1. Simturi si puteri necunoscute

Înalta încordare a nevăzutei anatomii duhovniceşti, la care duce trăirea pe hotarul ce învecinează, fără să-i despartă cu desăvârşire, pe vii şi pe morţi; bâjbâirea către lumină a unor suflete pe cât de hotărâte a o rupe cu carnea şi cu stăpânirea ei, tot pe atât de neputincioase în a se aşeza într-o lume îngerească a cărei lege nu o cunosc; topirea treptată în rugăciune, sângeros întreruptă de năvala neaşteptată a spaimei; toate acestea, dacă nu-l preschimbă pe biet omul întemniţat într-o făptură slobozită de robia pământescului, oricum îi ascut simţurile de rând şi-i trezesc altele neobişnuite, care fie că erau călurite, până la întemniţare, de amorţirea somnului şi cea a neştiinţei, fie abia înmuguriseră.
Pentru ascuţirea simţurilor (omului lăuntric), voi da drept pildă mărturia domnului Corneliu Coposu:
“Este o experienţă foarte interesantă: în puşcărie, în tăcerea mormântală în care trăiesc deţinuţii, se ascute auzul. După câteva zile ajunsesem, eu cel puţin, să identific cu precizie, după scârţâitul balamalelor, la care celulă se deschidea uşa. Cu ajutorul  auzului reuşeam să ne dăm seama când se întâmpla ceva într-o celulă. Bineînţeles, după ce, prin mijlocul “morselor”, reuşisem să-i identificăm pe toţi ocupanţii celulelor din acest infern de puşcărie. Tot aşa sesizam ori de câte ori câte unul din noi murea.
Celula  are muzica ei. Deschiderea  şi închiderea puteau fi sesizate cu ascuţimea auzului, să ştii ce celulă se deschide. cel mai greu lucru, pe care l-am învăţat după trei-patru ani, a fost: din ce direcţie vin paşii. Pentru că, din interiorul celulei, chiar dacă eşti foarte atent şi auzi paşii apropiindu-se, nu-ţi dai seama dacă vin din stânga sau din dreapta” (dintr-o emisiune T.V. din cadrul serialului MEMORIALUL DURERII, realizat de Lucia Hossu-Longin).
Despre o asemănătoare creştere a puterilor psihologice scriu şi Hans-Jurg Stukelberger şi Kan Becker, în SHINING IN THE DARKNESS. THE STORY OF FOUR CHRISTIANS WHO DARED TO LIVE THEIR FAITH (Licărire în întuneric. Povestea a patru creştini care au îndrăznit a-şi trăi credinţa; Michigan, Servant Publications Ann Arbor, 1990):
“Detenţia solitară izolează persoana atât de total de orice distragere încât concentrarea putea fi mult amplificată. Forţele mele fizice şi psihologice de pricepere s-au ascuţit enorm. Mi s-a dezvoltat şi o sensibilitate acută.
De exemplu, nu numai că puteam auzi cel mai mărunt zgomot făcut de caraliii mei, dar mai ştiam şi unde se afla gardianul, în ce stare de spirit era, care îi fuseseră intenţiile când a venit. O astfel de conştienţă ascuţită era foarte importantă pentru supravieţuirea mea, deoarece paznicii soseau adesea pentru a ne verifica, să cadă dacă săvârşeam ceva interzis, cum ar fi să dormim în cursul zilei, să vorbeşti cu glas tare, ori să comunici cu vecinul prin bătăi în perete.
I s-a îngăduit soţiei mele, într-un an, să mă viziteze în două rânduri, însă niciodată nu a ştiut dinainte când urma să se întâmple asta (…). Totuşi, cu două sau trei zile precedând venirea ei, un simţ lăuntric îmi spunea exact când avea să sosească. Acest acelaşi simţ duhovnicesc mă încunoştiinţa când se rugau oamenii pentru mine, ceea ce-mi conferea o extraordinară mângâiere şi încurajare” (THE PERSECUTED, THE PERSECUTORS AND THE CHURCH. Persecutaţii, persecutorii şi Biserica, p. 61).
