Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că  marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana. Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea. Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc. Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit. Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. stia să te învete să-ti creezi planuri de rezervă, asa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o solutie alternativă si să poti rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l...

PERSONAJELE – MAESTRUL ‘LORGNON’ – SERAFIMA Doi actori ambulanţi expatriaţi; vârsta lor n-are nici o importanţă. Dintre ei, femeia, ca totdeauna, este cea care are mai mult bun simţ şi, cum este normal, bărbatul este cel mai orgolios. Se iubesc cu patimă şi-şi fac rău cu mari satisfacţii. Ambii suferă foarte tare datorită condiţiei de ‘străini’ ce le este impusă de viaţă. Se află la capătul puterilor şi la capătul pământului locuibil. DECORUL O condiţie a interpretării acestui text este aceea ca scena să fie situată sub nivelul stalurilor, dispuse în pantă în jurul sau în faţa ei. În cazul când un teatru cu scenă italiană va dori să-l monteze, scenograful va avea grijă să doteze locul de joc cu fose de diverse adâncimi, pentru a crea un spaţiu sugerând un nivel inferior sălii. Scena reprezintă un fragment de ţărm oceanic, în ţinuturile calde ale abundenţei; aceasta nu înseamnă că cel care socoteşte că acţiunea s-ar desfăşura pe hotarul dintre omenie şi neomenie ar greşi. De fapt, scena este goală. Stalurile se presupune a închipui un zid de stâncă ce desparte acest ungher de uscatul aflat undeva mai sus, acolo unde trăiesc oamenii, cu alte cuvinte spectatorii tragediei. Pentru uşurinţa lecturii numele personajelor au fost înlocuite în text...

Transcriam din Sundarya lahari / Frumoasa unduire de Shankaracharya, când Ben Todică mi-a transmis invitaţia de a vorbi despre Mihai Rădulescu. Tot aşa, Nicolae Bulz ar vrea o detaliere la un master course in psychology-sociology on energetic nonviolence , pe care i-l propusesem. L-aş lua, şi acum, părtaş pe făuritorul antropologiei stilistice, estetul literaturii detenţiei comuniste, scriitorul şi editorul Mihai Rădulescu. Lui îi înroşea faţa soarele amurgului, aflaţi, mai mulţi, la masa de lucru a lui Romulus Vulcănescu, în Vatra Luminoasă. Ferestrele biroului lui Istrate Micescu, în toiul dimineţilor, îi proiectau peste aceeaşi melancolică mască prospeţimea Cişmigiului. N-am ajuns pe Claudiu, când suferea cu picioarele, cred că nici n-am vrut să-l văd schimbat (sigur nu la faţă). Mă împrietenisem cu Dumitru Rădulescu, tatăl lui, nonagenar, dar, glumea Mircea Sântimbreanu, mai vioi decât fiul. Când, vreo patru ani, soţia sa (mama lui Mihai), fusese ţintită la pat, Dumitru a întocmit, îngrijind-o, dicţionarul personajelor lui Rebreanu, pe care l-am tipărit artizanal, ambiţionându-l, poate, pe Mihai, care, pornind editură pentru uzul foştilor camarazi de puşcărie politică, a retipărit, cu fală filială, opera tatălui. A şi scris nuvela (auto)detenţiei lui Rebreanu în beciul din palatul Kalinderu, asupra căreia (nu) l-am iscodit pe Nicolae Gheran, într-una din ediţiile zilelor Rebreanu la Bistriţa. Şi antropologia teatrului shakesperean va fi fost tot frondă antiinerţială, parte din probabil singura libertate militantă a scriitorului, cea înglobând tragedia întemniţării pentru crezul său creştin românesc, anticomunist. Exegeza Acatistului Rugului Aprins de Sandu Tudor – din vecinătatea Luceafărului lui Eminescu – împreună cu istoria literaturii de detenţie, apărută în fascicole în revista „Permanenţe”, îl vor fi definit întru o datorie mistică, fără a-l împiedica să scrie afin şi despre pictura japoneză. Ultima, cea de-a-suta strofă din Frumoasa unduire: Mamă lauda aceasta compusă cu propriile-ţi cuvinte se aseamană Închinării luminii către soare...

