Înalta încordare a nevăzutei anatomii duhovniceşti, la care duce trăirea pe hotarul ce învecinează, fără să-i despartă cu desăvârşire, pe vii şi pe morţi; bâjbâirea către lumină a unor suflete pe cât de hotărâte a o rupe cu carnea şi cu stăpânirea ei, tot pe atât de neputincioase în a se aşeza într-o lume îngerească a cărei lege nu o cunosc; topirea treptată în rugăciune, sângeros întreruptă de năvala neaşteptată a spaimei; toate acestea, dacă nu-l preschimbă pe biet omul întemniţat într-o făptură slobozită de robia pământescului, oricum îi ascut simţurile de rând şi-i trezesc altele neobişnuite, care fie că erau călurite, până la întemniţare, de amorţirea somnului şi cea a neştiinţei, fie abia înmuguriseră. Pentru ascuţirea simţurilor (omului lăuntric), voi da drept pildă mărturia domnului Corneliu Coposu: “Este o experienţă foarte interesantă: în puşcărie, în tăcerea mormântală în care trăiesc deţinuţii, se ascute auzul. După câteva zile ajunsesem, eu cel puţin, să identific cu precizie, după scârţâitul balamalelor, la care celulă se deschidea uşa. Cu ajutorul  auzului reuşeam să ne dăm seama când se întâmpla ceva într-o celulă. Bineînţeles, după ce, prin mijlocul “morselor”, reuşisem să-i identificăm pe toţi ocupanţii celulelor din acest infern de puşcărie. Tot aşa sesizam ori de câte ori câte unul din noi murea. Celula  are muzica ei. Deschiderea  şi închiderea puteau fi sesizate cu ascuţimea auzului, să ştii ce celulă se deschide. cel mai greu lucru, pe care l-am învăţat după trei-patru ani, a fost: din ce direcţie vin paşii. Pentru că, din interiorul celulei, chiar dacă eşti foarte atent şi auzi paşii apropiindu-se, nu-ţi dai seama dacă vin din stânga sau din dreapta” (dintr-o emisiune T.V. din cadrul serialului MEMORIALUL DURERII, realizat de Lucia Hossu-Longin). Despre o asemănătoare creştere a puterilor psihologice scriu şi Hans-Jurg Stukelberger şi...

Legătura dintre om şi Dumnezeu în condiţiile detenţiei politice sub comunişti era extrem de variată. Pe de o parte, deoarece în temniţe, lagăre şi mine s-au găsit la un loc credincioşi ai mai multor religii, alături de agnostici şi atei, precum şi-n cadrul creştinismului – reprezentanţi ai feluritelor culte şi denominaţiuni, ai clerului şi laicilor. Pe de altă parte, ea era dependentă de condiţiile diverse de vieţuire care nu numai că se schimbau de la un loc punitiv la altul; de la o epocă la alta; de la izolarea totală la bacul danubian, în pântecele căruia se înghesuiau mai bine de o mie de inşi. Toate acestea se colorau diferit în raport şi de istoria personală, psihologică, biologică a fiecărui individ în sine, din experienţele duhovniceşti ale cărora a crescut o inflorescenţă imensă şi nespus de neasemenea ei înseşi,  a aspiraţiilor spre Divinitate, astfel încât  nu ar părea nepotrivit ca fenomenul să fie cercetat sub denumirea: Religia (sau: Credinţa) deţinuţilor politici în locurile de detenţie comuniste. Şi poate că volumul meu RUGUL APRINS. DUHOVNICII ORTODOXIEI, SUB LESPEZI, ÎN GHERLELE COMUNISTE, cât şi cele ce i-au urmat în Seria FIUL OMULUI, nu fac altceva decât să desţelenească ogorul pentru atari studii din viitor de psihologie a religiei. Toată gama imaginabilă de atitudini lăuntrice şi exteriorizate ale făpturii în faţa Creatorului ei se află expusă sub ochii observatorului. De la decenţă la pioşenia sobră; de la pioşenia sobră la lacrima fierbinte; de la lacrima fierbinte la frica îngheţată; de la frica îngheţată la teatralismul bigot; de la teatralismul bigot la postura corporală aiuristică şi penibil de caraghioasă. Am văzut preoţi rugându-se în taină, ori pentru obşte. Dar am văzut şi un laic, care, cunoscând pe de rost Liturghia şi nemaisuportând lipsa ei, şi-a asumat rolul slujitorului...

