictiseli şi oboseală periculoasă atunci când eşti în aşteptarea unui campionat.
Înainte ca Viorel să fi deschis uşa de sticlă a sălii de mese, auziră răsunând, din mijlocul hohotelor şi al glasurilor amestecate, câteva strigăte:
– Campionul! Campionul!
Izbucni corul nestrunit ce intonă “Mulţi Ani Trăiască!”. Deasupra mesei lungi cât întreaga încăpere plutea un panou uriaş; pe acesta scria:

BANCHETUL SCHIORILOR

Ghirlande, lanţuri de hârtie colorată, crenguţe de molid, stele de poleială, beteală, becuri ascunse de lampioane pastelate, ornau sala. În colţul ei din fund, un manechin, reprezentând un schior, se legăna ritmic, ca şi lampioanele din tavan, de impetuozitatea cântăreţilor.
Savu nu se clinti din loc. O ţinea de braţ pe Lucia; copiii îi atârnau de cealaltă mână. Participanţii la banchet ridicaseră paharele de ţuică. Cineva strigă:
– Să stea în capul mesei!
Altcineva nu rămase dator cu poanta:
– Mai întâi să stea în cap!
Ţuţu îşi înclină tâmpla, să-l cântărească din priviri pe Savu. După câteva secunde i se adresă lui Lulu:
– Tu poţi să stai în cap?
Savu se desprinse de însoţitorii săi. Se apropie de masă. Cineva îi trase politicos scaunul. Campionul se aşeză. Acelaşi serviabil trase al doilea scaun şi o pofti pe Lucia. Era jenată; râdea, să-şi potolească intimidarea. Savu o auzi râzând. Insistă şi el, de jos. Ea dădu din cap în semn că nu. Savu se ridică; o aduse în pofida opoziţiei ei; o ajută să ia loc.
Cei de faţă o imitară. Ridicară paharele. Cineva bătu cu furculiţa într-o cupă, vrând să toasteze. Agita braţele implorând tăcere.
Lucia îl împunse pe Viorel cu degetul. Era antrenat într-o discuţie. Îi atrase atenţia încă o dată. El, în sfârşit, se întoarse către ea, plin de solicitudine. Nu prea pricepea ce se întâmpla. Cu gingăşie, femeia îi arătă copiii rămaşi drepţi ca lumânarea, ţinându-se de mână, la intrare.
Bărbatul sări ca ars.
Cineva mugi:
– Campionul!
Corul explodă:
– Mulţi ani trăiască!
Savu fu dator să ia poziţia de drepţi.
Voinicul grizonant, cel cu toastul, bătu iarăşi cu furculiţa în pahar. Corul amuţi.
Savu se repezi să-i aducă pe cei doi copii. O ridică pe Lucia de pe scaun şi îl aşeză pe Ţuţu. Îl ridică şi pe comeseanul din dreapta sa şi o instală pe Lulu. Oaspeţii se proţăpiră, pe rând, în picioare, de o parte a mesei şi de cealaltă, să le creeze spaţiu celor dislocaţi, într-un ritm al zâmbetului şi al politeţii generale. Scena aproape mută avea aerul unui balet comic. După ce se efectuară ultimele permutări, nu mai rămase decât să ia careva locul manechinului stingher.
Lucia extrase un pachet dintr-o sacoşă de care nu se despărţise nici o clipă. Desfăcu sfoara, desfăşură meticulos coala albă în care era ambalat. Scoase la iveală o statuetă de ghips. Îl reprezenta pe Savu, în plin salt, pe schiuri, într-o încordare maximă, respirând o mare virilitate.
Domnişoara inginer Pătraş ezitase ani îndelungaţi după recidiva bolii sale, în privinţa căii pe care s-ar fi cuvenit să o apuce în viaţă. Chemarea sa neîndoielnică era literatura. Dedica lecturii numeroase ceasuri zilnic. Avea şi un alt dar: modela lutul cu uşurinţă, de când era copil. S-ar fi visat artist, creator, dacă greutăţile unei familii cu mulţi membri şi propria sa descalificare fizică nu ar fi obligat-o să opteze pentru o profesiune practică şi sigură. Dar chemarea sculpturii şi a cărţilor nu o părăsise. Citea la fel de mult, în văzul tuturora; cât priveşte uneltele sculptorului, nu le atingea decât după ce se asigura că nimeni nu intenţiona să-i tulbure izolarea unui atelier improvizat în boxa din pod. Lucra greu şi suferea de o pudoare a efortului. Nici măcar prietenele sale nu-i cunoşteau pasiunea de taină.