Pe 19 ianuarie, la Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, s-a oficiat o slujbă de pomenire, cu prilejul împlinirii unui un an de când a trecut la cele veşnice prof. Mihai Rădulescu. Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală. S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România. După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi. Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii. Valorile pedagogiei sale A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în...

Profesorul, scriitorul Mihai Rădulescu a plecat în veşnicie, tăcut, modest, aşa cum a fost o viaţă. Îmi lipseşte dialogul cu dânsul. Dintr-odată, nu am primit nici un semn. Nu ştiam pe cine să întreb, ce mai face prietenul nevăzut, Mihai Rădulescu. Plecase într-o iarnă fără să ne spună. Profesore, cum este acolo, în acea lume în care cei truditori îşi găsesc mântuirea? Cum a fost înâlnirea cu Sandu Tudor şi alţi “oameni mari”? Nu mă certaţi, din acea lume tainică. Parcă v-aş auzi aşa cum mi-aţi scris odată: “De ce mă pui alături de oamenii aceia mari? Nu este corect .Îmi faci un renume păgubitor. Sunt un foarte modest iubitor al lor. Dar de aici, să fiu confundat cu ei!… Habar n-ai ce încălcări morale am săvârşit şi chiar şi acum, când am devenit în parte conştient de ele, încă săvârsesc cu mintea atâtea închipuiri de care mi-ar fi ruşine să vorbesc la lumina zilei! Te rog, nu mă preţui decât pe merit. Ca să nu îţi pregăteşti dezamăgiri neplăcute”. (Mihai Rădulescu) Dar cum să nu-mi preţuiesc prietenul, mentorul? Omul care nu s-a despărţit niciodată de “acest rai românesc”. Plecarea sa a lăsat mult gol în sufletele celor care l-au cunoscut, chiar şi virtual, sau prin revistele sale. Prin dânsul l-am cunoscut mai bine pe Sandu Tudor. Obişnuiam să-i relatez despre expediţiile mele în munţi.” Îţi invidiez curajul, Mariana. Astăzi, a pleca pe munte mi se pare un act de curaj. Mi se pare că toţi au aceleaşi neputinţe ca mine şi că se cuvine să le aplic temerile mele. Te fericesc. Fii fericită şi bucură-te de minunile lui Dumnezeu răspândite pretutindeni în calea noastră. Drum bun. Aştept să-mi istoriseşti fiece amănunt al expediţiei.” (Mihai Rădulescu) Aşa am descoperit Rarăul şi mormântul Părintelui Daniel, ridicat în cimitirul mănăstirii,...

Dragă Domnule Profesor, Mi se întâmplă deseori să vorbesc cu dumneavoastră în gând, când vă citesc sau vă recitesc scrierile – bucuroasă că am ocazia să vă împărtăşesc idei şi păreri proprii, când vreau să vă cer părerea în cine ştie ce dilemă literară, sau pur şi simplu din plăcerea de a  fi împreună. Astăzi însă, obişnuita noastră formă de comunicare nu mă mai mulţumeşte şi un sentiment nedesluşit mă îndeamnă să aştern pe hârtie gânduri nerostite, ca şi cum pe aripile acestor rânduri cuvintelor le-ar fi mai uşor să ajungă la dumneavoastră. Poate vă întrebaţi de ce vă scriu după atâta timp, doi ani de la ultima scrisoare? Aş putea invoca vremurile – tot mai acaparatoare şi mai grele, ce nu-mi lasă timp şi pentru “plăceri marunte” ca cea a corespondării în scris; aş putea da vina pe maladia înstrăinării oamenilor de ei înşişi, care mă abate şi pe mine, uneori, de la calea cea dreaptă şi bună a inimii… Şi totuşi nu Iarna care ne bântuie planeta greu încercată este răspunzătoare de întârzierea cu care vă scriu. Adevărul este că… acum a sosit timpul acestei scrisori. Calendarul din perete, spre care-mi ridic privirile întrebătoare ori de câte ori cuvinte nărăvaşe mă obligă să mă opresc din scris, îmi aminteşte cu insistenţă că metafora de mai sus – precum că omenirea ar trece printr-o grea Iarnă spirituală, rezonează chiar şi cu anotimpul în care ne aflăm. Ştiu că în România este astăzi o zi închisă şi rece, dar aici, la mii şi mii de kilometri depărtare de ţară, ne bucurăm de o vreme blândă şi prietenoasă; un soare vădit obosit chiar şi în orele de vârf ale amiezii, vesteşte apropierea iernii şi de ţinuturile calde în care trăiesc. În zilele sfârşitului de vară,...

