– Amintire

Nu de mult apăruse o nouă piaţă: în spatele Morgii. Trist ungher, cu morţii necunoscuţi pe dreapta, cu apele măslinii ale Dâmboviţei în care fierbeau putreziciuni – pe stânga. Fiind vremea de imediat după război, negustorii erau puţini la număr şi îndeobşte femei. Căscam şi eu gura, speriat de acel du-te-vino al gospodinelor uscate şi înveşmântate în culori leşioase ori cernite, ce se mişcau fantomatic şi tăcut, fără tragere de inimă, iritate, absente, inutile.
Deodată, am băgat de seamă o bătrânică de un stat de palmă înălţime, smochinită şi sfrijită ca o coajă de lămâie uscată şi ruginie. Părul argintiu îngălbenit îi scăpa pretutindeni de sub basmaua neagră şi legată anapoda, părând mai curând un fel de găleată cu gura în jos. Mâinile ţepene, cu pielea scorţoasă şi întuneacoasă, îşi scoteau oasele la iveală, dezgolite până aproape de coate, din mânecile largi şi supte ale unei haine bărbăteşti numai flenduri, ce îi ţinea loc de palton. Nu sosise iarna încă, dar ziua fumurie de toamnă îţi strecura în carne un gust al frigului apropiat.
O coşniţă de papură, din care atârnau în tot locul crâmpeie de paie, îi îngreuia mâna stângă. În cea dreaptă ţinea o sticlă de un sfert de kilogram umplută proaspăt, pe jumătate, cu untdelemn. Atâta cumpărase. Se aplecă s-o vâre în coş. N-am băgat de seamă cum s-a întâmplat. Am văzut-o, tam-nesam, întinsă pe jos, ridicându-se într-un genunchi, ducând o mână la şale, aplecându-se din nou, adunând de pe jos fundul sticlei sparte pe marginile căruia încă mai urcau spre unde fusese gâtul sticlei nişte fragmente din peretele lateral şi culegând în acest surogat grotesc şi nespus de deznădăjduit de recipient urmele de ulei sleite de praf şi nervuri de frunze moarte şiroite în drum.
Şi nu ştiu cum, m-am gândit că stăteau de veghe, pe dreapta mea, morţii necunoscuţi şi că, în stânga, fierbeau în Dâmboviţa putreziciunile.