Lucrarea adusă la Sinaia era evident elaborată cu dragoste, cu dăruire de sine. A o face publică era semnul unei încrederi în Savu ce nu-i fusese inspirată de nici un om până atunci. Lucia puse mâna pe braţul lui; fu nevoie de aceasta deoarece el asculta vorba altcuiva. Îi legăna mâna uşurel. Se întoarse către ea şi îi surâse cald.
– Acesta e pentru tine, dragul meu.
Îi oferi gipsul.
Savu îl susţinu grijuliu pe ambele palme. Îl admiră pe toate feţele. I se părea că recunoaşte ceva. Brusc, se lumină. Îşi aruncă privirile dincolo de masă. Mândru de dibăcia sa detectivistă, se uită la ea şi:
– Tu l-ai făcut? Seamănă cu ăla!
Încântat, indică manechinul; nu-şi putea desprinde căutătura de pe el.
Rosti ceva ce Lucia nu izbuti să audă. Repetă, strigând:
– Să pierzi tu timp pentru mine! Nu merit! Nu merit!
Femeia nu înţelegea ce voia el să spună. Reluă:
– Nu merit!
Era o nouă dovadă a modestiei ce-i popula bărbatului adâncurile sufleteşti, ca o pânză de apă subterană întinsă pe sub colţii unor stânci ale vanităţii ce, în definitiv, îşi spunea ea, puteau fi ocoliţi de o femeie cu bun simţ.
Viorel o sărută.
Lucia, ruşinată şi fericită, îşi petrecu privirile în jurul mesei. Nimeni nu era atent la ei. Spectacolul oferit pupilelor sale o fascină, contactul cu opera proprie plasând-o ceva mai presus de ceilalţi. Unii mâncau însinguraţi, alţii cu bucurie adânc digestivă; acesta cu o foame de o viaţă; acela cu beatitudine; acolo cineva îşi îmbia vecinul, încercând să-i bage ceva forţat cu furculiţa în gură; erau inşi care înghiţeau pe nerăsuflate; mai mulţi indivizi spuneau bancuri; descoperi tineri care nu-şi dezlipeau ochii de la Savu; un entuziast nu simţea firul de zeamă ce i se scurgea spre bărbie; un sentimental aduna oase într-un şerveţel şi pândea altele încă necurăţate de carne. La mirarea cuiva, neizbutind să se facă auzit, preferă să latre în loc de explicaţii. Şi Viorel reîncepuse să îmbuce. Femeia se simţi izolată.
În farfuria ei, mâncarea rămase neatinsă. Privi spre aceea a lui Ţuţu, unde tăia Savu, cu auzul concentrat către o domnişoară care îi vorbea. O bucată de carne ţâşni de sub cuţit pe pantalonii Luciei; Savu nu băgă de seamă. Ţuţu, cum îi era felul, privi ţeapăn la locul de pe crac unde sărise. Lucia era stingherită de căutătura lui. Apucă bucata în penseta degetelor. Nu ştia ce urma să facă. Tot căutând cu ochii, descoperi un coş de gunoi, într-un ungher. Se duse şi-i dădu drumul înăuntru. Când reveni, Ţuţu:
– Ai scăpat de ea?
Lucia se uită spre farfuria băiatului. Viorel, după ce tăiase neatent, mânca fărâmă de fărâmă tot ceea ce se afla în faţa copilului. Bărbatul simţi că îl fixa. Cu gura plină:
– Eşti fericită?
Cuvântul-cheie rostit, chipul femeii fu invadat de iubire: da, era fericită!
Savu, cu multă blândeţe şi bunăvoinţă – dorea din suflet ca ea să se simtă bine -, constatând căldura din privirile ei, îi spuse:
– Nu înţeleg la ce-ţi foloseşte modestia.