Să fie ultima ta scrisoare?, sau poate cea cu cu referire la ’Morrie’?, sau întreaga corespondenţă izvorâtă după dispariţia lui Mihai, când întâmplarea, sau, mai bine zis Internetul, ne-a adus faţă în faţă?…S-au scris multe despre rolul întâmplării, dar, se pare, că niciodată acest subiect nu se va lăsa epuizat. S-au scurs destule zile de când am cam pus condeiul în cui nutrind, pe ascuns, speranţa că, poate, se va mai ivi vreun prilej care să mă întoarcă la tastatura părăsită. Sau, poate, dorul neostoit, încă, după ’Conacul lui Radul’, unde am petrecut inegalabile clipe alături de Mihai, de ’Domnul Profesor Rădulescu’, izvor nesecat de erudiţie şi talent literar, de dragoste de viaţă, de iubire de oameni, de generozitate. Intâmplarea a făcut să apari pe aceeaşi undă a admiraţiei ’fără rezerve’, faţă de fostul tău profesor, faţă de prietenul meu. Prin ’Biblioteca de împrumut’ ai demonstrat şi lui Mihai, şi mie, că eşti mai mult decât un simplu fan al profesorului de altădată, cum m-am declarat şi eu de altfel, dar şi faptul că faci parte din tagma celor care scriu şi o fac cu mult talent. Să nu mai spun de felul în care ai întâmpinat micul meu omagiu, ’Conacul lui Radul’. A fost mai mult decât o surpriză plăcută, a fost bucuria unui iubitor al scrisului, flatat de a fi fost ’pescuit’ din anonimat şi, mai ales, înţeles. A fost destul ca, doi ’perfect strangers’, expresie tot mai frecventă în limbajul curent al românului de ’rând’, să întâlnească un om deosebit, care să lase o amprentă adâncă în sufletele lor şi să-i apropie pe tărâmul unei prietenii aparte. Fiecare din noi avem amintiri din perioade diferite, din situaţii diferite, dar care au un numitor comun: admiraţia faţă de acelaşi om. De aici...

O mărturie şi un îndemn pentru zilele obişnuite, dintre sărbători Deşi suntem în prag de vară, gândurile mă poartă spre Paştele trecut. Îmi amintesc de bucuria sărbătorii, de momentele de înălţare şi înluminare sufletească,  dar mai ales de faptul că am împărţit cu dărnicie urări de bine şi de sănătate, dorind, ca în fiecare an, “Paşte fericit” tuturor celor dragi şi apropiaţi. Ca în fiecare an… Şi totuşi anul acesta nu este unul obişnuit de vreme ce am hotărât să scriu despre fericire, adresând rândurile de mai jos Cititorilor acestei distinse publicaţii. Mă gândesc cât de diferit abordăm subiectul fericirii în timpul şi după sărbători, cât de diferiţi suntem de noi înşine când de Paşti, cu sufletul plin de primăvară  vorbim deschis despre fericire, ne amintim că există, ne-o revendicăm cu curaj, ne-o dorim şi o dăruim cu sinceritate prin cele două cuvinte simple: “Paşte fericit!”. Fără doar şi poate sărbătorile se desfăşoară sub semnul fericirii. Dar cum rămâne cu zilele obişnuite, zilele lucrătoare dintre sărbători?  Răspunsul îl ştie fiecare dintre noi. După ce revenim la “normal” realizăm cât de grele sunt vremurile şi cât de mult ne apasă  frica, cu nenumăratele ei chipuri şi înfăţişări. Ritmul nebunesc de viaţă ne debusolează, ne abate şi ne poartă departe de calea aleasă în zilele sărbătorii. În confruntarea cu cotidianul fericirea devine pur şi simplu un cuvânt prea mare. În ciuda tabloului schiţat mai sus în nuanţe descurajant de sumbre sau poate tocmai datorită lui, anul acesta am hotărât să nu trec cu obişnuita uşurinţă peste faptul că am urat fericire celor apropiaţi.  Luând pentru prima oară în serios urările făcute de Paşti, mă încumet să scriu aceste rânduri dedicate fericirii noastre de zi cu zi, atât de fragilă şi de neglijată. Vorbesc de pe poziţia oamenilor ...