Cea dintâi victimă dintre noi n-a fost arestată, nici torturată. A fost de-a dreptul ucisă. Avea 27 ani. Un preot: Mihai Politic, îmi spune conlocutorul meu. ” – Nume predestinat. Politica i-a luat viaţa…, comentez, nesigur  pe ce va urma. Celălalt continuă, neîmpiedicându-se de jocul meu de cuvinte: ” – … Fără ca el să fi făcut vreodată altă politică decât aceea a lui Dumnezeu.” Ceea ce a rostit introduce o nuanţă foarte gravă în convorbirea noastră. ” – Cu atâta s-a ocupat cumnatul meu… – nu ştiu dacă v-am spus că mi-a fost cumnat. Şi a făcut doar politica lui Dumnezeu. Adică s-a ţinut de misia lui: avea cu adevărat chemarea Altarului. Asculta de ea cu simplitate, cu smerenie, cu hotărâre. Nu avea nevoie de nici un efort, de nici o-ncordare pentru a-şi struni hotărârea aceasta. Era în sine – o parte din credinţa lui. Credea. Credea cum respira. Avea o hotărâre dintre acelea blânde, care nu jenează pe nimeni, care nu încalcă buna cuviinţă; nu una care să se ridice ca şarpele-n coadă-n faţa semenilor. (‘V-arăt eu vouă cine sunt eu!’), nu. Hotărârea îi era treabă ce-l privea doar pe el, asupra căreia doar el avea stăpânire, doar el drepturi; ceva foarte lăuntric şi personal, intim. Nu vorbea despre ea. N-o pomenea măcar. Ceea ce vă încredinţez e din observaţia mea. Socotesc că şi ceilalţi băgau de seamă acelaşi lucru. Că de la el nu puteai smulge un cuvinţel despre sine! Mai ales de laudă… sau să-l fi dat în vileag… preot cuminte, aia era. Preot de ţară…” Ultimei noţiuni, vorbitorul i-a dăruit o încărcătură de lirism cu care ne-am obişnuit toţi din literatura ce ne-a format. Ea a clădit în noi imagini pe care n-au izbutit să le şteargă surprizele vieţii,...

Nu-i recunosc vocea în micuţul difuzor al reportofonului pe care mi l-a împrumutat Prea Sfinţitul Irineu. Vorbeşte rar şi apăsat, ca din faţa Uşilor Împărăteşti. Parcă citesc în rostirea sa o oarecare căutare a cuvintelor, să-şi facă înţelesul cât mai limpede, mai convingător. Oare anii să-i fi cuminţit spiritul ghiduş şi entuziast al fluenţei de odinioară? Trecură  vreo douăzeci de ani şi mai bine, nu? Poate treizeci. Ori mai eram student de-al doilea (adică după întreruperea adusă de puşcărie), ori abia mă nimerisem profesor, când l-am cunoscut. Trăsesem în Govora-Sat, în vacanţă, pătimaş să cunosc mănăstirile Olteniei ca, de aici, mai târziu din Jiblea, iar şi mai târziu din Polovragi, să calc prin cât mai multe. Bun înţeles, l-am vizitat mai întâi pe preotul locului, să-l descos asupra zonei. Se numea Petre Gheorghe şi era bucuros de un conlocutor, mai precis de un ascultător. De atunci am vorbit în multe rânduri despre el studenţilor. L-am dat pildă de ce poate face un om cu viaţa sa; l-am citat dimpreună cu  părintele Oancea, fondatorul muzeului de icoane pe sticlă, din Sibiel, şi cu Nicolae Popa, cântăreţul bisericesc din Târpeşti, arheolog amator şi sculptor în lemn, întemeietor al altui muzeu. le-am repetat cuvintele preotului Petre Gheorghe, care a extins aria neoliticului cu un judeţ, lucru complet străin oamenilor de ştiinţă, până la descoperirile sale, adică nimeni n-a avut cunoştiinţă că şi pe aceste meleaguri au vieţuit strămoşii noştri din perioada numită, reluam pentru ei, ziceam, vorbe ca: ” – Arheologia are multe taine. Trebuie să ‘miroşi’ locul unde sunt cioburile şi cioburile trebuie a le ‘mirosi’. Unii spun că e greu. Este într-adevăr o taină să găseşti un ciob în pământ. Atunci când am săpat şi am găsit ciobul ăla ‘Coţofeni’, şi am ştiut că era...