Fu nedumerită.
Bărbatul făcu un semn din cap spre manechinul schiorului din fundul sălii.
– Statuia. statueta ce mă reprezintă schiind.
Lucia se revăzu modelând în lut, din memorie şi închipuire, trupul lui Savu, într-o postură contorsionată, exprimând o mare luptă cu sine însuşi, cu limitele puterii omeneşti; se regăsea în atelierul din pod – total ignorat de bărbat.
– Statueta asta., continua campionul zilei, ar fi bine să te prezinţi cu ea la vreun concurs. or să-ţi dea precis o menţiune. ba un premiu. să laşi dracului institutul de proiectări unde lucrezi. Te pui pe treabă. Dacă lipeşti o etichetă sub ea – CAMPIONUL -, precis atrage atenţia. Trebuie să te gândeşti serios. Ar fi o şansă: şansa ta. De ce n-ai curajul luptei, al competiţiei? De ce să trăieşti degeaba?
Savu puse mâna pe mâna ei, încurajator, apropiat. Era pentru întâia oară în viaţă când Lucia îşi dezvăluia cuiva pasiunea secretă. Era pentru întâia oară în viaţă când cineva îi recunoştea talentul, calitatea roadelor, când o încuraja. Simţea cum i se topea inima de recunoştinţă. În această zi, de la care nădăjduise mai mult decât de la oricare, când i se dăduse o lovitură neaşteptată – descoperirea copiilor, niciodată pomeniţi de către tatăl lor până atunci. – o lovitură la care amâna să se gândească, izbutise până în acea clipă să se stăpânească, să astupe spărtura din digul ei lăuntric, clădit în decursul anilor împotriva viiturilor suferinţei; şi bine făcuse, îşi spunea, că nu se lăsase invadată de dezamăgire. Acum, acelaşi Viorel o răsplătea cu prisos pentru micul ei efort de a elimina gustul amar al descoperirii surprinzătoare făcute. Câtă dreptate avea, se felicită, să nu dea curs pe loc impulsurilor, să se înjuge la răbdare, să acorde celorlalţi şansa de a repara singuri încălcările sufleteşti pe care le săvârşeau.
Din cealaltă parte a mesei, un glas de femeiuşcă îl strigă pe Viorel, piţigăiat. Îi oferea o garoafă şi insistă să i-o prindă personal la butonieră. Se aplecă peste tacâmuri; decolteul îi pendula hipnotic. Când fu gata, Savu, aruncând o ultimă ochiadă într-acolo, reveni cu faţa spre Lucia:
– Hai să urcăm.
– Unde?
– Am reţinut o cameră.
Zâmbi nevinovat şi adăugă:
– Campionul mai şi osteneşte.
O luă de mână şi o conduse spre ieşire.
Ajunşi în coridor, femeia se rezemă cu spatele de perete. O întrebă:
– Ce ai? Nu te simţi bine?
Se hotărî să-şi dea pe faţă resentimentul:
– Viorel, de ce nu mi-ai vorbit niciodată despre copiii tăi?.
O umbră de sinceritate înnegură chipul bărbatului:
– Ai dreptate. Ar fi fost cazul. Mi-a fost teamă să nu te pierd. Femei, câte pofteşti .Tu eşti altceva.
Îşi urmă pe neaşteptate mărturisirea, cu un râs frânt:
– Şi-apoi, ce? Copiii-s familie? Dac-aş avea nevastă, înţeleg să te superi.
Ea i se adresă cu un ton ponderat, înţelept, să îl facă să înţeleagă seriozitatea cu care se străduia să trăiască:
– Viorel, am nevoie de siguranţă, de încredere, de un om pe care să mă bizui, cu care să merg alături, cum am fost noi până acum.
Savu o luă pe după umeri:
– Atunci de ce te-ai oprit aici?
Îl urmă resemnată. Părea obosită: era absentă. Ajunşi în odaie, bărbatul, după ce încuie, o răsuci spre el; se grăbi s-o sărute. O apropie de pat. O atingea mereu cu buzele; avea privirile aburite.