Vreme de 37 de ani numele domnului Rădulescu a fost legat în mintea şi sufletul meu de amintirea celui mai impresionant profesor de liceu, dascălul meu de engleză din clasa a IX-a. Deşi m-a însoţit pe căile învăţării şi descoperirii de sine doar un an de zile, ecoul acelei scurte întâlniri a dăinuit din adolescenţă până la maturitate, când mai slab şi îndepărtat, când mai apropiat şi persistent, iar uneori, ca în momentele scrierii acestor rânduri, a devenit de-a dreptul copleşitor. La vremea respectivă nici măcar nu am ştiut că profesorul meu de engleză fusese deţinut politic, zvon care circulase  prin cercul profesorilor şi elevilor din clasa noastră, după cum am aflat-o mai târziu. Ne-am reîntâlnit după aproape patru decenii, în împrejurări ţinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, aşa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotărât să-l caut pe Internet, cu ajutorul  a tot şi a toate ştiutorului Google, în octombrie, anul trecut. Căutările mi-au reuşit de la prima încercare, căci se pare că Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare …Pagini de Wikipedia citite pe nerăsuflate şi cu uimire de nedescris, mi-au dezvăluit că fostul meu profesor de engleză  era defapt luptătorul anticomunist Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică – prozator, poet şi dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largă ci şi un cercetător de antropologie stilistică şi al artelor plastice, un armenolog pasionat şi un editor de excepţie. Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rădulescu a fost primul şi singurul scriitor ce a scris o “Istorie a Literaturii de Detenţie la Români”, cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura naţională dar şi...

”Cel care va supravieţui şi viitorului neştiut, reîntors acasă, să spună oricum; chiar gângav, ceea ce pământul tace!” (Mateianu) Omul rămâne OM când şi-a câştigat dreptul la neuitare şi când gândul îl plimbă să stea de vorbă cu cei ce nu mai sunt, dar au rămas deschizătorii lui de drum luminos în viaţă. Şi neamul rămâne pe veci când cei veniţi din negura istoriei au ştiut prin vorbă şi faptă să-şi cinstească înaintaşii. S’a întâmplat ca’n acest pământ binecuvântat si frământat, podit cu oseminte din hotar până’n hotar, să se’nscrie epopeea noastră râvnită chiar şi de vecini pentru acurateţea şi vrednica conservare. Privind peste ţară şi în adâncurile de la nord de ”Piemontul Cotmenei – Gruiurile Argeşului” sufletul se umple de bucurie rememorând fapte şi oameni care de la Bărbat Vodă au străbătut istoria, veac după veac, cu aceiaşi dăruire demnă de evocări pilduitoare. Ultima jumătate de secol ne-a hărăzit şi învrednicit pe unii să fim actori, pe alţii martorii unor astfel de oameni care au marcat nu numai istoria dar şi pe noi care le-am urmărit traiectoria spre veşnicie, câştigând-şi dreptul la neuitare. Şi pe aceste locuri s’a născut şi cizelat o Pleiadă de oameni legaţi de acelaşi obiectiv, salvarea ţării din ghearele cotropitorilor şi uneltele lor, apărând demnitatea naţională. Printre ei ca într’o constelaţie apar nume ca: Ion Mihalache, Toma şi Petre Arnăutoiu, Aurel State, Tudor – Vily Popescu, Elisabeta Rizea, Gheorghe Arsenescu, Petre Ţuţea, Grigore Dumitrescu, Dumitru Apostol, Iosif – Toma Popescu, Const. Stănescu şi multe astfel de ”stânci” de temelie a veşniciei neamului. Omul predestinat să facă fală neamului românesc s’a născut pe 29-04-1921 în comuna Godeni de pe râul Bratia, într’o pitorească zonă de la poalele Iezerului. În acelaşi timp şi în aceleaşi locuri a venit pe lume şi...