Harul cântecului atrage, printre alte calificative, şi următorul: ‘a fi dăruit cu glas’. Rareori, foarte arareori, i-am auzit pe semenii noştri remarcând despre altcineva că ar avea un glas ieşit din comun, cât priveşte vorbirea de rând – şi nu când cântă. Şi, totuşi, a grăi cu limpezimile cerului seninşi însorit, cu desprinderea de pe buze a sonului slovei, ca un salt firesc – şi mic şi pe nesimţitelea – , cum aparţine păsărilor când îşi iau zborul, a nu-ţi lipsi nici un sunet când vorbeşti, a nu le înghesui unul în celălalt, a nu-l grăbi pe acesta în paguba altuia, a nu impune accentuări la tot pasul, a-ţi fi rostirea egală ei înseşi, expusă în afara cavităţii vocale şi nu înghiţită, nu muşcând coada, nu rostogolită, nu hărtănită, nu izmenită, nu trasă cu tunul, nici cu mitraliera, nici cu praştia, dar nici cu carul, a n-o avea muşcătoare, nici înţepătoare, nici linguşitoare, nici aruncată în duşmănie, nici scuipată, nici hodorogită, nici şuierată, a-ţi fi şirul vorbelor ca o punte între tine şi infinit, iată cum mi se pare că arată, mai bine spus, sună, ‘glasul cu dar’. Şi el este odihnitor, şi e încurajator, şi respiră dragoste de viaţă şi de oameni, şi te ademeneşte, şi te încântă, şi te înmoaie, şi te cucereşte. O astfel de voce mi-a fost dat să aud în Dăeşti, în Vâlcea, când am fost întâmpinaţi de părintele Ioan Druţu, la poarta grădinii sale îmbrăţişată de meri, şi mai având şi magnolii, lilieci, smochini şi cine ştie câte alte bogăţii şi minunăţii ascunse în mirifica ei verzime deasă, dar şi aerisită şi desfăşurându-se în soare, după tipicul cerul de pomicultură şi de ştiinţa îngrijirii întru iubire a sorei noastre blânde, tăcute şi darnice, vegetaţia. Nu era întâia oară...