Aceste rânduri descriu trăirile părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Ele deschid calea către aplecarea asupra celei de a doua lucrări duhovniceşti pomenite la început: deşteptarea unor simţuri neobişnuite. O vom lămuri mai limpede însoţindu-l pe părintele arhimandrit dr. Vasile Vasilache, Vicar al Arhiepiscopiei Americii şi Canadei, în cel mai anevoios răstimp al suferinţelor Prea Sfinţiei Sale ca deţinut politic.
Crescând împreună cu fratele său, viitorul Arhimandrit Haralambie, urmând şcoală şi Seminar în acelaşi timp, vieţuind împreună la Mănăstirea Antim şi la Schitul Pocrov, alungaţi deodată din monahism, amândoi revenind la adăpostul acoperişului părintesc şi nedespărţiţi ajungând ambii în fiare, doar părintelui Haralambie i-a fost curmată viaţa, de data aceasta nemaigăsindu-se alături de fratele Vasile.
Premergător nenorocirii, în celula din Gherla a celui numit imediat mai sus, s-a stins colonelul Andreescu. Cei şaizeci de condamnaţi cu care împărţise încăperea îi vegheau în tăcere trupul înţepenit. Cu glas abia auzit au fost înălţate rugăciuni şi s-au cântat cele cuvenite. Apoi au fost vestiţi subofiţerii de pe coridor. S-a dat poruncă să fie dus lângă uşă şi întins pe o rogojină. Aceasta a fost târâtă afară. Urmă ceva ce nimeni dintre martori n-a mai ştiut uita. Ţeasta răposatului bocăni pe fiecare dintre atât de numeroasele trepte de ciment ce legau catul al treilea de parter. Fiecare dintre nefericiţii ce-i fuseseră colegi de cameră se vedea pe sineşi în locul celui dus, izbit de piatră cu moalele capului.
Dobândind această ştiinţă despre soarta nemiloasă a celor săvârşiţi întemniţele comuniste, mărturiseşte acelaşi Prea Sfinţit Vasile Vasilache a se fi petrecut următoarele:
“Într-o zi (…) am văzut un deţinut cărându-l pe un alt coleg, bolnav sau mort, înfăşurat într-o rogojină. Numai picioarele îi puteau fi zărite ieşind ca nişte beţe din rogojină, iar ele păreau oasele unui schelet. Nu ştiu de ce, dar am avut un presentiment că în acea rogojină se afla fratele meu Haralambie (…). Ar fi putut fi ultimul meu prilej de a-mi vedea fratele în această viaţă pământească.
Câteva zile mai târziu, în noiembrie 1962, am simţit că trebuia să privesc pe micuţa fereastră a celulei. Nu mi se îngăduia s-o fac, dar mi-am asumat riscul. Am văzut doi condamnaţi cărând pe o targă cadavrul unui deţinut. Era acoperit cu un cearceaf şi îl duceau la morga penitenciarului. Iarăşi am avut acelaşi simţământ că deţinutul mort era Haralambie. S-ar fi putut prea bine să fi fost aşa. Într-adevăr, după cum am descoperit mai târziu, Haralambie s-a stins în ziua aceea” (ANOTHER WORLD. MEMORIES FROM COMUNIST PRISONS. O altă lume. Amintiri din închisorile comuniste; New York, 1987, p. 72-73).
Se cade ştiut că, în ceea ce-l priveşte pe autobiograful abia citat, el nu se afla la cea dintâi manifestare a unui simţ lăuntric deosebit. În noaptea dinaintea arestării, îl visase pe Gheorghe Gheorghiu-Dej strângându-i mâna, fără a rosti un cuvânt, ceea ce, după ridicarea sa de către Securitate, Arhimandritul interpretă ca fiind o vestire.