Prefată Atunci când a început să-şi scrie amintirile în anul 1967, Petru Talpeş (23 aprilie 1896, Cornereva . 5 septembrie 1979, Timişoara), ofiter combatant în cele două mari conflagratii ale secolului XX, nu intentiona să le publice, ele fiind destinate doar membrilor familiei. Pe parcurs, avem destule motive să credem că s-a răzgândit. Memoriile copilului de tăran din Cornereva, ajuns prim-procuror la Tribunalul Timiş-Torontal din Timişoara (1942.1948) ar putea fi un scenariu de film de aventuri. Ele ne poartă prin muntii Cernei, un tinut al comorilor ascunse de lotri, .şcoala ungurească. din Orşova şi Caransebeş, frontul italian din Primul Război Mondial, lagărul de la Şipote (jud. Iaşi), oraşe din Moldova, după dureroasa retragere din toamna 1916, Basarabia începutului de an 1918, împânzită de soldati bolşevizati sau Odessa (1941). A avut şansa să cunoască mari personalităti, dacă ar fi să pomenim doar pe: episcopul şi viitor patriarh Miron Cristea, secretarul Episcopiei de Caransebeş, Cornel Corneanu, dramaturgul Zaharia Bârsan, compozitorul Sabin Drăgoi, primul dirijor al orchestrei Radioteleviziunii Române, Ion Luca Bănăteanu (coleg de liceu şi de bordei, la Şipote), scriitorul Ionel Teodoreanu (în perioada studentiei de la Iaşi), ministrul Grigore Iunian, viitorul prefect de Timiş.Torontal Octavian Furlugeanu, Coriolan Băran, fost prefect al judetului şi primar al Timişoarei, prof. Constantin Daicoviciu etc. În 15 august 1916, tânărul cadet Petru Talpeş a avut curajul să treacă de partea armatei române, refuzând să tragă împotriva fratilor săi; părăsind lagărul, a făcut parte din Corpul voluntarilor ardeleni. bucovineni. Bucuriei Marii Uniri, eveniment de la care se împlinesc 90 de ani, i-a urmat, peste ani, refugiul din Ardealul de Nord, în toamna anului 1940, moment în care era prim-procuror la Odorhei. Cariera sa de magistrat integru de două decenii se sfârşeşte brusc în februarie 1948, refuzând să găsească vinovat, aşa cum...

de Vadim Pirogan si Valentin Serbacov “Crima se începe nu cu trupele cu fum ale crematoriilor şi nici cu vapoarele spre Magadan, pline cu deţinuţi. Crima se începe cu indiferenţa cetăţenilor”. Dorm eroii somn uşor, înşirând ca la paradă, frunţi culcate lângă zbor, braţe care-au fost să cadă. Ard luceferi în caştani peste cruci, peste morminte, anii lor, frumoşii ani, râd în hârci şi oseminte. Cimitir –  Andrei Ciurunga Victoria comunismului în multe ţări era întotdeauna corelată cu distrugerea în masă a populaţiei. Comuniştii doreau să schimbe întreaga societate. Întâi au distrus elitele conducătoare… Apoi regimul comunist, ca şi regimul nazist, şi de altfel ca orice regim totalitar, – a mers până la a schimba structura societăţii prin distrugerea masivă a unor straturi ale populaţiei… Ei distrugeau categorii sociale, nu indivizi. Distrugeau pe cei mai buni ţărani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali, elita oricărei clase, care ar fi putut avea un grad mai mare de independenţă. De la început, scopul principal a fost acela de a distruge orice formă de rezistenţă a societăţii … V.Bukovski la Sighet, 2002  Nu se poate admite ca grozăviile trecutului să fie date uitării. Ceea ce s-a petrecut este o prevenire. Trebuie să ne amintim tot timpul de trecut. El a existat, s-a dovedit posibil şi această posibilitate rămâne. Pericolul constă în refuzul de a şti, în tendinţa de a uita şi în a nu crede că toate acestea s-au petrecut în realitate. Karl Jaspers Încotro pe noapte şi pe ger şi  desculţ  pe câmpuri de zăpadă, când târâş, când prăvălit grămadă, dus de baionetele de fier? Mâna rece, înlemnind pe lemn, Trage târnăcopul greu spre glie. Vântul care arde pe câmpie ne-a cuprins pe toţi ca la un semn. Dar aşa-i sau poate...