Ceea ce am să vă povestesc sunt clipe trăite cu bucurii înălţătoare pentru un dram de bine pe care-l faci, fără a ţine seamă de neam sau religie. (…) În octombrie 1944, era într-o vineri şi afară ploua cu găleata. Stăteam în cerdac, privind cu drag la jocul picăturilor de ploaie. Eram stareţa mănăstirii şi deci nu lipseam niciodată de la masă, chiar când ajunam. În această zi, însă, m-a furat dansul băşicilor de apă ce se loveau una de alta de pământ. Când am fost chemată de măicuţa ce anunţa masa întregului sobor de maici şi surori, am rugat-o să facă rugăciune şi să mănânce obştea fără mine, deoarece eu voi mânca seara. Cât timp a trecut nu pot preciza, dar iată că văd intrând pe sub clopotniţă, mergând spre trotuar spre biserica deschisă, doi bărbaţi ce ţineau câte o pătură în jurul corpului, acoperindu-le murdarele haine. S-au întors cu privirea spre stăreţie şi, când m-au văzut, s-au oprit, s-au închinat cu semnul crucii catolice şi s-au înclinat cu un salut. Pentru mine ploaia n-a mai existat şi, fără a mă gândi la consecinţe, întrucât cei doi bărbaţi, care stăteau ca o stâncă fără grai aşteptând salvarea sau predarea, erau ofiţeri nemţi, iar la acea vreme ei erau consideraţi duşmanii ţării, aceştia se văd luaţi de mână şi duşi de mine în biserică. nedumeriţi, mă priveau cu ochii speriaţi. Le iau pătura din care curgea apa, o arunc în curte, trag uşile bisericii şi le încu, îi duc în faţa icoanei Maicii Preacurate, îngenunchez cu ei şi încep, nu a mă ruga, ci a o întreba cu sufletul la gură, ca pe o Atotputernică Stăpână de la care aşteptam o poruncă precisă. Am primit răspunsul, văzând totul cum trebuie să procedez şi am...

Îl privesc cu coada ochiului. Schimbarea ce o citesc pe trăsăturile sale ţine doar de apariţia unei bărbi scurte, ca un colier întunecos, mătăsos şi prelungit în jos pe mijloc, jur împrejurul maxilarului inferior, iar sus nimbat cu mustaţă; în schimb, portul şi veşmintele i s-au modificat de când mă aşezam în banca lui din sala de clasă, când era un student numai sete de învăţătură şi tăioasă dorinţă de adevăr. Mă aşezam lângă el, deoarece nu venea doar cu grupa sa să înveţe o limbă străină, ci îşi rupea răgazul să revină, când mă ştia liber, să-l învăţ şi a doua. Ambele i-au folosit. A plecat la înalte studii în Franţa, unde a ajuns la rândul său profesor; de acolo, a trecut Canalul în Anglia, să-şi perfecţioneze fluenţa. Bursa de vreun an-doi în Marea Britanie, n-a folosit-o decât timp de trei luni: ştia prea mult de-acasă. Am creat şi eu un ‘asemenea mie’. Am aflat despre mai mulţi dintre foştii mei studenţi că au păstrat aceleaşi aplecări; mă doare sufletul că lipsa mea de interes pentru funcţii de conducere, pentru zbaterea administrativă şi pentru risipire (doar mă socotesc scriitor – iar calea scrisului e atât de lungă şi învăţarea ei nu se mai isprăveşte…) m-a împiedicat să întemeiez un institut de cercetări la care să colaborăm toţi, ucenici de seamă, şcoliţi prin toate străinătăţile, şi dascăl modest, abia izbutind să-şi isprăvească, după puşcării, studiile superioare… Câte fire n-am fi putut despica în patru, şi în şaisprezece, pentru ştiinţa română, în domeniile psihologiei, sociologiei, antropologiei religioase, la un loc şi fraţi buni răstigniţi pentru muncă. Îl privesc cu coada ochiului şi-i urmăresc strădaniile de a-şi modela tonul glasului după entuziasmele ce ne-au legat odinioară. E greu: trecură mulţi ani. Astăzi este Arhiereu, iar eu...