Cu Lucia se petrecu ceva curios. Se revăzu în atelierul de sub acoperiş; zări cu închipuirea un ciocan murdar de ciment; îşi urmări mâna cum îl apuca, îl ridica şi izbea cu sete nebună în statueta de gips pe care abia o dăruise.
Scurtul film o linişti. Se strecură pe sub torsul bărbatului care nu pricepea bine ce se petrecea. Îşi aranjă toaleta, maşinal.
Savu bâigui:
– De ce? De ce?
Se repezi să o strângă în braţe.
– Te rog, nu azi., şopti ea.
Şi îi revăzu, pe pârtie, pe Lulu şi pe Ţuţu.
– De ce nu azi? De ce tocmai astăzi nu?! E cea mai frumoasă zi a mea!. a noastră!.
Lucia ieşise. Bărbatul îşi controlă rapid ţinuta şi o urmă.
Pe coridor se strădui să-şi recompună masca de învingător. O ajunse din urmă tocmai când deschidea uşa sălii de restaurant.
Cum şi-au reocupat locurile, Lulu îi şopti ceva tatălui său.
Savu se adresă băiatului:
– Hai, fii cavaler.
Lucia interveni.
– Lasă-l. Merg eu.
O luă pe fetiţă cu sine.
Ţuţu se răsuci pe scaun şi nu-şi mai dezlipi privirile de cele două uşi gemene către care se îndreptaseră ele: pe una era desenat un cerc cu codiţe, pe cealaltă – fără.
Lucia ieşi cu Lulu din spatele celei dintâi. Îngenunche, înnodă şiretul copilei. Pe când cea din urmă se îndreptă spre masă, prietena ei recentă rămase ghemuită, uitându-se după ea. Suspină fără să vrea. Savu continua să vorbească în toate părţile în acelaşi timp. Lucia se hotărî. Privi spre uşa de ieşire. Ajunsă acolo, ezită încă o dată. Căutăturile i se opriră asupra băiatului.
Ţuţu o supraveghea, fără să clipească. Când îi înţelese intenţia, îşi coborî uitătura către farfuria ei. Adulta îşi uitase oglinda alături de aceasta. Copilul se dădu jos de pe scaun, luă obiectul şi porni spre femeia cunoscută de câteva ceasuri, cu mâna întinsă. Ajuns la mijlocul distanţei, Luciei i se păru că întreagă această mişcare a lui a fost reluată iarăşi şi iarăşi de foarte multe ori. O anxietate legată de încetineala scurgerii timpului în acele clipe o sfâşia; temerea că ar fi putut fi surprinsă de Savu, fugind, că bărbatul sărbătorit i-ar fi cerut explicaţii, că ar fi fost posibil ca ea să cedeze, presată de jena de cei prezenţi şi să se reîntoarcă în capul mesei, îi zdrobea plămânii într-o strânsoare de oţel. Gâfâia. Ţuţu acum parcă înainta înralenti şi cu atât mai înceată părea mişcarea sa cu cât femeia revedea secvenţe neaşteptate şi extrem de scurte din evoluţia fulgerătoare a campionului pe pistă, de cu numai atât de puţine ceasuri în urmă. Una dintre aceste scurtcircuitări ale prezentului îi înfăţişa exact atitudinea aleasă de ea pentru sculptură. Imaginea chemă o alta, imprimată mult mai recent pe pelicula memoriei: se revăzu apucând acelaşi ciocan şi izbind gipsul; urmări din nou risipirea cioburilor într-un nor de pulbere albă, mată, înecăcioasă.
Băieţelul, în sfârşit, ajunse în dreptul său şi îi întinse oglinda. În mod mecanic, Lucia Pătraş îşi aruncă privirea spre ea, ca şi când nu i-ar fi făcut plăcere să se confrunte cu propriu-i chip: femeia îşi surprindea rareori, în mod voluntar, reflectarea trăsăturilor în oglinzi. Cum de data aceasta pupilele i se aţintiră imediat după asupra veseliei celor de la masă, ai fi crezut că observase cât de cumplit de vlăguită era, de tristă şi de bătrână.
– La revedere, zise; şi plecă.