Că atari creşteri ale puterii de pătrundere prin opacul cotidianului apar în cazul unor clerici închişi nu mi se pare de mirare. Viaţa lor spirituală atinge culmi nebănuite.
Prea Cuviosul Vasile, de pildă, ca atâţia alţii, slujea Sfânta Liturghie de câte ori se cuvenea şi-şi ţinea tot canonul de rugăciuni la care e dator monahul. I s-a întâmplat chiar să săvârşească unele Sfinte Liturghii, când alături de pâinea amară a osândei a sfinţit şi câţiva stropi de vin. Unul dintre fraţii de suferinţă ascunsese câteva boabe de struguri adunate într-un lagăr de muncă silnică. Ele folosiseră la fierberea băuturii ce se preschimba în sânge.
Dar prilejul s-a repetat. De obicei, Liturghia era lipsită de vin.
“Mi l-am amintit pe Sfântul Maxim care şi el a fost întemniţat. Cu mâna pe inimă, am rupt pâinea bucăţele şi am rugat Duhul Sfânt să se pogoare asupra ei. Aceste bucăţi de pâine erau transfigurarea trupului Domnului. Sfântul Maxim era convins că Sângele lui Iisus era prezent asupra acestei bucăţi de pâine, deşi nu avea vin. După ce a binecuvântat pâinea, am împărţit-o celorlalţi deţinuţi. După cum Facerea a plecat din nimic, aveam credinţa în Dumnezeul nostru că această mare taină se petrecea din nou în Euharistia pe care o primeam de la El. M-am simţit adânc recunoscător faţă de Dumnezeu pentru toate binecuvântările Sale, pentru puterea şi ocrotirea pe care mi le-a dăruit în toată viaţa, chiar şi acum când mă aflam în ticăloasa mea celulă” (p. 62).
O viaţă liturgică la fel de aprinsă este înfăţişată în lucrarea aceloraşi Hans-Jurg Stuckelberger şi Ken Becker, ea fiind trăită de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
Bun înţeles că ea nu era pe placul paznicilor. Drept care, bătăile se înlănţuiau de la o duminică la alta, ca şi în orice zi de sărbătoare. Timpul trecând şi slujitorul lui Dumnezeu Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, îndărătnicindu-se a se agăţa de speranţa înfăptuirii sale sfinte, până la sfârşit se obişnuiseră şi pristavii cu meteahna lui, împăcându-se cu gândul că era nebun.
Într-o zi, cum se afla aruncat în izolare, deci n-avea dreptul nici la pâine, nici la altă hrană decât o dată la trei zile, dar nu într-aceea a Domnului, care căzuse atunci, mâhnit se ruga să i se ia povara supărării de pe suflet. Când, se năzări un gând ce nu-i mai da pace, împiedicând să i se mai lege chiar şi cuvintele rugăciunii. Era sâcâitor ca încăpăţânarea unei muşte: oricât o alungi cu mâna, revine de unde ai îndepărtat-o, fierăstruind cu aripile aerul din preajmă. De rând era paznicul cel mai lipsit de omenie dintre toţi. Secretar de partid al penitenciarului, câinos, pe gură rostogolindu-i-se cele mai scârbavnice înjurături, bălos de ură. Gândul şoptea să-i ceară acestuia o bucată de pâine în vederea slujbei Euharistice. Iar Gândului i se împotrivea spaima adânc înfiptă în piept, de nezrădăcinat, temerea de potopul de lovituri ce s-ar fi revărsat asupră-i de îndată ce ar fi glăsuit. Nu se mai putu stăpâni. Era peste răbdarea lui să ameţească înghimparea dinlăuntru, oricât de necugetată-i era.
Se apropie de uşă. Ciocăni. Fierul ei răsună, umplu hruba de dangăt. Cu o smucitură, fu deschisă de afară.
– Ce vrei, bă?! Dumnezeii…!