Cine să-şi închipuie că unui copil născut în 1911, în satul dealul Mare, de mai sus de Drăgăşani cu vreo 15 km., viitorul avea să-i ţină în păstrare bine chivernisită o viaţă atât de neaşteptată? Chiar dacă se înfăţişă la examenul de admitere la Seminarul din Vâlcea cu un an mai devreme decât prevedea regulamentul şi dacă primi bursă încă de la cei 11 anişori ai lui, tot nu se întrevedea nimic deosebit – când zic ‘deosebit’, deosebit înţeleg! – în existenţa sa de mai târziu, ce rămânea o privelişte înceţoşată şi luminată prea arareori de câte ceva sigur. Tot bursier continuă a fi pe parcursul celor opt ani de studiu, iar în clasa a şaptea îl numiră şi bibliotecar, plăcându-i tare mult să citească. Ba se îndeletnicea şi cu poezia. Drept care, debută în ziarul socialist (nu ştia el ce era aceea) “Curierul Muncii”. Prima sa colaborare începea cu versul: Într-un palat, în sala mare… Succesul acelei apariţii nu întârzie să se facă simţit într-un fel surprinzător. Elevul Dumitru Bălaşa fu ridicat de Siguranţă, pentru crima de lese Majestate, socotindu-se că reminiscenţa lui eminesciană constituia o diatribă împotriva Dinastiei, lucru ce nici prin minte nu-i trecuse, nici prin vise nu-l călcase. Asta şi-au dat seama şi anchetatorii, astfel încât singura lui pedeapsă fu sperietura trasă. Şi cum aceasta nu fusese destul de mare, nemaiputându-şi stăpâni condeiul nărăvaş, ca un încercat într-ale suişurilor şi coborâşurilor destinelor culturale, scoase revista: “Foi Literare”. Avea o revistă şi profesorul său de limba română. Ucenicul îi găsea anumite lipsuri şi nu se sfii prea din scurt să le  biciuiască într-a sa. Pe astă cale, îndată după apariţia primului număr, se trezi eliminat. Încălcase din nou şi într-altcum regulamentul: publicase fără avizul cenzurii cancelariei. Fostul director, profesorul Costantin Grigore,...

Cum credea  că Securitatea nu era încă bine organizată, părintele Bălaşa decise s-o ia înaintea ei şi să-şi facă urma pierdută. Aşa că, în 1948 se duse în audienţă la mai marii săi,  pentru a-i ruga să-l ajute să dobândească un alt post de preot, fără solicitarea în scris a unui transfer, care devenea mijlocul de a i se cunoaşte itinerariul. primi o numire, de ca şi când ar fi fost pentru oară slujitor al Altarului. Şi nimeni nu-l deranjă până în 1959. În acea perioadă se revărsase asupra Ţării cel mai  viforos val de arestări cunoscut de la întâiul an menţionat mai sus. Personajul nostru era obsedat că va fi şi el dibuit de vânătorii de oameni. Sosi la el, pe neaşteptate, preotul Virgil Pârvănescu, ajutor de comandant legionar. Era condamnat, în contumacie, la moarte. Avea grabnică nevoie să fie ascuns, altfel îl aştepta plutonul. Părintele Bălaşa îi găsi o gazdă la o cunoştinţă din Vaideeni. Ulterior, se mută la un frate al părintelui Dumitru, Ionică, tatăl pictorului; pe urmă, la Constantin Sacerdoţeanu, diaconul de la Sfânta Episcopie a Râmnicului-Vâlcea. Finalmente, poposi la Suteşti, la Dumitru Bălaşa. Fugarul era înarmat cu un pistol şi intenţiona să-şi ia viaţa în cazul când ar fi fost încercuit de Securitate. Aranjamentul propus de el pentru a-şi păzi gazdele era ca acestea să declare că se pregăteau să-l denunţe în clipa descinderii. Părintele încercă om după om, cu băgare de seamă, de nu cunoştea vreun ins dibaci şi de încredere, să ştie păcăli paza frontierei, să-şi poată trece viu şi nevătămat musafirul în Jugoslavia, să-i mântuiască viaţa. Mite Măneanu, din Turnu-Severin, şi tatăl preotului scriitor Alexandru Stănciulescu-Bârda, îl puseră în legătură cu o călăuză. Omul cerea 20.000 lei. Cu banii depuşi la C.E.C. de părintele Dumitru şi...