Cele ce urmează constituie primul capitol din analiza articolelor lui Sandu Tudor din revista întemeiată de el “FLOAREA DE FOC” “PROLOG PENTRU CEASUL ACESTA”, de SANDU TUDOR În cele ce urmează voi încerca să dau seama de linia directoare propusă de Sandu Tudor colaboratorilor săi, în revista “Floarea de Foc”, fondată de el în anul 1932. Primul număr al publicaţiei apare la 6 ianuarie. Un titlu sugestiv deschide coloanele: “Prolog pentru ceasul acesta”. Prin ce este grăitor titlul citat? Prin faptul că nu se grăbeşte a se vădi nici entuziast, nici pesimist, deşi anunţă un început de drum. În schimb, are o gravitate improprie unui astfel de demers ziaristic, o gravitate ce ne impune să-i cunoaştem conţinutul. Gândul ni se îndreaptă spre ce putea însemna “ceasul acesta” în contemporaneitatea periodicului. Nutrim nădejdea că cele de mai jos ne vor dumiri asupra întrebării stârnite. În dreapta cununii articolului de fond, cum s-ar numi astăzi, o imagine a unei ceramici policrome de Mac Constantinescu: “Cap cu turban”. Ipoteza mea este că tânăra reprezentată simbolizează însăşi “Floarea de Foc” (de fapt, este soţia sculptorului, balerina de excepţie Floria Capsali), altfel, parcă, nu ar avea ce căuta alături de articolul manifest al redactorului şef. Într-adevăr, emană din trăsăturile personajului (sufletul grupării criterioniştilor) o combustie internă ce, totuşi, nu-i consumă chipul armonios, dar aprig, demn, cu atenţia concentrată atât în interior cât şi în afară, încondeiată de o sensualitate rece, în expectativă, o combustie de tipul “rugului aprins” ce nu se mistuie niciodată. Bustul în ceramică are un ecou în partea inferioară a paginii: articolul “Auguste Rodin”de E. Cioran. Astfel, bine susţinut, din punct de vedere plastic, într-o armătură dintre cele mai solide, scrierea lui Sandu Tudor ne trezeşte categoric interesul. “Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi...

Am înteles… Nu mi-am închipuit vreodata ca viata ma va purta spre întelegeri atât de adânci. Nici la surprinzatoarele întâlniri, coborâte parca din lumea imaginarului unde orice este posibil, nu m-am asteptat. Pur si simplu s-a întâmplat. Într-o buna dimineata m-am trezit într-un punct de clara viziune luminoasa si am înteles ca m-a purtat spre el o carare. Am vazut cum aceasta carare lunga si persistenta îsi are începutul într-un alt punct, îndepartat, dar bine si precis conturat. Ca si cum s-ar fi deschis larg, ascunse ferestre ale fiintei omenesti, prin care sa poata navali asupra-mi nestingherit aerul curat si proaspat al cunoasterii de sine, am vazut cu alti ochi multe din cele deja petrecute si am înteles cum întâmplari ce-mi parusera fara legatura , au avut un rost tainic al lor. Niciodata nu stii din capul locului daca drumul ales în viata va fi unul bun sau dimpotriva, blestemat de soarta, daca va fi scurt sau peste masura de lung si întortocheat; si de aceea de ma veti întreba din curiozitate, pe unde si cum de aici încolo ma va purta cararea, va voi raspunde cinstit ca nu stiu. Dar pot spune cu certitudine ca în labirintul întortocheat ce se cheama viata, exista pentru fiecare din noi doar un singur drum care ni se potriveste cu adevarat, singurul bun de urmat. Nu-i usor de recunoscut drumul despre care vorbesc. Din proprie experienta stiu ca fermecata carare îsi are un suflet al sau, ce se înfrateste cu sufletul meu si de fiece data când vorbesc despre drumul ales, inimami bate în piept cu putere, dându-mi de stire “aici sta ascuns adevarul, urmeaza-l negresit!”. Uneori trebuie sa ajungi la sfârsitul unui capitol de viata, si n-are importanta daca a fost lung sau scurt, ca sa-i...