Un torent de vorbe sfinte, pângărite de desemnări familiale şi anatomice feminine îi izbiră auzul. Se încheie cu un “Hă?!” oblu, ce nu îmbia răspuns.
Totuşi:
– Nu vă supăraţi, îmi puteţi da o bucăţică de pâine? oricât de mică. Vreau să slujesc Sfânta Liturghie. O fărâmiţă, nici 30 grame…
Parcă l-ar fi lovit cu leuca-n cap pe caraliu. A rămas trăznit. Nu-i venea nici să clipească. În cele din urmă, limba i se mişcă din loc, de vreo două ori, fără a fi însoţită şi de gâlgâirea vocii pe corzile de mai jos, din gât. I-or fi cerut mulţi de mâncare când nu venise timpul acesteia. Dar să recunoşti că ai trebuinţă de o coajă de pâine pentru Liturghie?!… Să nu moară subofiţerul de dambla, nu alta!… Unii deţinuţi par a fi în alte minţi, zău c-aşa!…
Uşa grea se repezi înapoi, să spargă zidul.
Preotul fu luat cu frig. I se scursese tot sângele-n tălpi. Îndrăzneala avută abia acum i se dezvăluia în toată grozăvia ei. Inima, cât un purice, ticăia de parcă ar fi umplut coşul pământului, asurzitor…
Minutele se scurgeau încete şi prelungi ca veacurile. Şi se mai întinseră încă, adăugându-se unul-altuia, ca brăţară lângă brăţară din unduirea rece a unui şarpe încolăcit în jurul lumii.
Când uitase să mai tragă aer în plămâni, uşa se crăpă cătinel-cătinel, fără pic de zgomot; se întredeschise, se lărgi.
Fără vorbe, braţul caraliului se înălţă şi se întinse spre el, ca din scena cunoscută din Capela Sixtină. Între degete, o porţie obişnuită de pâine: 125 grame. Cu aceeaşi băgare de seamă împinse uşa, ca pe o cortină de catifea.
“A fost cea mai mistică, cea mai sublimă slujire liturgică pe care am săvârşit-o vreodată. În răstimpul a două ceasuri am stat îngenunchiat pe betonul rece de jos şi m-am rugat. Celula era plină de o tăcere cerească.”
Pacea aşezată peste acel colţ al închisorii mai fu străbătută la o vreme după aceasta de un fâşâit abia simţit. Din nou se deschise uşa. O scurtă aruncare a capului peste umăr şi o încârligare a arătătorului paznicului îl chemară pe osândit.
– Părinte, să nu mă spuneţi nimănui că v-am dat pâinea asta. Dacă află şefii, sunt pierdut!
De când fusese smuls dintr-ale sloboziei de odinioară, cel chinuit se auzea numit “părinte” pentru prima dată! Cu buzele sale grele de blesteme şi ameninţări, gardianul îi reda ceea ce-i dăruise Dumnezeu însuşi: paternitatea asupra unei turme de lângă care fusese răpit.
” – Domnule paznic”, i-am răpuns, “cum s-o fac? Aţi fost îngerul lui Dumnezeu care mi-a adus trupul lui Hristos în această celulă, pentru că pâinea pe care mi-aţi dat-o s-a preschimbat în trupul şi Sângele Mântuitorului nostru. Prin ce aţi făcut, aţi slujit împreună cu mine. Fapta asta v-a fost scrisă în cer” (p. 54-56).
De atunci înainte, acel om, îmbunătăţit prin însăşi facerea sa de bine, nu l-a mai atins nici cu vârful degetului, nici nu l-a mai jignit vreodată: îl ocrotea Dumnezeu de vechea sa îndrăcire.*

* Acest text a apărut iniţial în “Vestitorul Ortodoxiei”, anul V, nr. 97, 30 iunie 1993. A fost publicat şi în volumul MARTIRIUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE; Editura RAMIDA, Bucureşti, 1994. Varianta actuală a suferit anumite îmbunătăţiri.