Sinceritatea, care deseori mă fură pe mine însumi mie, în cursul anumitor convorbiri, se depărtează de mine când voiesc să comunic cu ceilalţi prin scris. Probabil că datorez această infirmitate educaţiei greşite ce ne-au făcut-o teoreticienii, când au încercat să ne convingă asupra realităţii unei arte ca produs exclusiv al imaginaţiei. Adică au întronat-o pe cea din urmă mai presus de toate puterile minţii şi ale sufletului, în procesul creaţiei. Or, creaţia omenească nu există. Ea e o continuare a realului, într-un plan accesibil doar pe cale psihologică, o tălmăcire şi răstălmăcire a lui, o aprofundare, o decorticare, o desosare, o analizare la microscop, o întoarcere pe dos şi, mai presus de orice, o organizare – fie logică, fie instinctuală, fie intuitivă, fie mistică, fie toate la un loc, o variaţiune, o unificare, ori, pur şi simplu, o înrămare. Felul meu de a scrie se foloseşte în primul rând de document, de observare, de biografie sau istorie, de citat. Unii mi-au spus că nici măcar nu este literatură. Alţii m-au mângâiat de palma primită de la cei dintâi, judecându-mi încercările la un loc cu operele cronicarilor neamului, “care sper că nu se-ndoieşte nimeni, au produs cea mai autentică literatură”, exclamau. Le port recunoştinţă. Când cineva se străduieşte să definească un op al meu – “interesant! nu e beletristică şi e! nu e eseu şi e! Conţine şi reportaj, şi memorialistică, şi invenţie, şi documentare strictă uneori chiar ştiinţifică! Interesant, dar nu pot defini. În defiitiv, tot scriind, vei găsi un gen” – îl ascult cu mult drag şi cu multă ciudă. Mi-e drag pentru că-i dau perfectă dreptate şi mi-e ciudă că nu-şi dă seama că genul mi l-a găsit demult: acesta este, întocmai cum l-a amănunţit. Nu ezitările celor din jur mă împing...

La “ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA        ” S-A PRIMIT UN PLIC CONŢINÂND CELE DE MAI JOS: “Dle Preşedinte al  Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii, Subsemnata Alexandrina Mazilu, domiciliată în comuna Dofteana, jud. Bacău, vă aduc la cunoştinţă următoarele: Soţul meu, preot Mazilu Alexandru, născut la 13 decembrie 1909, în com. Asău, jud. Bacău, decedat la 5 octombrie 1978, a suportat rigorile regimului comunist ca Deţinut Politic, neavând nici o vină. A fost arestat în luna octombrie 1944 şi dus la penitenciarul din Tg. Ocna, jud. Bacău, după care a fost transferat, în luna ianuarie 1945, la penitenciarul din Bacău. Nu a fost judecat nici acum şi nici altădată. Căci nu aveau motive să compară în faţa instanţei de judecată. La sfârşitul anului 1945 a fost eliberat. În perioada de după eliberare a fost strict supravegheat, deşi activitatea lui era de a-şi face meseria de preot şi nimic mai mult. În anul 1948 a fost arestat din nou şi dus la penitenciarul din Bacău, fără să fie judecat; bătut, stresat, ameninţat cu moartea, a fost pus în libertate după câteva luni. A urmat o supraveghere strictă şi în ziua de 20 iulie au venit securiştii din Bacău şi miliţienii din comună, au făcut o percheziţie sălbatică: au desfăcut podelele, au spart pereţii etc., după care l-au legat la ochi, i-au legat mâinile la spate cu cătuşe, care la orice mişcare se strângeau, şi a fost aruncat cu faţa în jos într-un camion şi dus la penitenciarul din Bacău. Din nou anchete, bătăi, înjurături şi din nou fără judecată a fost trimis cu vagonul CFR special, la Canal, la Colonia Poarta Albă, unde comandantul închisorii l-a ameninţat că este o colonie de exterminare. Totul s-a adeverit, căci au fost puşi la munci...

Marturii si documente Bucureşti EDITURA VREMEA 2005 Acest text apare după o primă ediţie (a autorului) din 2004 Culegerea, corectura şi tehnoredactarea autorului (telefon: 327.01.60; acum: 240.11.34) C Copyrightul autorului....

Ne aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca şi în celelalte, nu exista nici un pat. Arestaţii zăceau pe jos, pe nişte rudimente de pături. Foamea te rodea, setea te ardea. Ziua nimeni nu deranja reţinuţii. Nopţile, în schimb, odioase, le sfâşiau urletele celor schingiuiţi. Eugen socoti că, în mod premeditat, erau căscate de perete uşile camerelor de anchetă, să huiască închisoarea toată de cele ce se petreceau acolo. Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă decât ceilalţi colocatari -, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era Vasile Ungureanu. Student cu ghiocei deasupra tâmplelor, făcea şi pe dascălul la o biserică ieşeană. Ocupa o încăpere a unei case parohiale. De fapt, îi fusese repartizată o locuinţă pe care, el nefolosind-o, din mila sa, odihneau sub acoperişul ei sumă de studenţi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării sale: considerat gazdă de legionari complotişti. Nea Vasile, cum i se zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se împrieteniseră cu el. Într-una dintre seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la ceasurile şapte-opt. În jurul orei unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup inert. Era al bădiei Vasile. Fiecare rămase încremenit în ungherul său. Nici un fir de praf nu se clinti. Toată suflarea îngheţase de groază. Speriat şi el, Eugen, totuşi, îşi făcu loc printre cei întinşi pe jos către masa de carne şi sânge. Se mai strecură cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu băgare de seamă pe cel părăsit pe ciment. Îl cărară la locul unde bărbatul ajuns o ruină aţipea deobicei. Acum gemea. – “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?” – “Lăsaţi, copii,...

Victor Frunză, în “Istoria comunismului în România” (Bucureşti: EVF, 1999, Ediţia a treia), califică un discurs al deputatului de Hunedoara Ion Flueraş, susţinut în Parlament, ca: “meritând a sta într-o antologie a oratoriei române” (p.346). Vom cita, după acelaşi, un fragment din discursul pomenit, asociindu-ne opiniei sale pentru eleganţa dovedită în răspunsul lui de către cuvântător, a cărui adresare putea fi încărcată de vrăjmăşie, pentru fina ironie aruncată membrilor Partidului Naţional, pentru demnitatea rememorărilor privitoare la rolul jucat de el însuşi în finalizarea Unirii. “La Aleşd, domnii ardeleni îşi aduc aminte că nu muncitorii industriali, ci muncitorii ţărani au aparţinut Partidului Social-Democrat. Aici, în anul 1904, la o întrunire la care a fost să vorbească şi Francisk Koshuth, muncitorii ţărani au întrerupt pe vorbitor, manifestându-şi neîncrederea. Atunci jandarmii le-au răspuns cu gloanţe. Peste douăzeci de oameni, dacă îmi aduc bine aminte, au murit. Vreo şase au căzut morţi pe teren şi ceilalţi au murit la căşile lor şi spitalele din Oradea. Despre cazul acesta nici Partidul Naţional nu-şi prea aminteşte, întrucât ţăranii aceia nu i-au aparţinut: ei aparţineau Partidului Social Democrat. “Nu am amintit aceasta ca să fac o acuzaţie, ci ca o dovadă faţă de domnul Goga, că şi ţăranii au aparţinut Partidului Social-Democrat, nu numai muncitorimea industrială.[…] “Noi am susţinut cu tărie rezoluţiunea de la Alba-Iulia. Ba ceva mai mult: eu pot afirma aici şi o pot dovedi la nevoie (cu manuscrisul domnului Goldiş, scris în faţa domnului Cicio-Pop), că în proectul rezoluţiunii au fost dictate de modesta mea persoană revendicările Partidului Social-Democrat, pentru a duce mai departe faţă de orice evenimente care ni se vor pune în cale” (p.346-347, preluat după: “Discursul tovarăşului Ion Flueraş la Mesaj. Scurtă privire asupra trecutului mişcării socialiste din Ardeal”, “Socialismul” organul P.S. din România, nr....